Din 1510 până în 1520, Luther a ținut prelegeri despre Psalmi și despre cărțile Evrei, Romani și Galateni. Pe măsură ce studia aceste părți ale Bibliei, el a ajuns să vadă folosirea unor termeni precum penitența și neprihănirea de către Biserica Catolică în moduri noi. El a devenit convins că biserica era coruptă în felul ei și a pierdut din vedere ceea ce el vedea ca fiind câteva dintre adevărurile centrale ale creștinismului. Cea mai importantă pentru Luther a fost doctrina justificării – actul lui Dumnezeu de a declara neprihănit un păcătos – numai prin credință prin harul lui Dumnezeu. El a început să învețe că mântuirea sau răscumpărarea este un dar al harului lui Dumnezeu, care poate fi atins numai prin credința în Isus ca Mesia.[51] „Această stâncă unică și fermă, pe care o numim doctrina îndreptățirii”, scrie el, „este articolul principal al întregii doctrine creștine, care cuprinde înțelegerea oricărei evlavie”.[52]
Luther a ajuns să înțeleagă justificarea ca fiind în întregime lucrarea lui Dumnezeu. Această învățătură a lui Luther a fost exprimată clar în publicația sa din 1525 Despre robia voinței, care a fost scrisă ca răspuns la Despre liberul arbitru de Desiderius Erasmus (1524). Luther și-a bazat poziția pe predestinare pe epistola Sfântului Pavel către Efeseni 2:8–10. Împotriva învățăturii din zilele sale conform căreia faptele drepte ale credincioșilor sunt săvârșite în cooperare cu Dumnezeu, Luther a scris că creștinii primesc o astfel de neprihănire în întregime din afara lor; că neprihănirea nu numai că vine de la Hristos, ci este de fapt neprihănirea lui Hristos, atribuită creștinilor (mai degrabă decât infuzată în ei) prin credință.[53]
„De aceea numai credința face pe cineva drept și împlinește legea”, scrie el. „Credința este aceea care aduce pe Duhul Sfânt prin meritele lui Hristos.”[54] Credința, pentru Luther, a fost un dar de la Dumnezeu; experiența de a fi îndreptățit prin credință a fost „ca și cum m-aș fi născut din nou”. Intrarea lui în Paradis, nu mai puțin, a fost o descoperire despre „neprihănirea lui Dumnezeu” – o descoperire că „persoana dreaptă” despre care vorbește Biblia (ca în Romani 1:17) trăiește prin credință.[55] El își explică conceptul de „justificare” în Articolele Smalcald:
Primul și principalul articol este următorul: Isus Hristos, Dumnezeul și Domnul nostru, a murit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră (Romani 3:24–25). Numai El este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ioan 1:29), iar Dumnezeu a pus asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor (Isaia 53:6). Toți au păcătuit și sunt îndreptățiți în mod liber, fără propriile lor fapte și merite, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, în sângele Său (Romani 3:23–25). Acest lucru este necesar să credem. Acest lucru nu poate fi dobândit sau înțeles altfel prin nicio lucrare, lege sau merit. Prin urmare, este clar și sigur că numai această credință ne îndreptățește… Nimic din acest articol nu poate fi cedat sau predat, chiar dacă cerul și pământul și toate celelalte cad (Marcu 13:31).
Sursa: wikipedia.org
Licență:https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/deed.ro
Textul a fost tradus.
Views: 6