PĂCATUL ORIGINAR – partea 3

PĂCATUL ORIGINAR – partea 3

Muhammad ibn Abdullah Caraballo

 

În a treia parte a dogmei creştine a ispăşirii se afirmă că Iisus (Pacea fie asupra sa!) a suportat pedeapsa păcatului originar şi a altor păcate ale oamenilor prin moartea sa pe crucea calvarului şi că mântuirea nu poate fi obţinută fără credinţa în puterea mântuitoare a sângelui. J. F. De Groot (Învăţături catolice, p.162) scrie: „Din moment ce Cristos, Dumnezeul şi omul, a luat asupra sa păcatele noastre pentru a le ispăşi, împlinind astfel dreptatea lui Dumnezeu, el este un intermediar între Dumnezeu şi om”. Această dogmă nu reprezintă doar o negare a îndurării lui Dumnezeu, ci şi a dreptăţii Sale. A cere preţul sângelui pentru iertarea păcatelor înseamnă o lipsă totală de milă. A pedepsi un om care nu este vinovat pentru păcatele altora, chiar dacă acesta doreşte sau nu, este culmea nedreptăţii.

Creştinii spun că Iisus a suferit şi a murit de bunăvoie pentru a răscumpăra păcatele lumii. Răspunsul din perspectivă islamică este următorul: în primul rând, nu este corect din punct de vedere istoric să spunem că Iisus (Pacea fie asupra sa!) a venit intenţionat pentru a răscumpăra păcatele lumii. Citim în Biblie că nu şi-a dorit să moară pe cruce. Atunci când a aflat că duşmanii săi complotau împotriva lui, a declarat: „Întristat este sufletul Meu până la moarte”. El le-a cerut apostolilor să vegheze asupra lui şi să-l protejeze de duşmanii săi şi s-a rugat la Dumnezeu:

Şi zicea: «Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu.» (Marcu 14:36).

În al doilea rând, nu putem înţelege cum suferinţa şi moartea unui om poate şterge păcatele celorlalţi. Ar fi ca şi cum un tată şi-ar scoate un dinte pentru a uşura durerea fiului său. Ideea substituirii sau a sacrificiului unei alte persoane este ilogică, lipsită de înţeles şi nedreaptă. În al treilea rând, ideea că vărsarea sângelui este necesară pentru domolirea mâniei lui Dumnezeu a intrat în Creştinism prin credinţele păgâne care Îl priveau pe Dumnezeu ca pe un demon atotputernic. Nu vedem nicio legătură între păcat şi sânge. Ceea ce este necesar pentru ştergerea păcatului este căinţa sinceră, remuşcarea şi lupta continuă împotriva tendinţei spre rău pentru a împlini Voinţa lui Dumnezeu, aşa cum ne-a fost ea revelată prin profeţi.

Pe lângă faptul că întreaga structură a mântuirii în Creştinism este nedreaptă din punct de vedere moral şi raţional, ea nici nu se bazează pe cuvintele lui Iisus (Pacea fie asupra sa!). Se poate ca Iisus (Pacea fie asupra sa!) să fi spus că a suferit pentru păcatele oamenilor în sensul că, pentru a-i aduce pe oameni din întuneric la lumină, şi-a atras mânia celor răi şi a fost torturat de aceştia; dar asta nu înseamnă că moartea sa a fost o ispăşire pentru păcatele altora şi că doar cei care cred în sângele său vor fi iertaţi. Iisus (Pacea fie asupra sa!) a venit să îi salveze pe oameni prin învăţăturile sale şi prin exemplul vieţii sale, nu prin moartea sa pe cruce şi prin vărsarea sângelui său pentru iertarea păcatelor lor.

Dogma ispăşirii nu este corectă din următoarele puncte de vedere:

1. omul nu este născut în păcat;

2. Dumnezeu nu cere un preţ pentru a-i ierta pe păcătoşi;

3. ideea substituirii sau a sacrificării altuia este nedreaptă şi crudă. Păcătuind, nu Îi facem rău lui Dumnezeu, ci nouă înşine. Pata păcatelor din sufletul nostru poate fi îndepărtată nu prin suferinţa sau moartea altei persoane, fie că aceasta doreşte acest lucru sau nu, ci prin căinţa noastră, îndepărtarea de rău şi prin fapte bune. Adam (Pacea fie asupra sa!), după ce a nesocotit porunca lui Allah, s-a căit şi s-a supus complet lui Dumnezeu, iar păcatul său a fost iertat. Păcatul lui Adam (Pacea fie asupra sa!) nu a fost moştenit de urmaşii săi şi nici nu a avut nevoie de vărsarea sângelui lui Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!) pentru a fi iertat. Adevărul este că Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!) nu a murit pe cruce. Doctrina ispăşirii este o negare a dreptăţii şi îndurării lui Dumnezeu.

pacat originar pacat originarIslamul respinge doctrina ispăşirii. El declară că iertarea păcatelor nu poate fi obţinută prin suferinţa şi moartea altei persoane, umană sau divină, ci doar prin îndurarea lui Dumnezeu şi prin eforturile noastre sincere şi continue de a lupta împotriva răului şi prin faptele bune. În Sfântul Coran se afirmă:

Că niciun suflet nu va purta povara altuia, Şi că omul nu va dobândi decât [rodul] celor pe care le-a agonisit Şi că agoniseala lui se va vedea. (An-Najm 53:38-40).

Islamul promite mântuirea tuturor celor care cred în Dumnezeu şi fac fapte bune:

Cel care s-a supus lui Allah şi face bine va avea răsplata sa de la Domnul lui! Ei nu au a se teme şi nici nu vor fi mâhniţi! (Al-Baqarah 2:112).

_______________

Extrase din cartea Dragostea mea pentru Iisus m-a condus către Islam, Editura Islamul AziSoucre Link

Views: 0

0Shares

Avicenna – partea 3

Avicenna – partea 3

Nicu Parlog

Vindecarea sufletului
În lumea musulmană, care cunoaşte mulţi medici renumiţi, influenţa lui Avicenna transpare şi ca filozof şi mistic. El se remarcă prin căutarea unei cunoaşteri complexe , care este în acelaşi timp de natură intelectuală, experimentală şi intiuitivă.  Are faima de a fi scris peste 250 lucrări în arabă şi persană, dar din nefericire încercarea sa de a defini ceea ce era cunoscut drept „înţelepciune orientală” nu ne-a parvenit decât fragmentar.
Spre exemplu, în povestirea lui Hayy Ibn Yaqzan, Avicenna descrie într-o modalitate autobiografică drumul său spre un Orient mistic – lume a luminii negrăite şi nevăzute, în compania unui înger călăuzitor. Culegerea sa de povestiri spirituale va influenţa gândirea şiită „iluministă” de mai târziu şi în special pe misticul Sohrawardi.
Dar cartea care demonstrează culmile spirituale pe care a ajuns Avicenna este fără îndoială Kitab al-Shifa, sau Cartea Vindecării Sufletului, într-o traducere directă. În această lucrare, el alcătuieşte inventarul cunoştinţelor greco-musulmane din epoca sa, stabilind şi o listă a ştiinţelor: ştiinţe filozofice, ştiinţe umane, ştiinţe pure, aplicate şi naturale, ştiinţe ale astronomiei sau economiei.
Tot aici tratează despre poezie, lingvistică şi muzică. Îndrăzneşte chiar mai mult decât atât: poreclit nu degeaba „maestrul maeştrilor” de către contemporanii săi, el încearcă, înaintea a numeroşi filozofi musulmani precum Averroes, să concilieze dogma coranică cu un aristotelism nuanţat de neoplatonism. Fapt pentru care va fi ulterior atacat şi contestat de către teologul Al-Ghazali şi de Averroes pentru înclinaţiile sale neoplatonice.  
avicennaPrin traducerile făcute în ebraică şi latină, la Toledo, în secolul XII, opera sa, alături de creaţiile altor mari gânditori ai islamului, va ajunge în Europa apuseană, unde rolul său va fi deosebit de important în medicină şi filosofie. Influenţa sa europeană a fost atât de mare, încât a dat naştere unui adevărat „avicennism latin” cu discipoli creştini foarte importanţi, precum Roger Bacon, John Dunn Scott (unul dintre fondatorii filosofiei scolastice), Sfântul Toma d’Aquino, Sfântul Albert cel Mare, Geoffreyy Chaucer şi chiar Sfântul Augustin, unul dintre Părinţiii Bisericii Romano-Catolice.
Fără a forţa nota aprecierilor la adresa sa, Avicenna este printre pionierii bazelor ştiinţifice ale aventurii cunoaşterii umane. Filosoful René Descartes s-a numărat printre primii gânditori moderni care au fost influenţaţi de Avicenna. Spre sfârşitul vieţii sale, persecuţia împotriva musulmanilor şiiţi se înteţeşte sub ordinele sultanului Mahmud din Ghazna, un sunnit fanatic.
Avicenna s-a văzut silit să-şi găsească refugiul în Hamadan. În anul 1023, a fost nevoit să fugă în Ispahan, unde şi-a petrecut ultimii 14 ani din viaţă  sub protecţia emirului Alaaddowleh, care l-a însărcinat să facă noi cercetări în domeniul astronomiei. Moare tot la Hamadan, în luna lui iunie (august, după alte surse istorice), anul 1037, pe când avea doar 57 ani.
Piatra funerară a lui Avicenna
Piatra funerară a lui Avicenna
 
Poate că Dante Alighieri a ştiut cel mai bine care a fost soarta lui Avicenna după ce a părăsit acest plan. Marele scriitor italian îl aminteşte pe Avicenna în Divina Comedie, unde ilustrul spirit mahomedan aşteaptă în „antecamera Raiului” alături de alte figuri emblematic-pozitive, de facturi non-creştine, precum Vergiliu, Averroes, Homer, Horaţiu, Ovidiu, Socrate, Platon şi chiar Saladin, celebra căpetenie musulmană care s-a remarcat în luptele contra cruciaţilor!
sursa: descopera.ro
Soucre Link

Views: 0

0Shares

Scuzele şi iertarea – din etica musulmanului

Sheikh Muhammad Al-Ghazali

 

Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază (asr), în predica sa, profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis:

„Fiii lui Adam au fost creaţi în feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi foarte repede îşi revin la starea normală. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Aceasta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi! Dintre aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care, de asemenea, cer împrumut într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o scânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (At-Tirmizi).

Aşadar omul să stea liniştit, să nu se mişte ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştiinţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.
Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.
Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.
Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „N-o blestema, fiindcă ea se supune poruncilor lui Allah şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blesteamă un lucru ce nu merită.” (At-Tirmizi).
Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile a toleranţei.
Ibn Mes’ud (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (Muslim).
Un om l-a rugat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Nu te mânia!” (Malik).
Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile atunci când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.
Eforturile făcute pentru a separa Islamul de perioada pre-islamică au avut la bază eliminarea a două aspecte: ignorarea învăţăturii şi ignorarea îngăduinţei. Prima ignoranţă a fost îndepărtată cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor etc.
Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”
Când a apărut Islamul, a eliminat această intensitate a sentimentului şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.
Există numeroase hadisuri în care profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) le-a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara sferei Islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug unitatea:

„Dacă un musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (Bukhari); „Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci el sfâşie această perdea a lui Allah.” (Baihaqi).

Un arab a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) pentru a afla despre învăţăturile Islamului. Înainte de aceasta, nici nu-l mai văzuse pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Jabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Atunci eu i-am spus: «Asupra ta să fie pace (alaik-as-salam), o, Trimis al lui Allah!» El a zis: «Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul fata de cei morţi. Să spui: Pacea fie cu tine (as-salamu aleik)!»” Arabul acela a zis: „Am întrebat: «Tu eşti Trimisul lui Allah?» El a răspuns: «Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care, atunci când te cuprinde foamea şi Îi strigi numele, face iarba să crească pentru tine, Celui care, atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, îţi aduce înapoi animalul pierdut!»” El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu faci rău nimănui!” După aceea arabul n-a mai făcut rău niciodată, niciunui om liber, niciunui sclav, niciunei cămile sau capre. Apoi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu consideri nicio virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul dintre defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna dintre greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (Abu Dawud).

 

__________

Caracterul Musulmanului, Editura Femeia Musulmana, Bucuresti, 2010Soucre Link

Views: 0

0Shares