„Moartea” stelelor

Adnan Ash-Sharif   Pe steaua care apune. (An-Najm:  1)   Când stelele se vor stinge. (Al-Mursalat:  8)   ALLAH Preaînaltul a înfăţişat în cele mai simple cuvinte şi în cele mai concise expresii, cele mai adânci sensuri, pe care ştiinţa nu le-a descoperit decât cu multe secole după revelaţie.  Aşa după cum aflăm în dicţionarul Lisan […]

Adnan Ash-Sharif

 

Pe steaua care apune. (An-Najm:  1)

 

Când stelele se vor stinge. (Al-Mursalat:  8)

 

ALLAH Preaînaltul a înfăţişat în cele mai simple cuvinte şi în cele mai concise expresii, cele mai adânci sensuri, pe care ştiinţa nu le-a descoperit decât cu multe secole după revelaţie.  Aşa după cum aflăm în dicţionarul Lisan al Arab, printre sensurile cuvântului arab “hawa”, se ”a se şterge, a-i dispărea urmele” este unul din cele mai expresive, pentru că reia sensul coranic al cuvântului “hawa” în versetul ”Când stelele   se vor   stinge”(Al-Mursalat:       8). Ştiinţa a descoperit de curând că fiecare astru are un ciclu de viaţă şi o serie de faze prin care trece: naşterea, creşterea, maturizarea, agonia şi moartea. Aştrii, cu toate că iradiază şi trimit către pământ  lumina lor, vreme de milioane sau chiar miliarde de ani, în cele din urmă se vor stinge şi vor muri,  când le va sosi sorocul, aşa după cum grăieşte ALLAH Preaînaltul:

Fiecare grăbeşte până la un termen hotărât. (Az-Zumar: 5).

În cele ce urmează prezentăm unele detalii ştiinţifice în legătură cu moartea aştrilor. În cronica evenimentelor astronomice   găsim consemnate fenomene, pe care ştiinţa  astronomiei nu a reuşit să le explice  decât în secolul al XX-lea.

În dimineţa zilei de 4 iulie 1054 d.Ch., astronomii chinezi au văzut apărând pe cer o stea extrem de strălucitoare, care a continuat să strălucească în plină zi, vreme de doi ani, înainte de a se stinge şi a dispărea. Ştiinţa nu a aflat decât mult mai târziu că acea stea, care mai apoi a fost numită Nova, a existat în constelaţia Gemenilor, iar apoi s-a umflat, a explodat şi a murit, transformându-se în ceea ce se cheamă: nebuloasa Racului, constând dintr-un nor de gaze rămase în urma exploziei acelui astru, înainte de a muri.

În anii 1572, 1604, 1885 s-a înregistrat acelaşi fenomen: au apărut stele puternic strălucitoare, vizibile cu ochiul liber şi în timpul zilei,  numite de asemenea nove.

Chestiunea apariţiei novelor a rămas fără o explicaţie ştiinţifică până în secolul al XX-lea, când astronomul englez Edington (1920) şi după el Walter Baddz (1940) au emis teoria evoluţiei stelelor, conform căreia toţi aştrii trec prin fazele de apariţie, creştere, bătrâneţe şi moarte. Fenomenele novelor sunt, în realitate explozii, uriaşe ale unor stele care au existat anterior, înainte de a intra în agonie şi a muri. O dată cu descoperirea telescoapelor gigantice, savanţilor le-a  devenit clar, doar cu zeci de ani în urmă, că sute de stele mor în fiecare zi, în fiecare ceas şi chiar în fiecare secundă, şi că strălucirea unor aştri creşte brusc,  înainte de a se stinge, ajungând până la strălucirea unui miliard de sori,  că volumul lor sporeşte cu mii de kilometri pe secundă, după care se produce o explozie atât de uriaşă încât presiunea degajată de explozia unei stele moarte aruncă materialele din care este compusă,   cu o viteză ce depăşeşte zece mii de kilometri pe secundă!

La 25 februarie 1987 a avut loc ultimul fenomen astronomic unic,   pentru   observarea   căruia   s-au   mobilizat   toate   instituţiile astronomice internaţionale, fiind fotografiat şi urmărit de nave cosmice, sateliţi artificiali şi observatoarele dispuse în întreaga lume. Savanţii astronomi încă mai continuă să studieze şi astăzi urmările lui. În ziua respectivă a apărut o stea uriaşă, căreia i s-a dat numele de Super Nova (anul 1987). Această stea nu a fost în realitate decât  lumina rezultată în urma exploziei unei stele uriaşe, cu numele şi codul Sanduleak 69202,   care se produsese cu o sută şaptezeci de mii de ani în urmă. Lumina ei a continuat în tot acest răstimp, ajungând până la noi la 27 februarie 1987. Această stea explodată se află în norul lui Magelan, situat la o distanţă de o sută şaptezeci de mii de ani lumină de noi.

Comentariu:

În primul rând, adevărul fazelor prin care trec aştrii, printre care şi moartea lor, nu a fost cunoscut decât în secolul al XX-lea, în vreme ce Coranul menţionează moartea stelelor în versete lipsite de orice ambiguitate:

”Jur pe steaua care apune” (An-Najm: 1);

”Când  

stelele se vor stinge” (Al Mursalat: 8);

”Când Soarele se va  

întuneca”      (At-Takwir:    1);

”Şi      când   stelele          se      vor     risipi” (At-Takwir: 2);

”Fiecare     grăbeşte     până    la    un   termen hotărât’‘(Az-Zumar:  5).

În   aceasta   se   află   dovada ştiinţifică indubitabilă, clară a faptului că Sfântul Coran reprezintă cuvântul Lui ALLAH. Adevărul despre moartea stelelor nu-l    cunoaştea în vremea revelaţiei decât  Creatorul  aştrilor, iar omul nu l-a cunoscut aşa cum am mai  spus decât mult mai târziu, adicâ în secolul al XX-lea.

oldest-known-star-hd140283În al doilea rând, versetul cel sfânt ”Jur pe steaua care

apune” (An-Najm: 1) este unul din numeroasele exemple a ceea ce am numit în lucrarea noastră anterioară, dialectică ştiinţifică în Sfântul Coran, în sensul că Domnul jură pe un semn ştiinţific miraculos, indiscutabil, după care îl leagă de o ştire controversată de oameni.

Domnul a jurat pe moartea stelelor, şi acesta reprezintă un adevăr ştiinţific necontestat astăzi, apoi a legat răspunsul la jurământul său de sinceritatea Trimisului Său şi de faptul că el nu vorbeşte după bunul lui plac:

‘Jur pe steaua care apune!/ Tovarăşul nostru nu este  rătăcit, nici nu este pe un drum greşit/ Nu rosteşte nimic după  pofta   lui   !/   El (Coranul)    nu este   decât   o revelaţie    trimisă’’ 

(An-Najm: 1-4).

În aceasta se află o concluzie care se impune de la

sine tuturor acelora care au o logică sănătoasă: Acela care a jurat pe moartea stelelor cu sute de ani, înainte ca ştiinţa să descopere acest lucru, a făcut din acest jurământ o dovadă a sincerităţii Trimisului Său.

Logica sănătoasă ne impune, aşadar, să acceptăm şi să ne angajăm faţă de tot ceea ce a fost revelat Trimisului iubit, fiindcă sursa este una singură şi nimeni dintre aceia cu o logică sănătoasă nu mai poate astăzi, chiar dacă este ateu, să conteste faptul că versetul sfânt: “Pe steaua care apune” (An-Najm: 1) reprezintă cuvântul Lui ALLAH Preaînaltul și PreaSlăvitul. Aceeaşi logică ne impune să acceptăm că toate versetele despre lucruri nevăzute, care nu se află sub imperiul experimentului şi ştiinţei materiale, reprezintă tot cuvinte ale Lui ALLAH. Dacă cineva contestă acest lucru, înseamnă că el are o logică dublă sau suferă de schizofrenie şi aceasta este starea tuturor învăţaţilor materialişti şi a altora asemenea lor, a căror logică se prăbuşeşte împreună cu teoriile hazardului, materiei, evoluţiei şi veşniciei.

 

În al treilea rând, strălucirea astrului uriaş sporeşte înaintea morţii lui într-atât încât ea echivalează cu strălucirea a miliarde de stele şi de aceea poate fi văzută în plină zi. Oare această stea uriaşă,   strălucitoare, cu radiaţii pătrunzătoare este cea pe care Domnul a numit-o At Tariq şi pe care a jurat zicând:

”Jur pe cer şi pe cel care vine   noaptea!/Dar     de unde   să ştii   tu   ce este cel care   vine noaptea?!/      Acesta               este      luceafărul         cel         strălucitor” (At-Tariq: 1-3)?

Allah ştie cel mai bine! În rândurile de mai jos vom vorbi mai mult despre explicaţia ştiinţifică a ”luceafărului strălucitor”.

 

____

Centrul Cultural Islamic Islamul Azi.

Soucre Link

Views: 1

0Shares