Influenţa sa asupra dezvoltării ştiinţei şi filosofiei a fost enormă şi ea continuă să-şi manifeste prezenţa şi în cultura modernă, întemeietor al logicii şi metafizicii sistematice, precursor al fizicii, biologiei, psihologiei, economiei politice etc. el a lăsat urme adinci în istoria filosofiei şi a ştiinţei, cărora le-a deschis perspective nebănuite. Aristotel a fost cel care, în maniera cea mai înaltă a gândirii metodice a dat expresie desăvârşită problematicii filosofice a timpului său. El a fost unul dintre cele mai bogate şi cuprinzătoare (profunde) genii ştiinţifice care au apărut vreodată; a fost un bărbat alături de care nici o epocă nu poate pune unul care să-l egaleze.
„Despre suflet”, mai ales sub aspectul istoriei teoriei
cunoaşterii şi al istoriei filosofiei ocupă o poziţie deosebită
în opera Stagiritului şi în istoria cugetării umane. Dacă preţuim ştiinţa printre
îndeletnicirile frumoase şi respectate, scrie Aristotel, pe una mai mult decât
alta, fie pentru exactitatea ei, fie pentru că este printre preocupările mai alese
şi rnai admirate, atunci din ambele consideraţii, pe drept cuvânt, se cade să
situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă. Aristotel exprimă
aici, totodată, o profundă apreciere a muncii creatoare de ştiinţă şi a cercetării
riguroase pe baza observării şi investigării, manifestând şi cu acest prilej
complexitatea puternicei sale personalităţi.
”Despre suflet” (De Anima, cum este îndeobşte cunoscut) cuprinde trei
cărţi, deosebit de dense sub aspectul conţinutului de idei şi probleme, ceea ce a
şi determinat o preocupare intensă pentru comentarea şi explicitarea lor.
Lucrarea constituie fundamentul operei biologice. Este mai întâi un tratat de
metafizica, care studiază sufletul ca formă a corpului viu, dar şi o lucrare de
biologie, bogată în remarci, adesea foarte juste, ieşite din observaţiile unui
filosof care era totodată un savant. Aristotel opune un tip de cunoaştere
biologic celui matematic al lui Platon. El si-a elaborat concepţia într-o
perspectivă biologică, configurativistă. Configuraţiile vii sunt de fapt izvorul cel mai important al filosofici şi ştiinţei aristotelice. Prin aceasta el angajează un calitativism opus carititativisrnului pithagoreico-platonic, în raport cu şcolile empiriste şi hedoniste, Aristotel vede clar că în depăşirea percepţiei îşi află ştiinţa prima ei posibilitate, spiritul fiind fundamentul originar al ştiinţei, care este cunoaşterea universalului. Teoria generală a vieţii, care face obiectul
tratatului, este încoronarea întregii filosofii aristotelice a naturii. După
Aristotel, matematica studiază forma imobilă şi neseparată de sensibil; fizica
studiază forma mobilă şi neseparaţă; metafizica studiază forma care este
totodată imobilă şi separată. Doctrina despre suflet intră deci în ştiinţa
generală a naturii, întrucât sufletul este angajat în sensibil. De aici, unii autori
au considerat că una dintre fiinţele zoologice pe care el le cunoştea cel mai
bine este omul.
Hits: 7