TEORIA LUI DARWIN ÎN BALANŢA LOGICII

    Când Darwin şi-a elaborat teoria despre originea speciilor şi a pus-o pe seama evoluţiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, diverse ramuri ale ştiinţelor materiale, ştiinţelor biologiei şi regulile cercetării ştiinţifice se aflau încă în faşă. Dacă vom şti că numărul speciilor de fiinţe vii, care au fost studiate şi clasificate […]

 

 

Când Darwin şi-a elaborat teoria despre originea speciilor şi a pus-o pe seama evoluţiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, diverse ramuri ale ştiinţelor materiale, ştiinţelor biologiei şi regulile cercetării ştiinţifice se aflau încă în faşă. Dacă vom şti că numărul speciilor de fiinţe vii, care au fost studiate şi clasificate până la scrierea acestor rânduri, este de aproximativ un milion şi jumătate de specii şi că tot cam atâtea sau poate chiar mai multe nu au fost studiate, vom înţelege dificultatea problemei originii speciilor pe care încearcă să o rezolve cercetătorii. În faţa unei astfel de difilcutăţi, s-a aflat şi Darwin şi a încercat să o rezolve prin teoria selecţiei naturale. O dată cu descoperirea geneticii, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu progresele înregistrate de biochimia organică, de embriologia comparată, de paleontologie şi de ştiinţa despre comportamentul animalelor, în secolul al XX-le, teoria lui Darwin referitoare la evoluţie şi alte teorii asemănătoare au primit lovituri zdrobitoare din partea tuturor acestora. Darwin_Evolutionism

Ne vom referi pe scurt şi într-o manieră simplă conformă cu nivelul cititorului obişnuit la răspunsurile pe care le-au dat cercetătorii din diverse ramuri ştiinţifice, la obiecţiile pe care ei leau avut faţă de teoria evoluţiei, pentru a-l pregăti pe credinciosul informat să dea un răspuns ştiinţific, convingător intrigilor adversarilor religiei, care în majoritatea cazurilor s-au înarmat cu teoria lui Darwin pentru a unelti împotriva religiei şi pentru a aduce prejudicii adevăratelor învăţturi divine:

1- Răspunsul geneticienilor: Fiecare făptură vie este dotată cu o zestre genetică, diferită de la o specie la alta şi această zestre guverneazăşi conferă diversele calităţi şi trăsături vitale ale fiecărei specii în parte. Cât despre trăsăturile dobândite, datorate factorilor naturali, de mediu, climăşi de adaptare, acestea nu trec în fondul genetic pentru a crea o specie nouă, aşa cum au pretins Darwin şi alţii. Zestrea genetică a cimpanzeului, de pildă, este de 48 de cromozomi, în vreme ce zestrea genetică a omului este de 46 de cromozomi; în plus genele pe care le poartă cromozomii şi care dau trăsăturile specifice proprii maimuţelor şi proprii omului nu sunt identice, nici cantitativ, nici calitativ. Recurgerea la afirmaţia că mutaţia, adică schimbarea sau modificarea bruscă în zestrea genetică datorată factorilor evoluţiei, precum mediul, climatul, şi timpul, ar fi transformat zestrea genetică a maimuţei de la 48 de perechi de cromozomi la 46 de perechi, zestrea genetică a omului, este o afirmaţie foarte simplistă, ce vine în contradicţie cu genetica modernă. Aceasta pentru că ar fi trebuit să se producă milioane de milioane de mutaţii potrivite în zestrea genetică a oricărei specii pentru ca ea să se transforme într-o altă specie, mai avansată pe scara fiinţelor. Noile forme, pe care le numim hibrizi, pe care omul le-a dezvoltat din specii vechi, se datorează intervenţiei premeditate a omului, care a modificat zestrea genetică a vechilor specii, după cercetări şi experimente epuizante şi îndelungate care se încadrează în ştiinţa ingineriei genetice şi, cu ajutorul lui Allah, care i-a spus lui

Toate cele care se află în ceruri şi care se află pre pământ ; toate sunt de la El. (Al-Jathiya: 13).

Este suficient să menţionăm că zestrea genetică a omului, ce a fost plasată de Domnul într-un nucleu de celulă, al cărei diametru nu depăşeşte a zecea parte dintr-un milimetru, respectiv picătura amestecată, care se formează din împerecherea lichidului seminal al bărbatului cu ovulul femeii, că zestrea genetică ce guvernează diversele calităţi ale omului din momentul începutului său, ca o picătură amestecată, şi până la moarte se compune din 23 de perechi de cromozomi, care poartă aproximativ o sută de mii de gene şi că din orice eroare simplă, în ceea ce priveşte numărul cromozomilor, forma, distribuţia sau compoziţia lor chimică, pot să rezulte numeroase boli genetice, al căror număr depăşeşte trei mii. În condiţiile acestei complexităţi şi a organizării zestrei  genetice a făpturilor vii cum este cu putinţă să se afirme că factorii timp, climat şi hazard au dezvoltat făpturile şi au făcut ca speciile să provină treptat una din alta, având în vedere că fiecare specie are zestrea sa specifică proprie şi că în natură nu are loc împerecherea între diverse specii, în ceea ce priveşte zestrea genetică?

2- Răspunsul paleontologilor: Paleontologia studiază resturile de fiinţe vii, ale căror cadavre au fost conservate în straturile pământului vreme de milioane de ani. Darwin şi adepţii săi au mizat pe faptul că omul va descoperi, o dată cu trecerea timpului, cu ajutorul paleontologiei, mostre de vieţuitoare dispărute, care au reprezentat verigi de legătură în evoluţia fiinţelor de la o specie la alta. Dacă acceptăm împreună cu adepţii evoluţionismului că toate speciile au evoluat dintr-o singură celulă către situaţia actuală, ar fi trebuit să se găsească milioane de specii dispărute, care constituie verigi de legătură către speciile de fiinţe vii existente astăzi, dar paleontologia nu a descoperit până în momentul de faţă aceste verigi de legătură, despre care Darwin şi adepţii săi afirmau că vor fi găsite ulterior de către om, cu excepţia câtorva mostre îndoielnice din punct de vedere ştiinţific. 3- Răspunsul zoologilor: Există nenumărate specii de animale care nu au cunoscut nici o evoluţie, sute de milioane de ani. De ce, oare? Păianjenii, furnicile, albinele, scorpionii, numeroase insecte şi peştii nu au cunoscut nici o modificare în forma şi în structura lor. Cum justifică adepţii evoluţiei şi selecţiei naturale această situaţie?

Există, de pildă, o specie de peşte, numită peştele cu plămâni, de 350 milioane de ani , fără să fi cunoscut vreo evoluţie de atunci şi până în momentul de faţă. Este vorba de un peşte care trăieşte în mările din Africa centrală, care are nări prin care respiră când este în apăşi care, în sezonul uscat, se îngroapă în pământ şi- şi foloseşte plămânii pentru a respira aerul printr-un mic orificiu în sol, până când încetează uscăciunea şi revine apa în râu. Cele mai multe insecte au apărut în urmă cu zeci şi sute de milioane de ani şi nu au evoluat, în pofida schimbărilor de climat sensibile. Au fost găsite larve de ţânţari în ape cu temperatura de până la 60 de grade Celsius, dar şi în ape îngheţate. De ce nu au influenţat factorii de climat asupra evoluţiei acestei specii de insecte?

4- Răspunsul cercetătorilor comportamentului animalelor: Probabil că cele mai grele lovituri pe care le-a primit teoria evoluţiei, sunt următoarele exemple din ştiinţa comportamentului animalelor, asupra cărora ne vom opri pentru a le prezenta mai detaliat:

a- Polenizarea florilor de yucca: Yucca este un arbust din specia liliaceelor, ale cărui flori nu produc seminţe, decât dacă sunt polenizate de o anumită specie de fluture – „promba”. Modul de realizare al polenizării este şi el foarte ciudat şi nu ştim cum îl explică adepţii evoluţiei şi hazardului. După ce are loc încrucişarea între masculul şi femela acestei specii de fluture, femela caută floarea de Yucca şi ia polenul din organele masculine ale florii şi-l aşează sub forma unui mic bloc pe ovarul florii şi după aceea îşi depune ouăle peste el. Jumătate din seminţele rezultate sunt folositoare ca hrană de larvele fluturelui, iar cealaltă jumătate sunt destinate supravieţuirii şi înmulţirii arbustului Yucca. Unde este vorba de evoluţie, hazard şi selecţie naturală în comportamentul inteligent al acestui fluture? Oricine are minte nu poate decât să repete: Slavă lui Allah! „Care a dat fiecăruia firea sa şi, apoi l-a călăuzit” (Ta-Ha: 50).

B- Racheta chimică a coleopterelor: Există un soi de coleoptere numite „Brachinus Sclopta”, care folosesc ca mijloc de autoapărare o rachetă chimică incendiară, pe care o lansează împotriva oricărui atacator. Ştiinţa a descoperit care este mecanismul acestui mijloc de autoapărare: în partea din spate a acestei coleoptere se află două glande separate; una dintre ele conţine oxigen lichid, iar cealaltă conţine o substanţă chimică, un peroxid. Când insecta se confruntă cu o primejdie, secreţiile celor două glande se amestecă şi formează un amestec fierbinte cu temperatura de 110 grade Celsius, pe care-l aruncă în faţa atacatorului. Acest mijloc de autoapărare este specific doar acestei specii de coleoptere.

Cum explică adepţii evoluţiei, hazardului şi ai selecţiei naturale apariţia acestei rachete chimice defensive doar la această specie din zecile de mii de specii de coleoptere?

Încă o dată, trebuie să acceptăm existenţa unui Creator Atotputernic, care creează ceea ce voieşte şi este Stăpân peste toate făpturile sale:

Şi nu este vietate pe care El să nu o ţină de chica ei. Domnul meu este pe drumul cel drept! (Hud: 56);

 Allah creează ceea ce voieşte El şi Allah este cu putere peste toate.  (An-Nur: 45).

c- Trucul orhideei: Florile orhideelor sunt alcătuite din organe feminine şi masculine, îndepărtate unele de altele şi nu au nectar cu care să atragă albinele pentru a favoriza procesul de polenizare, dar frunzele acestei flori iau forma unei femele din speciile de viespi, iar florile lor le socotesc a fi femelele lor adevărate şi încearcă să se împerecheze cu ele şi în felul acesta se produce polenizarea! După ce masculii viespilor au fost înşelaţi, femelele lor adevărate ajung la etapa împerecherii şi are loc adevăratul proces de împerechere şi, în felul acesta, se conservă atât specia de orhidee cât şi specia de viespi. Ce hazard şi ce evoluţie pot să explice acest truc ciudat   din lumea plantelor, aşa cum se exprimă cercetătorul în domeniul comportamentului animalelor, Remy Chauvin, din care am extras acest exemplu, ca şi alte exemple anterioare şi următoare, care sfidează teoria lui Darwin şi a adepţilor săi despre evoluţie?

d- Carne proaspătă pentru larvele de viespi: Femela unei alte specii de viespi, când vrea să-şi depună ouăle, caută larvele unor insecte ascunse în tulpinile pomilor şi găureşte tulpinile cu un sfredel cu care a înzestrat-o Creatorul. Apoi anesteziază larva într-un anumit punct al organismului respectiv, în centrul nervos principal, şi o paralizează fără s-o omoare, şi-şi depune ouăle pe larva paralizată. După câteva săptămâni, din ouă ies puii de viespi, care se hrănesc cu carnea larvei paralizate. Nici un adept al teoriei evoluţiei şi hazardului nu poate explica faptul că numai această specie de viespi a fost înzestrată cu un mecanism multifuncţional cu ajutorul căruia anesteziază larva, depune ouăle şi sfredeleşte tulpinile celor mai tari pomi, modalitatea cum ea caută larvele victimei şi stabileşte locul lor, exact în tulpinile pomilor, fără să le vadă, modalitatea prin care găseşte centrul nervos al larvei cu o precizie deosebită, fără să greşească nici un milimetru.

Logica impune acceptarea existenţei unui Creator Atotputernic, Orânduitor, care a grăit în revelaţia Sa:

Şi nu este vieţuitoare pe pământ a cărei hrană să nu fie în grija lui Allah. El ştie locul ei de sălaşşi locul în care ea va muri. Totul este într-o Carte desluşită.  (Hud: 6);

Şi în propria voastră făpturăşi în vietăţile pe care El le-a risipit se află semne pentru un neam de oameni care crede cu tărie.  (Al Jathiya: 4).

e- Braţul fecundator al caracatiţei: Una din minunile Creatorului este şi modul în care se înmulţeşte caracatiţa. Când vine vremea înmulţirii acestei specii de cefalopode marine, masculul caracatiţei introduce unul dintre braţele sale în deschizătura aparatului său sexual şi secretă spermatozoizii săi înăuntrul unui orificiu din capul acestui braţ. Apoi braţul se desprinde de organismul masculului caracatiţei, pentru a căuta în apă o femelă pe care o fecundează, putând să parcurgă mari distanţe. Ştiinţa despre comportamentul animalelor care a descoperit recent această metodă ciudată de înmulţire a caracatiţei nu cunoaşte încă mecanismele sale. Cât despre adepţii  teoriei evoluţioniste şi hazardului, aceştia sunt total incapabili de a explica acest comportament  al caracatiţei în lumina ipotezelor lor slabe.

f- Acul fecundator: Dar, şi mai ciudat decât acesta, este modul de înmulţire al unei specii de miriapode: masculul smulge din organele sale sexuale mici bucăţi semănând cu nişte ace pe care le înfige în pământ şi, apoi toarnă peste ele lichid seminal, după care vine femela şi-l mănâncă, astfel încât spermatozoizii se maturizează în nişte buzunare din gura ei, iar când femela depune ouăle, le linge şi ies spermatozoizii din gură, producându-se în felul acesta fecundarea. Cum explică adepţii teoriilor hazardului, evoluţiei şi selecţiei naturale acest mod ciudat de împerechere şi de înmulţire  propriu doar acestei specii din miile de specii de viermi?

g- „Şi oare nu privesc la cămile cum au fost create?”: Stăpânul a creat cămilele pentru a fi corăbii  ale deşertului. Afirmaţiile adepţilor teoriei evoluţiei, după care condiţiile climatice deşertice, factorii selecţiei naturale şi trecerea timpului ar fi contribuit la dezvoltarea cămilelor, dintre  animalele mamifere rumegătoare, sunt respinse de logica ştiinţifică serioasă. Şi aceasta pentru că toate calităţile structurii cămilei au fost astfel orânduite încât să o facă aptă să suporte condiţiile aspre ale climei deşertice: în aparatul său digestiv se află nişte pungi în care este înmagazinată apă suficientă pentru o săptămână sau chiar mai mult, cocoaşa ei din grăsime îi asigurăşi ea hrana şi apa de care are nevoie pentru un timp de o săptămână sau chiar mai mult, datorită enzimelor care transformă grăsimea în substanţe zaharoase, proteice şi apă. Saliva, alcătuirea buzelor şi a maxilarelor o fac aptă să prindăşi să digere cei mai tari spini deşertici. Genele îi protejează ochii de furtunile de nisip.

Părul şi pielea lipsită de glande sudoripare o ajută să suporte cele mai mari diferenţe de temperature dintre zi şi noapte, specifice deşertului. Copitele ei seamănă cu nişte perne de grăsime care-i permit  să meargă uşor prin nisip, fără ca picioarele să i se afunde în el, în ciuda greutăţii sale mari.

Acestea sunt puţinele lucruri pe care le cunoaştem despre însuşirile cămilei, pentru că studiile  ştiinţifice profunde nu ne parvin, din păcate, decât din Occidentul care nu a studiat încă serios  acest animal. Ce bine ar fi dacăţările arabe care au posibilităţi, ar aloca o sumă neînsemnată de bani  pentru continuarea cercetărilor asupra cămilei, ceea ce ar fi de natură să ducă la descoperirea  multor miracole ştiinţifice!

Acestea sunt doar câteva exemple din domeniul ştiinţei despre comportamentul animalelor ce vin în totală contradicţie cu teoriile lui Darwin şi ale adepţilor săi. Şi aceasta pentru că asemănările dintre unele specii în privinţa unor însuşiri şi funcţii sau în privinţa fazei embrionare a vieţii lor nu constituie o dovadă a evoluţiei unora din altele, ci reprezintă o dovadă categorică a unicităţii Creatorului lor, mare este puterea Lui!

5 – Răspunsul cercetătorilor din domeniul chimiei organice: Cercetătorii din domeniul chimei  organice afirmă că bacteria este cea mai simplă celulă, din care Darwin şi adepţii săi au pretins că sau dezvoltat toate speciile vii. În realitate, ea este o uzină chimică microscopică extrem de complexă, alcătuită dintr-o sută de miliarde de atomi, cu toate că diametrul ei nu depăşeşte câteva miimi de milimetru, iar greutatea ei nu depăşeşte o miliardime de miligram. Cum ar fi cu putinţă să atribuim hazardului, evoluţiei, selecţiei naturale sau factorilor timpului influenţa nemijlocită în evoluţia acestei singure celule într-un milion sau mai mult de un milion de specii de fiinţe, compuse din miliarde de celule extrem de complicate şi cu structuri foarte diferite? Cum s-au adunat atomii într-o singură celulă din care s-au compus mii de elemente organice, având în  vedere că orice eroare chiar şi cea mai simplă, în distribuţia atomilor poate provoca cele mai  grave maladii genetice? Afirmaţia că hazardul, evoluţia, selecţia naturală sau timpul s-ar afla în  spatele acestei situaţii este infirmată de logica ştiinţifică sănătoasă, iar hazardul este efortul celui  incapabil să gândeascăşi al celui învins din punct de vedere logic. Cititorul s-ar putea întreba, la sfârşitul acestui capitol, care este opinia noastră sub aspect religios  şi ştiinţific faţă de evoluţie. Oare au evoluat fiinţele?

Evoluţia în accepţiunea lui Darwin şi a adepţilor săi este respinsă de credinţăşi de ştiinţă, aşa cum am  afirmat mai sus, însă dezvoltarea în cadrul unei singure specii şi în timpul vieţii embrionare de la  picătură la cheagul de sânge şi apoi la bucata de carne este un adevăr ştiinţific, sprijinit de  numeroase versete sfinte, asupra cărora ne-am oprit îndelung în cartea noastră despre „Ştiinţa medicinii coranice” şi el este rezumat în cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Ce este cu voi că nu vă rugaţi lui Allah, aşa cum se cuvine,/ După ce El v-a creat pe voi în [mai multe] faze?” (Nuh: 13-14). În studiul nostru, asupra versetelor Sfântului Coran nu am găsit însă nici o referire la evoluţia de la o specie la alta, adică de la peşti la reptile sau de la maimuţă la om – şi Allah ştie cel mai bine! Poate că Stăpânul a dezvoltat unele făpturi din altele, însă El nu a lăsat acest lucru în seama factorilor naturali, aşa după cum pretind adepţii evoluţiei, ci Allah „este Creatorul tuturor lucrurilor (Ghafir:62); Creează ceea ce voieşte şi alege, însă ei nu vor avea alegere. (AlQasas: 68), creează atunci când voieşte făpturi vii şi distruge făpturi existente şi Preaslăvitul „în fiecare zi împlineşte ceva” (Ar-Rahman: 29).

Aşa după cum afirma un cercetător biolog, cea mai bună soluţie pentru problema originii speciilor este neîntreprinderea unei cercetări ştiinţifice în acest sens şi acceptarea existenţei unei forţe supreme, în spatele creării fiecărei particule din  atomii din care se compun creaţiile vii şi fără viaţă.

 

 

 

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Soucre Link

Hits: 1

0Shares