Anglicanismul este o tradiție creștină occidentală care s-a dezvoltat din practicile, liturgia și identitatea Bisericii Angliei în urma Reformei engleze,[1] în contextul Reformei protestante din Europa. Este una dintre cele mai mari ramuri ale creștinismului, cu aproximativ 110 milioane de adepți în întreaga lume începând cu 2001.[2][3]
Adepții anglicanismului sunt numiți anglicani; se mai numesc episcopali in unele tari. Majoritatea anglicanilor sunt membri ai provinciilor ecleziastice naționale sau regionale ale Comuniunei Anglicane Internaționale,[4] care formează a treia cea mai mare comuniune creștină din lume, după Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Răsăriteană.[5] Aceste provincii sunt în deplină comuniune cu Scaunul din Canterbury și, prin urmare, cu alegerea personală a monarhului britanic a Arhiepiscopului de Canterbury, pe care comuniunea îl numește primus inter pares (în latină, „primul dintre egali”). Arhiepiscopul convoacă Conferința decenală Lambeth, prezidează întâlnirea primatelor și este președintele Consiliului Consultativ Anglican.[6][7] Unele biserici care nu fac parte din Comuniunea Anglicană sau care nu sunt recunoscute de aceasta se numesc, de asemenea, anglicane, inclusiv cele care fac parte din mișcarea anglicană continuă și realinierea anglicană.[8]
Anglicanii își bazează credința creștină pe Biblie, tradițiile Bisericii apostolice, succesiunea apostolică („episcopatul istoric”) și scrierile Părinților Bisericii.[1] Anglicanismul formează una dintre ramurile creștinismului occidental, care și-a declarat definitiv independența față de Sfântul Scaun în momentul Așezământului religios elisabetan.[9] Multe dintre noile formulare anglicane de la mijlocul secolului al XVI-lea corespundeau îndeaproape cu cele ale protestantismului contemporan. Aceste reforme din Biserica Angliei au fost înțelese de unul dintre cei mai responsabili pentru ele, Thomas Cranmer, arhiepiscopul de Canterbury și alții, ca fiind o cale de mijloc între două dintre tradițiile protestante emergente, și anume luteranismul și calvinismul.[10]
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Biserica Angliei și Biserica Irlandei asociată au fost prezentate de unii divini anglicani ca cuprinzând o tradiție creștină distinctă, cu teologii, structuri și forme de închinare reprezentând un alt fel de cale de mijloc, sau prin intermediul mass-media, între protestantism și catolicism – o perspectivă care a devenit extrem de influentă în teoriile ulterioare ale identității anglicane și exprimată în descrierea anglicanismului ca „catolic și reformat”.[11] Gradul de distincție între tendințele protestante și catolice în cadrul tradiției anglicane este în mod obișnuit o chestiune de dezbatere atât în cadrul bisericilor anglicane specifice, cât și în întreaga Comuniune anglicană. Unic pentru anglicanism este Cartea Rugăciunii Obișnuite, colecția de slujbe într-o singură Carte folosită de secole. Cartea este recunoscută ca o legătură principală care leagă Împărtășania anglicană ca o tradiție liturgică mai degrabă decât o tradiție confesională sau una care posedă un magisteriu ca în Biserica Romano-Catolică.
După Revoluția Americană, congregațiile anglicane din Statele Unite și America de Nord britanică (care aveau să formeze ulterior baza pentru țara modernă Canada) au fost fiecare reconstituite în biserici autonome cu proprii episcopi și structuri autonome; acestea erau cunoscute ca Biserica Episcopală Americană și Biserica Angliei din Dominion of Canada. Prin extinderea Imperiului Britanic și prin activitatea misiunilor creștine, acest model a fost adoptat ca model pentru multe biserici nou formate, în special în Africa, Australasia și Asia-Pacific. În secolul al XIX-lea, termenul de anglicanism a fost inventat pentru a descrie tradiția religioasă comună a acestor biserici; precum și cea a Bisericii Episcopale Scoțiane, care, deși își avea originea mai devreme în Biserica Scoției, ajunsese să fie recunoscută ca împărtășind această identitate comună.
Cuvântul anglican provine din Anglicana ecclesia libera sit, o expresie din Magna Carta din 15 iunie 1215, care înseamnă „Biserica Anglicană va fi liberă”.[12] Adepții anglicanismului sunt numiți anglicani. Ca adjectiv, „anglicanul” este folosit pentru a descrie oamenii, instituțiile și bisericile, precum și tradițiile liturgice și conceptele teologice dezvoltate de Biserica Angliei.[7]
Ca substantiv, un anglican este membru al unei biserici din comuniunea anglicană. Cuvântul este folosit și de adepții grupurilor separate care au părăsit comuniunea sau au fost fondate separat de aceasta, deși aceasta este considerată o utilizare greșită de către comuniunea anglicană. Cuvântul anglicanism a luat ființă în secolul al XIX-lea.[7] Cuvântul se referea inițial doar la învățăturile și riturile creștinilor din întreaga lume în comuniune cu scaunul din Canterbury, dar a ajuns uneori să fie extins la orice biserică care urmează acele tradiții, mai degrabă decât apartenența efectivă la comuniunea anglicană modernă.[7]
Deși termenul anglican se găsește referindu-se la Biserica Angliei încă din secolul al XVI-lea, utilizarea sa nu a devenit generală până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În legislația parlamentară britanică care se referă la Biserica stabilită engleză, nu este nevoie de o descriere; este pur și simplu Biserica Angliei, deși cuvântul „protestant” este folosit în multe acte juridice care specifică succesiunea la Coroană și calificările pentru funcție. Când Actul Unirii cu Irlanda a creat Biserica Unită a Angliei și Irlandei, se specifică că aceasta va fi o „Biserică Episcopală Protestantă”, distingând astfel forma sa de guvernare bisericească de sistemul politic presbiterian care predomină în Biserica Scoției.[13] ]
Cuvântul Episcopal este preferat în titlul Bisericii Episcopale (provincia Comuniunei Anglicane care acoperă Statele Unite) și Biserica Episcopală Scoțiană, deși numele complet al celei dinte este Biserica Episcopală Protestantă din Statele Unite ale Americii. În altă parte, totuși, termenul „Biserică anglicană” a ajuns să fie preferat, deoarece distingea aceste biserici de altele care mențin o politică episcopală.
Anglicanismul, în structurile, teologia și formele sale de închinare, este înțeles în mod obișnuit ca o tradiție creștină distinctă reprezentând o cale de mijloc între ceea ce sunt percepute a fi extremele pretențiilor romano-catolicismului din secolul al XVI-lea și varietățile luterane și reformate ale protestantismului. a acelei epoci. Ca atare, este adesea menționată ca fiind o via media (sau „calea de mijloc”) între aceste tradiții.[14]
Credința anglicanilor este întemeiată în Scripturi și Evanghelii, în tradițiile Bisericii Apostolice, în episcopatul istoric, în primele patru Sinoduri ecumenice[15] și în primii Părinți ai Bisericii (dintre aceste Consilii, în special primele patru,[15] 15] și printre acești Părinți, în special cei activi în timpul celor cinci secole inițiale ale creștinismului, conform principiului quinquasaecularist propus de episcopul englez Lancelot Andrewes și disidentul luteran Georg Calixtus). Anglicanii înțeleg Vechiul și Noul Testament ca „conținând toate lucrurile necesare pentru mântuire” și ca fiind regula și standardul suprem al credinței.[16] Rațiunea și tradiția sunt văzute ca mijloace valoroase de a interpreta scriptura (o poziție formulată mai întâi în detaliu de Richard Hooker), dar nu există un acord reciproc deplin între anglicani cu privire la modul exact în care scriptura, rațiunea și tradiția interacționează (sau ar trebui să interacționeze) cu fiecare. altele.[17] Anglicanii înțeleg Crezul Apostolilor ca simbolul botezului și Crezul de la Niceea ca o declarație suficientă a credinței creștine.
Anglicanii cred că credința catolică și apostolică este revelată în Sfânta Scriptură și crezurile catolice și le interpretează în lumina tradiției creștine a bisericii istorice, a erudiției, a rațiunii și a experienței.[18]
Anglicanii sărbătoresc sacramentele tradiționale, cu un accent deosebit acordat Euharistiei, numită și Sfânta Împărtășanie, Cina Domnului sau Liturghia. Euharistia este esențială pentru închinare pentru majoritatea anglicanilor ca o ofrandă comună de rugăciune și laudă în care viața, moartea , și învierea lui Isus Hristos sunt proclamate prin rugăciune, citirea Bibliei, cântări, mulțumiri lui Dumnezeu pentru pâine și vin pentru nenumăratele binefaceri obținute prin patima lui Hristos, frângerea pâinii, binecuvântarea paharului și împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos așa cum a fost instituită la Cina cea de Taină, oricum se dorea să definească Prezența. Pâinea și vinul sfințiți, care sunt adevăratul trup și sângele lui Hristos după o manieră spirituală, sunt simboluri exterioare ale harului interior dat de Hristos, care transmite celui care se pocăiește iertare și curățare de păcat. În timp ce mulți anglicani celebrează Euharistia în moduri similare tradiției catolice vestice predominante, este permis un grad considerabil de libertate liturgică, iar stilurile de închinare variază de la simplu la elaborat.
Unică pentru anglicanism este Cartea Rugăciunii Comunale (BCP), colecția de slujbe pe care închinătorii din majoritatea bisericilor anglicane le-au folosit de secole. A fost numită inițial rugăciune comună, deoarece era destinată utilizării în toate bisericile Bisericii Angliei, care au urmat anterior diferite liturgii locale. Termenul a fost păstrat atunci când biserica a devenit internațională, deoarece toți anglicanii obișnuiau să împărtășească folosirea lui în întreaga lume.
În 1549, prima Carte de rugăciune comună a fost compilată de Thomas Cranmer, care era atunci arhiepiscop de Canterbury. Deși de atunci a suferit multe revizuiri și bisericile anglicane din diferite țări au dezvoltat alte cărți de serviciu, Cartea de rugăciuni este încă recunoscută ca una dintre legăturile care îi leagă pe anglicani.
Întemeierea creștinismului în Marea Britanie este atribuită în mod obișnuit lui Iosif din Arimateea, conform legendei anglicane, și este comemorată în Glastonbury Abbey.[a][20] Mulți dintre primii Părinți ai Bisericii au scris despre prezența creștinismului în Marea Britanie romană, cu Tertulian. afirmând că „acele părți ale Marii Britanii în care armele romane nu pătrunseseră niciodată au fost supuse lui Hristos”.[21] Sfântul Alban, care a fost executat în anul 209 d.Hr., este primul martir creștin din Insulele Britanice. Din acest motiv este venerat ca protomartir britanic.[22] Istoricul Heinrich Zimmer scrie că „Așa cum Marea Britanie făcea parte din Imperiul Roman, tot așa și Biserica Britanică a format (în secolul al IV-lea) o ramură a Bisericii Catolice de Vest; și pe tot parcursul acelui secol, din Conciliu. din Arles (316) în continuare, a luat parte la toate procedurile referitoare la Biserică.”[23]
După ce trupele romane s-au retras din Marea Britanie, „absența influenței militare și guvernamentale romane și declinul general al puterii politice imperiale romane au permis Marii Britanii și insulelor din jur să se dezvolte distinct față de restul Occidentului. O nouă cultură a apărut în jurul Mării Irlandei printre cei din jur. Popoare celtice cu creștinismul celtic la bază. Ceea ce a rezultat a fost o formă de creștinism distinctă de Roma în multe tradiții și practici.”[b][26][27]
Istoricul Charles Thomas, pe lângă celticistul Heinrich Zimmer, scrie că distincția dintre creștinismul insular subroman și postroman, cunoscut și sub numele de creștinism celtic, a început să devină evidentă în jurul anului 475 d.Hr.[28], bisericile celtice permițând clerici căsătoriți,[29] ținând Postul și Paștele după propriul calendar,[30][31] și având o tonsura diferită; în plus, ca și Bisericile Ortodoxe Răsăritene și Ortodoxe Orientale, bisericile celtice funcționau independent de autoritatea Papei,[32] ca urmare a dezvoltării lor izolate în Insulele Britanice[33].
Augustin de Canterbury a fost primul arhiepiscop de Canterbury.
În ceea ce este cunoscut sub numele de misiune gregoriană, Papa Grigore I l-a trimis pe Augustin de Canterbury în Insulele Britanice în anul 596 d.Hr., cu scopul de a evangheliza păgânii de acolo (care erau în mare parte anglo-saxoni),[34] precum și de a împăca Bisericile celtice din Insulele Britanice până la Scaunul Romei.[35] În Kent, Augustin l-a convins pe regele anglo-saxon „Æthelberht și poporul său să accepte creștinismul”.[36] Augustin, de două ori, „s-a întâlnit într-o conferință cu membrii episcopației celtice, dar nu s-a ajuns la nicio înțelegere între ei”.[37]
În cele din urmă, „Biserica creștină a regatului anglo-saxon Northumbria a convocat Sinodul de la Whitby în 663/664 pentru a decide dacă să urmeze uzanțele celtice sau romane”. Această întâlnire, cu regele Oswiu ca decident final, „a dus la acceptarea uzului roman în altă parte a Angliei și a adus Biserica engleză în contact strâns cu continentul”.[38] Ca urmare a asumării uzanțelor romane, Biserica Celtică și-a renunțat la independență și, din acest moment, Biserica din Anglia „nu mai era pur celtică, ci a devenit anglo-romano-celtică”.[39] Teologul Christopher L. Webber scrie că, deși „forma romană a creștinismului a devenit influența dominantă în Marea Britanie, ca și în toată Europa de Vest, creștinismul anglican a continuat să aibă o calitate distinctivă datorită moștenirii sale celtice.”[40][41] ][42]
Biserica din Anglia a rămas unită cu Roma până când Parlamentul englez, prin Actul de supremație (1534), l-a declarat pe regele Henric al VIII-lea ca fiind șeful suprem al Bisericii Angliei pentru a îndeplini „dorința engleză de a fi independentă din punct de vedere religios și religios de Europa continentală. politic”. Deoarece schimbarea a fost în mare parte politică, făcută pentru a permite anularea căsătoriei lui Henric al VIII-lea[43], Biserica Engleză sub Henric al VIII-lea a continuat să mențină doctrinele romano-catolice și sacramentele, în ciuda separării de Roma. Cu mici excepții, Henric al VIII-lea nu a permis nicio schimbare în timpul vieții sale.[44] Sub regele Eduard al VI-lea (1547–1553), însă, biserica din Anglia a suferit ceea ce este cunoscut sub numele de Reforma engleză, în cursul căreia a dobândit o serie de caracteristici care ulterior vor fi recunoscute ca constituind identitatea sa distinctivă „anglicană”. [45]
Odată cu Așezarea elisabetană din 1559, identitatea protestantă a bisericilor engleze și irlandeze a fost afirmată prin intermediul legislației parlamentare care a impus credință și loialitate față de coroana engleză în toți membrii acestora. Biserica elisabetană a început să dezvolte tradiții religioase distincte, asimilând o parte din teologia bisericilor reformate cu slujbele din Cartea de rugăciune comună (care s-a inspirat pe scară largă din Ritul Sarum originar din Anglia), sub conducerea și organizarea unui episcopat continuu. [46] De-a lungul anilor, aceste tradiții au ajuns să impună aderență și loialitate. Așezarea elisabetană a oprit tendințele protestante radicale sub Eduard al VI-lea, combinând elementele mai radicale ale celei de-a doua cărți de rugăciuni din 1552 cu prima carte de rugăciuni conservatoare „catolică” din 1549. De atunci, protestantismul a fost într-o „stare de dezvoltare oprită” , indiferent de încercările de a detașa Biserica Angliei de „ancorajul său idiosincratic în trecutul medieval” ale diferitelor grupuri care au încercat să o împingă către o teologie și o guvernare mai reformată în anii 1560–1660.[47]
Regina Elisabeta I a reînviat Biserica Angliei în 1559 și a stabilit o credință și o practică uniforme. Ea a luat titlul de „Guvernator Suprem”.
Deși două elemente constitutive importante ale a ceea ce mai târziu va apărea ca anglicanism au fost prezente în 1559 – Scriptura, episcopatul istoric, Cartea de rugăciune comună, învățăturile Primelor Patru Sinoade Ecumenice ca etalon al catolicității, învățătura Părinților Bisericii și Episcopi catolici și rațiune informată – nici laicii, nici clerul nu s-au perceput ca anglicani la începutul domniei Elisabetei I, deoarece nu exista o astfel de identitate. Nici termenul prin mass-media nu apare până în 1627 pentru a descrie o biserică care a refuzat să se identifice definitiv ca catolic sau protestant, sau ca ambele, „și a hotărât în cele din urmă că aceasta este mai degrabă virtute decât un handicap”.[48]
Studiile istorice din perioada 1560–1660 scrise înainte de sfârșitul anilor 1960 au avut tendința de a proiecta spiritualitatea și doctrina conformistă predominantă a anilor 1660 asupra situației ecleziastice cu o sută de ani înainte și a existat, de asemenea, tendința de a lua împărțiri polemic binare ale realității revendicate de concurenți. studiate (cum ar fi dihotomiile protestant-„popo” sau „laudian”-„puritan”) la valoarea nominală. De la sfârșitul anilor 1960, aceste interpretări au fost criticate. Studiile pe această temă scrise în ultimii patruzeci și cinci de ani nu au ajuns, însă, la niciun consens cu privire la modul de interpretare a acestei perioade din istoria bisericii engleze. Măsura în care una sau mai multe poziții cu privire la doctrină și spiritualitate au existat alături de mișcarea puritană mai binecunoscută și mai articulată și de Partidul Durham House și amploarea exactă a calvinismului continental în rândul elitei engleze și printre cei obișnuiți la biserică din anii 1560 până în Anii 1620 sunt subiecte de dezbatere curentă și în curs de desfășurare.[c]
În 1662, sub regele Carol al II-lea, a fost produsă o Carte de rugăciune comună revizuită, care a fost acceptată de înalții biserici, precum și de unii puritani, și este încă considerată cu autoritate până în prezent.[49]
În măsura în care anglicanii și-au derivat identitatea atât din legislația parlamentară, cât și din tradiția ecleziastică, o criză de identitate ar putea rezulta oriunde intrau în conflict loialitățile seculare și religioase – și o astfel de criză a avut loc într-adevăr în 1776 odată cu Declarația Americană de Independență, cei mai mulți dintre ai cărei semnatari. au fost, cel puțin nominal, anglicani.[50] Pentru acești patrioți americani, chiar și formele slujbelor anglicane erau puse la îndoială, deoarece riturile din Cartea de rugăciuni ale Utreniei, Cântecul Eveniment și Sfânta Împărtășanie includeau toate rugăciuni specifice pentru Familia Regală Britanică. În consecință, încheierea Războiului de Independență a avut ca rezultat în cele din urmă crearea a două noi biserici anglicane, Biserica Episcopală din Statele Unite ale Americii în acele state care și-au atins independența; iar în anii 1830, Biserica Angliei din Canada a devenit independentă de Biserica Angliei în acele colonii nord-americane care rămăseseră sub control britanic și către care migraseră mulți biserici loiali.[51]
Fără tragere de inimă, în Parlamentul britanic a fost adoptată o legislație (Consacration of Bishops Abroad Act 1786) pentru a permite episcopilor să fie consacrați pentru o biserică americană în afara loialității față de coroana britanică (din moment ce nicio eparhie nu fusese vreodată înființată în fostele colonii americane). [51] Atât în Statele Unite, cât și în Canada, noile biserici anglicane au dezvoltat modele noi de autoguvernare, luare a deciziilor colective și finanțare autosusținută; care ar fi în concordanță cu separarea identităților religioase și laice.[52]
În secolul următor, alți doi factori au acționat pentru a accelera dezvoltarea unei identități anglicane distincte.
Proprietatea acestei legislații a fost contestată cu amărăciune de Mișcarea Oxford (Tractarians),[54] care, ca răspuns, a dezvoltat o viziune a anglicanismului ca tradiție religioasă care derivă în cele din urmă din consiliile ecumenice ale bisericii patristice. Cei din cadrul Bisericii Angliei s-au opus tractarienilor și practicilor lor rituale reînviate, au introdus un flux de proiecte de lege în parlament menite să controleze inovațiile în cult.[55] Acest lucru nu a făcut decât să agraveze dilema, cu în consecință litigii continue în curțile seculare și ecleziastice.
În aceeași perioadă, bisericile anglicane s-au angajat viguros în misiuni creștine, având ca rezultat crearea, până la sfârșitul secolului, a peste nouăzeci de episcopii coloniale[56], care s-au unit treptat în noi biserici autoguvernante după modelul canadian și american. Cu toate acestea, cazul lui John Colenso, episcop de Natal, repus în 1865 de către Comitetul judiciar englez al Consiliului Privat peste capul Bisericii din Africa de Sud,[57] a demonstrat în mod clar că extinderea episcopației trebuia însoțită de o eclesiologia anglicană recunoscută a autorităţii ecleziastice, distinctă de puterea seculară.
În consecință, la instigarea episcopilor Canadei și Africii de Sud, prima Conferință Lambeth a fost convocată în 1867;[58] care a fost urmată de alte conferințe în 1878 și 1888 și, ulterior, la intervale de zece ani. Diversele lucrări și declarații ale Conferințelor succesive de la Lambeth au servit pentru a încadra dezbaterea anglicană continuă asupra identității, în special în ceea ce privește posibilitatea unei discuții ecumenice cu alte biserici. Această aspirație ecumenica a devenit mult mai mult o posibilitate, deoarece alte grupuri confesionale au urmat rapid exemplul Comuniunei Anglicane în întemeierea propriilor alianțe transnaționale: Alianța Bisericilor Reformate, Consiliul Metodist Ecumenic, Consiliul Congregațional Internațional și Alianța Mondială Baptistă. .
Anglicanismul a fost văzut ca o cale de mijloc, sau prin intermediul mass-media, între două ramuri ale protestantismului, luteranismul și creștinismul reformat.[59] În respingerea autorității parlamentare absolute, Tractarianii – și în special John Henry Newman – s-au uitat înapoi la scrierile divinităților anglicane din secolul al XVII-lea, găsind în aceste texte ideea bisericii engleze ca mijloc de comunicare între tradițiile protestante și catolice. .[60] Acest punct de vedere a fost asociat – în special în scrierile lui Edward Bouverie Pusey – cu teoria anglicanismului ca una dintre cele trei „ramuri” (alături de Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă) care au apărut istoric din tradiția comună a celor mai timpurii consilii ecumenice. Newman însuși și-a respins ulterior teoria via media, ca fiind esențial istoricistă și statică și, prin urmare, incapabilă de a se adapta la vreo dezvoltare dinamică în cadrul bisericii.[60] Cu toate acestea, aspirația de a fundamenta identitatea anglicană în scrierile divinităților din secolul al XVII-lea și în fidelitatea față de tradițiile Părinților Bisericii reflectă o temă continuă a eclesiologiei anglicane, cel mai recent în scrierile lui Henry Robert McAdoo.[61]
Formularea tractariană a teoriei prin media dintre protestantism și romano-catolicism a fost în esență o platformă de partid și nu era acceptabilă pentru anglicani în afara limitelor Mișcării Oxford. Cu toate acestea, această teorie a via media a fost reelaborată în scrierile eclesiologice ale lui Frederick Denison Maurice, într-o formă mai dinamică care a devenit larg influentă. Atât Maurice cât și Newman au văzut Biserica Angliei din vremea lor ca fiind extrem de deficitară în credință; dar în timp ce Newman privise înapoi la un trecut îndepărtat când lumina credinței ar fi putut părea să ardă mai puternic, Maurice aștepta cu nerăbdare posibilitatea unei revelații mai strălucitoare a credinței în viitor. Maurice a văzut aspectele protestante și catolice din cadrul Bisericii Angliei ca fiind contrare, dar complementare, ambele menținând elemente ale adevăratei biserici, dar incomplete fără cealaltă; astfel încât o adevărată biserică catolică și evanghelică să poată lua ființă printr-o unire a contrariilor.[62]
Frederick Denison Maurice a fost un teolog anglican proeminent din secolul al XIX-lea
Esențial pentru perspectiva lui Maurice a fost credința sa că elementele colective ale familiei, națiunii și bisericii reprezentau o ordine divină de structuri prin care Dumnezeu își desfășoară lucrarea continuă de creație. Prin urmare, pentru Maurice, tradiția protestantă menținuse elementele distincției naționale care se numărau printre semnele adevăratei biserici universale, dar care se pierduseră în interiorul romano-catolicismului contemporan în internaționalismul autorității papale centralizate. În cadrul viitoarei biserici universale pe care Maurice a prevăzut-o, bisericile naționale ar menține fiecare cele șase semne ale catolicității: botezul, euharistia, crezurile, Scriptura, o slujire episcopală și o liturghie fixă (care ar putea lua o varietate de forme în conformitate cu rânduiala divină). distincții în caracteristicile naționale).[60] Nu este surprinzător că această viziune a unei biserici care devine universală ca o congregație de biserici naționale autonome s-a dovedit extrem de favorabilă în cercurile anglicane; iar cele șase semne ale lui Maurice au fost adaptate pentru a forma Cadrilaterul Chicago-Lambeth din 1888.[63]
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, teoria lui Maurice și diferitele ramuri ale gândirii anglicane care au derivat din ea au fost criticate de Stephen Sykes,[64] care susține că termenii protestant și catolic așa cum sunt utilizați în aceste abordări sunt constructe sintetice. denotând identități ecleziastice inacceptabile pentru cei cărora li se aplică etichetele. Prin urmare, Biserica Catolică nu se consideră un partid sau o componentă în cadrul bisericii universale – ci mai degrabă se identifică ca fiind biserica universală. Mai mult, Sykes critică propunerea, implicită în teoriile prin media, că nu există un corp distinctiv de doctrine anglicane, în afară de cele ale bisericii universale; acuzând aceasta că este o scuză pentru a nu întreprinde deloc doctrină sistematică.[65]
Dimpotrivă, Sykes observă un grad înalt de comunalitate în formele liturgice anglicane și în înțelegerile doctrinare exprimate în acele liturgii. El propune că identitatea anglicană s-ar putea găsi mai degrabă într-un model coerent comun de liturgii prescriptive, stabilite și menținute prin dreptul canonic și care întruchipează atât un depozit istoric de declarații formale de doctrină, cât și încadrând citirea și proclamarea regulată a scripturilor.[66] ] Sykes este totuși de acord cu acei moștenitori ai lui Maurice care subliniază incompletitudinea anglicanismului ca o trăsătură pozitivă și citează cu aprobare calificată cuvintele lui Michael Ramsey.
Distincția dintre reformat și catolic, precum și coerența celor doi, este o chestiune de dezbatere în cadrul comuniunii anglicane. Mișcarea Oxford de la mijlocul secolului al XIX-lea a reînviat și extins practicile doctrinare, liturgice și pastorale similare cu cele ale romano-catolicismului. Acest lucru se extinde dincolo de ceremonia slujbelor înalte ale bisericii la un teritoriu chiar mai semnificativ din punct de vedere teologic, cum ar fi teologia sacramentală (vezi sacramentele anglicane). În timp ce practicile anglo-catolice, în special cele liturgice, au devenit mai comune în cadrul tradiției în ultimul secol, există și locuri în care practicile și credințele rezonează mai strâns cu mișcările evanghelice din anii 1730 (vezi Anglicanismul de la Sydney).
Pentru anglicanii din înalta biserică, doctrina nu este nici stabilită de un magisteru, nici derivată din teologia unui fondator eponim (cum ar fi Calvinismul), nici rezumată într-o mărturisire de credință dincolo de crezurile ecumenice (cum ar fi Cartea Luterană a Concordiei) . Pentru ei, cele mai vechi documente teologice anglicane sunt cărțile sale de rugăciuni, pe care le văd ca produse ale reflecției teologice profunde, compromisului și sintezei. Ei subliniază Cartea rugăciunii comune ca o expresie cheie a doctrinei anglicane. Principiul de a privi cărțile de rugăciuni ca un ghid al parametrilor credinței și practicii este numit prin numele latin lex orandi, lex credendi („legea rugăciunii este legea credinței”).
În cărțile de rugăciuni se află elementele fundamentale ale doctrinei anglicane: crezurile apostolilor și niceene, crezul atanasian (folosit rar acum), scripturile (prin lecționar), sacramentele, rugăciunea zilnică, catehismul și succesiunea apostolică în context. a slujirii istorice triple. Pentru unii anglicani evanghelici și din biserica de jos, articolele reformate din secolul al XVI-lea din treizeci și nouă de articole formează baza doctrinei.
Cele treizeci și nouă de articole au jucat un rol semnificativ în doctrina și practica anglicană. După trecerea canoanelor din 1604, tot clerul anglican a trebuit să subscrie în mod oficial la articole. Astăzi, însă, articolele nu mai sunt obligatorii[68], ci sunt văzute ca un document istoric care a jucat un rol semnificativ în conturarea identității anglicane. Gradul în care fiecare dintre articole a rămas influent variază.
În ceea ce privește doctrina justificării, de exemplu, există o gamă largă de credințe în cadrul comuniunii anglicane, unii anglo-catolici susținând o credință cu fapte bune și sacramente. În același timp, totuși, unii anglicani evanghelici atribuie reformei accent pe sola fide („doar credința”) în doctrina lor a justificării (vezi Anglicanismul de la Sydney). Alți anglicani adoptă o viziune nuanțată a justificării, luând elemente din Părinții Bisericii timpurii, catolicism, protestantism, teologie liberală și gândire latitudinară.
Se poate spune că cel mai influent dintre articolele originale a fost articolul VI despre „suficiența Scripturii”, care spune că „Scriptura conține toate lucrurile necesare mântuirii: astfel încât orice nu este citit în ea și nici nu poate fi dovedit prin aceasta, nu trebuie să fie fie cerut oricărui om, să fie crezut ca un articol al Credinței sau să fie considerat necesar sau necesar pentru mântuire.” Acest articol a informat exegeza și hermeneutica biblică anglicană încă din cele mai vechi timpuri.
Anglicanii caută autoritate în „divinii standard” (vezi mai jos). Din punct de vedere istoric, cel mai influent dintre aceștia – în afară de Cranmer – a fost clerul și teologul din secolul al XVI-lea Richard Hooker, care după 1660 a fost din ce în ce mai descris ca părintele fondator al anglicanismului. Descrierea lui Hooker despre autoritatea anglicană ca fiind derivată în primul rând din scripturi, informată de rațiune (intelectul și experiența lui Dumnezeu) și tradiție (practicile și credințele bisericii istorice), a influențat auto-identitatea anglicană și reflecția doctrinară poate mai puternic decât orice altă formulă. Analogia „taburetului cu trei picioare” al scripturilor, rațiunii și tradiției este adesea atribuită incorect lui Hooker. Mai degrabă, descrierea lui Hooker este o ierarhie a autorității, cu scriptura ca fundament și rațiunea și tradiția ca autorități de importanță vitală, dar secundare.
În cele din urmă, extinderea anglicanismului în culturi non-engleze, diversitatea tot mai mare a cărților de rugăciuni și interesul tot mai mare pentru dialogul ecumenic au condus la o reflecție suplimentară asupra parametrilor identității anglicane. Mulți anglicani privesc în Cadrilaterul Chicago-Lambeth din 1888 ca pe sine qua non a identității comunale.[69] Pe scurt, cele patru puncte ale patrulaterului sunt scripturile care conțin toate lucrurile necesare mântuirii; crezurile (în special, crezurile apostolilor și ale Niceei) ca declarație suficientă a credinței creștine; sacramentele dominicale ale Botezului şi Sfintei Împărtăşanii; și episcopia istorică.[69]
În tradiția anglicană, „divinii” sunt clerici ai Bisericii Angliei ale căror scrieri teologice au fost considerate standarde pentru credință, doctrină, închinare și spiritualitate și a căror influență a pătruns în comuniunea anglicană în diferite grade de-a lungul anilor.[70] Deși nu există o listă autorizată a acestor divinități anglicane, există unii ale căror nume ar fi probabil găsite pe majoritatea listelor – cei care sunt comemorați în sărbători mai mici ale bisericilor anglicane și cei ale căror lucrări sunt frecvent antologizate.[71]
Corpusul produs de divinii anglicani este divers. Ceea ce au în comun este un angajament față de credință, așa cum este transmisă de Scriptură și de Cartea de rugăciune comună, în ceea ce privește rugăciunea și teologia într-o manieră asemănătoare cu cea a Părinților Apostoli[72]. În ansamblu, divinii anglicani privesc via media a anglicanismului nu ca pe un compromis, ci ca pe „o poziție pozitivă, care mărturisește universalitatea lui Dumnezeu și a Împărăției lui Dumnezeu care lucrează prin eclesia anglicană falibilă, pământească”.[73]
Acești teologi consideră scriptura ca fiind interpretată prin tradiție și rațiune ca fiind autoritară în chestiuni referitoare la mântuire. Rațiunea și tradiția, într-adevăr, există și sunt presupuse de Scriptură, implicând astfel cooperarea între Dumnezeu și umanitate, Dumnezeu și natură și între sacru și secular. Credința este astfel privită ca fiind întrupată și autoritatea ca fiind dispersată.
Printre divinii anglicani timpurii din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, predomină numele lui Thomas Cranmer, John Jewel, Matthew Parker, Richard Hooker, Lancelot Andrewes și Jeremy Taylor. Caracterul influent al lui Hooker Of the Laws of Ecclesiastical Polity nu poate fi supraestimat. Publicată în 1593 și ulterior, lucrarea în opt volume a lui Hooker este în primul rând un tratat despre relațiile dintre biserică și stat, dar tratează cuprinzător probleme de interpretare biblică, soteriologie, etică și sfințire. Pe parcursul lucrării, Hooker arată clar că teologia implică rugăciune și este preocupată de problemele finale și că teologia este relevantă pentru misiunea socială a bisericii.
Secolul al XVIII-lea a văzut apariția a două mișcări importante în anglicanism: platonismul Cambridge, cu înțelegerea sa mistică a rațiunii ca „lumânare a Domnului”, și renașterea evanghelică, cu accent pe experiența personală a Duhului Sfânt. Mișcarea platoniciană din Cambridge a evoluat într-o școală numită latitudinarism, care a subliniat rațiunea ca barometru al discernământului și a luat o atitudine de indiferență față de diferențele doctrinare și eclesiologice.
Trezirea evanghelică, influențată de figuri precum John Wesley și Charles Simeon, a subliniat din nou importanța justificării prin credință și importanța consecventă a convertirii personale. Unii din această mișcare, cum ar fi Wesley și George Whitefield, au dus mesajul către Statele Unite, influențând Prima Mare Trezire și creând o mișcare anglo-americană numită metodism care, în cele din urmă, s-ar desprinde, structural, de bisericile anglicane după Revoluția Americană. .
Până în secolul al XIX-lea, a existat un interes reînnoit pentru gândirea și practica religioasă engleză de dinaintea reformei. Teologi precum John Keble, Edward Bouverie Pusey și John Henry Newman au avut o influență pe scară largă în domeniul polemicii, al omileticii și al lucrărilor teologice și devoționale, nu în ultimul rând pentru că au repudiat în mare parte vechea tradiție a înaltei biserici și au înlocuit-o cu un apel dinamic la antichitatea care privea dincolo de formularele reformatorilor și anglicanilor.[74] Munca lor este în mare măsură creditată cu dezvoltarea Mișcării Oxford, care a căutat să reafirme identitatea și practica catolică în anglicanism.[75]
În contrast cu această mișcare, clerici precum episcopul de Liverpool, J. C. Ryle, au căutat să susțină identitatea distinct reformată a Bisericii Angliei. El nu a fost un slujitor al status quo-ului, ci a susținut o religie plină de viață, care să sublinieze harul, viața sfântă și caritabilă și utilizarea simplă a Cărții de rugăciune comună din 1662 (interpretată într-un mod evanghelic partizan)[d] fără ritualuri suplimentare. . Frederick Denison Maurice, prin lucrări precum Regatul lui Hristos, a jucat un rol esențial în inaugurarea unei alte mișcări, socialismul creștin. În acest sens, Maurice a transformat accentul lui Hooker asupra naturii încarnaționale a spiritualității anglicane într-un imperativ pentru justiția socială.
În secolul al XIX-lea, știința biblică anglicană a început să capete un caracter distinct, reprezentat de așa-numitul „triumvirat Cambridge” al lui Joseph Lightfoot, F. J. A. Hort și Brooke Foss Westcott.[76] Orientarea lor este cel mai bine rezumată de observația lui Westcott că „Viața care este Hristos și pe care Hristos o comunică, viața care ne umple întreaga ființă pe măsură ce ne realizăm capacitățile, este părtășie activă cu Dumnezeu.”[77][78]
Prima parte a secolului XX este marcată de Charles Gore, cu accent pe revelația naturală și concentrarea lui William Temple asupra creștinismului și a societății, în timp ce, din afara Angliei, Robert Leighton, Arhiepiscopul de Glasgow și mai mulți clerici din Statele Unite au au fost sugerate, cum ar fi William Porcher DuBose, John Henry Hobart (1775–1830, Episcop de New York 1816–30), William Meade, Phillips Brooks și Charles Brent.[79]
Biserica poate fi definită ca manifestarea teologiei în tărâmurile liturghiei, evlaviei și, într-o oarecare măsură, spiritualității. Diversitatea anglicană în această privință a avut tendința de a reflecta diversitatea în identitatea reformată și catolică a tradiției. Diferiți indivizi, grupuri, parohii, dieceze și provincii se pot identifica mai strâns cu una sau cu alta, sau cu un amestec dintre cele două.
Gama de credință și practică anglicană a devenit deosebit de divizată în timpul secolului al XIX-lea, când unii clerici au fost disciplinați și chiar închiși sub acuzația de introducere a ritualurilor ilegale, în timp ce, în același timp, alții au fost criticați pentru că s-au implicat în slujbe publice de închinare cu slujitorii bisericilor reformate. . Rezistența la acceptarea și restaurarea tot mai mare a ceremonialului catolic tradițional de către curentul principal al anglicanismului a condus în cele din urmă la formarea de mici biserici separatiste, cum ar fi Biserica Liberă a Angliei din Anglia (1844) și Biserica Episcopală Reformată din America de Nord (1873).[ 80][81]
Anglicanii anglo-catolici (și o parte din biserica largă) celebrează liturghia publică în moduri care înțeleg închinarea ca fiind ceva foarte special și de cea mai mare importanță. Veșmintele sunt purtate de cler, decorurile cântate sunt adesea folosite și se poate folosi tămâie. În zilele noastre, în majoritatea bisericilor anglicane, Euharistia este celebrată într-o manieră similară utilizării romano-catolicilor și a unor luterani, deși, în multe biserici, modelele de închinare mai tradiționale, „pre-Vatican II” sunt comune (de exemplu, un „ orientare spre est” la altar). În timp ce mulți anglo-catolici își derivă o mare parte din practica lor liturgică din cea a bisericii engleze dinaintea reformei, alții urmează mai îndeaproape practicile tradiționale romano-catolice.
Euharistia poate fi celebrată uneori sub forma cunoscută sub numele de Mare Liturghie, cu un preot, diacon și subdiacon (de obicei, de fapt un laic) îmbrăcați în veșminte tradiționale, cu clopote de tămâie și sanctus și rugăciuni adaptate din Misalul Roman sau din alte surse de către celebrant. . Astfel de biserici pot avea, de asemenea, forme de adorație euharistică, cum ar fi binecuvântarea Sfântului Sacrament. În ceea ce privește evlavia personală, unii anglicani pot recita Rozariul și Angelusul, pot fi implicați într-o societate devoțională dedicată „Sfintei Fecioare” (Fecioara Maria) și pot căuta mijlocirea sfinților.
În ultimele decenii, cărțile de rugăciuni ale mai multor provincii, din respect față de un acord mai mare cu conciliarismul oriental (și un respect perceput mai mare acordat anglicanismului de către ortodoxia răsăriteană decât de romano-catolicismul), au instituit o serie de elemente istorice ortodoxe orientale și orientale în liturgiile lor, inclusiv introducerea Trisagionului și ștergerea clauzei filioque din Crezul de la Niceea.
La rândul lor, acei anglicani evanghelici (și unii din biserica largă) care subliniază aspectele mai protestante ale Bisericii subliniază tema Reformei a mântuirii prin har prin credință. Ei subliniază cele două sacramente dominicale ale Botezului și Euharistiei, considerându-le pe celelalte cinci drept „rituri mai mici”. Unii anglicani evanghelici ar putea chiar să aibă tendința de a lua literalmente inerența scripturii, adoptând punctul de vedere al articolului VI că acesta conține toate lucrurile necesare mântuirii într-un sens explicit. Închinarea în bisericile influențate de aceste principii tinde să fie semnificativ mai puțin elaborată, cu un accent mai mare pe Liturghia Cuvântului (citirea scripturilor, predica și rugăciunile de mijlocire).
Ordinul pentru Sfânta Împărtășanie poate fi celebrat bisăptămânal sau lunar (de preferință față de oficiile zilnice), de către preoți îmbrăcați în obiceiuri de cor sau mai obișnuite, decât veșminte euharistice. Ceremonia poate fi în concordanță cu viziunea lor cu privire la prevederile puritanilor din secolul al XVII-lea – fiind o interpretare reformată a Rubricii Ornamente – fără lumânări, fără tămâie, fără clopoței și un minim de acțiuni manuale ale sărbătoritului care prezidează (cum ar fi atingerea elementele de la Cuvinte de Instituţie).
În ultimele decenii, a existat o creștere a închinarii carismatice în rândul anglicanilor. Atât anglo-catolicii, cât și evanghelicii au fost afectați de această mișcare, astfel încât nu este neobișnuit să găsiți posturi tipic carismatice, muzică și alte teme evidente în timpul slujbelor parohiilor altfel anglo-catolice sau evanghelice.
Spectrul de credințe și practici anglicane este prea mare pentru a fi încadrat în aceste etichete. Mulți anglicani se situează undeva în spectrul tradiției largi a bisericii și se consideră un amalgam de evanghelic și catolic. Astfel de anglicani subliniază că anglicanismul este calea de mijloc între cele două tulpini majore ale creștinismului occidental și că anglicanismul este ca o „punte” între cele două tulpini.
Sursa: wikipedia.org
Licență
Textul a fost tradus.
