SPIRITUL SI TRUPUL ÎN CREDINȚA MUSULMANULUI – 2

 

 

Muhammad Asad (un mare gânditor care a ales să se convertească la Islam) vorbeşte de experienţa trăită atunci când a citit Coranul: ,,M-a surprins la început interesul Coranului cel Sfânt nu numai faţă de aspectele spirituale, ci şi faţă de aspectele complementare ale trupului şi spiritului. Islamul a subliniat acest lucru. Nu există niciun aspect al vieţii pe care să-l fi socotit marginal, ci toate aspectele vieţii omeneşti se află în centrul atenţiei religiei. Coranul cel Sfânt nu i-a lăsat pe musulmani să uite că viaţa pământeană nu este decât o etapă pe drumul către accederea la o existenţă superioară şi veşnică şi că ţelul final are un caracter spiritual, după cum consideră că nu este nimic rău în prosperitatea materială, dacă se ştie că ea nu este un scop în sine. Metoda Islamului în abordarea problemelor spiritului este mult mai profundă decât aceea pe care am întâlnit-o în Tora. Aceasta pe lângă faptul că nu a fost destinat unor oameni în defavoarea altora. Metoda lui în privinţa problemei trupului este total opusă metodei Evangheliei: este o metodă pozitivă care nu ignoră trupul. Trupul şi sufletul alcătuiesc împreună omul, asemenea a doi gemeni nedespărţiţi“.

Când s-a întors în Europa şi a discutat cu prietenii săi problema Islamului, Asad şi-a dat seama că ei toţi – atât cei care respingeau religia, cât şi aceia care o acceptau – înclinau fără un motiv anume să adopte concepţia occidentală comună prin care se apreciază că Islamul acordă atenţie aspectelor lumeşti şi nu se limitează doar la aspectele spirituale, lucru pe care omul se aşteaptă să-l găsească în orice religie. El afirma: ,,Am fost efectiv surprins când am descoperit că tocmai acest aspect al Islamului m-a atras din prima clipă, adică faptul că el nu separă existenţa materială de existenţa spirituală a omului şi promovează cauzalitatea raţională ca o cale a credinţei. Şi acesta este tocmai aspectul faţă de care au obiecţii gânditorii europeni care adoptă cauzalitatea raţională ca metodă de viaţă şi nu renunţă la această metodă raţionalistă decât atunci când vine vorba de Islam. Nu am găsit nicio deosebire între minoritatea care se preocupă de religie şi majoritatea care socoteşte că religia se numără printre concepţiile depăşite, şterse de timp. În timp, mi-am dat seama de eroarea metodei fiecăreia dintre ele. Am înţeles că aceia care au fost crescuţi în spiritul ideilor creştine din Europa au adoptat concepţia dominantă şi că, având în vedere perioada îndelungată în care Europa i-a obişnuit cu modelul gândirii creştine, au învăţat chiar şi cei nereligioşi să privească orice altă religie prin prisma creştină şi să considere că religia este bună dacă îi dai o tentă confuză, supranaturală, care pare ascunsă şi uitată, deasupra capacităţii raţiunii umane de a o înţelege; de aceea, din punctul lor de vedere, Islamul nu răspundea acestor cerinţe“.

Ideea modului în care Islamul răspunde nevoilor spiritului şi trupului în acelaşi timp a continuat să devină din ce în ce mai clară în mintea lui Muhammad Asad şi, după convertirea sa la Islam, înregistra următoarele observaţii: ,,După cum afirmam mai înainte, ideea islamică de adorare nu include doar rugăciunile, ci cuprinde efectiv întreaga noastră viaţă. Ţelul ei este reunirea esenţei noastre spirituale şi materiale într-un întreg. În acest scop a fost necesar ca eforturile noastre să fie orientate în mod clar spre lichidarea factorilor care acţionează în viaţa noastră, fără ca noi să ne dăm seama şi fără a se supune dominaţiei noastre, în măsura în care acest lucru stă în puterea oamenilor“.  „Islamul nu-l călăuzeşte pe om numai spre ideea că viaţa în esenţa ei este o unitate, pentru că ea izvorăşte din unitatea divină, dar îl călăuzeşte şi pe calea practică prin care fiecare individ reuşeşte în cadrul vieţii sale religioase să reunească gândul şi fapta atât la nivelul existenţei sale, cât şi în conştiinţa sa; pentru a atinge acest ţel înalt în viaţă, omul nu a fost constrâns în Islam să refuze viaţa din această lume. Nu este nevoie de un ascetism prin care omul să deschidă o poartă secretă către purificarea spirituală. Acesta este un lucru total străin Islamului. Islamul nu este nicio dogmă mistică, nicio filozofie, ci este un mod de viaţă sau o cale de a trăi conform rânduielilor naturii pe care Allah le-a stabilit pentru făpturile Sale, iar scopul Său suprem este realizarea armoniei depline dintre latura spirituală şi materială în viaţa omului. Se constată că aceste două laturi se armonizează cu învăţăturile Islamului prin faptul că ele neagă contradicţia fundamentală dintre viaţa trupească şi cea morală, iar nedespărţirea lor efectivă reprezintă un lucru confirmat de Islam, care vede în aceasta esenţa naturală a vieţii“.

,,Printre cele mai importante trăsături care deosebesc Islamul de alte sisteme se numără armonia totală dintre latura morală şi cea materială în viaţa umană.

,,Dintre toate religiile, constatăm că numai Islamul îi permite omului să se bucure la maximum de viaţa sa în această lume, fără să-şi piardă orientarea sa spirituală nicio singură clipă şi prin aceasta se deosebeşte mult de punctul de vedere creştin. Omul, în concepţia dogmei creştine, se împiedică de păcatul moştenit, săvârşit Adam şi Eva, şi din această cauză întreaga viaţă este considerată (în concepţia dogmei, cel puţin) o vale întunecoasă a tristeţilor. Acesta este tărâmul pe care se înfruntă două forţe: răul reprezentat de Satana şi binele reprezentat de Isus Christos. Satana încearcă prin experimente trupeşti să bareze calea sufletului spre lumina veşnică. Sufletul este stăpânit de Christos, în vreme ce trupul este tărâmul jocurilor Satanei. Acest lucru poate fi exprimat altfel şi prin expresia: lumea materială este în esenţa ei satanică, în vreme ce lumea spirituală este divină şi bună; tot ceea ce sălăşluieşte în firea umană din materie, adică trupul – aşa după cum preferă să-l numească telogia creştină – este un rezultat nemijlocit al păcatului săvârşit de Adam, atunci când a ascultat sfatul prinţului infernului, întunericului şi materiei, adică al Diavolului. De aceea a fost inevitabil pentru ei, dacă voiau izbăvirea, să-şi îndrepte inima de la lumea carnală către această lume spirituală, în care suntem absolviţi de păcat prin sacrificiul lui Isus Christos.

           În Islam – în schimb – noi nu ştim nimic despre un păcat originar moştenit. De aceea, nu există o iertare generală pentru om, ci iertarea şi mânia sunt două lucruri personale. Fiecare musulman este dependent de ceea ce a dobândit şi el poartă în suflet toate premisele posibilităţii de izbăvire spirituală sau de eşec spiritual. Coranul afirmă despre sufletul omenesc că «el are ceea ce a dobândit şi are împotriva lui ceea ce a dobândit» şi că «omul nu are decât ceea ce a dobândit». Dar. aşa cum Islamul nu este de partea Creştinismului în ceea ce afirmă despre partea întunecoasă a vieţii, tot el ne învaţă, în acelaşi timp, să nu acordăm vieţii o importanţă exagerată, asemănătoare cu aceea pe care o acordă civilizaţia occidentală actuală. Occidentul modern – lăsând la o parte creştinismul – adoră viaţa în acelaşi mod în care nesăţiosul adoră mâncarea; el o devorează, dar nu o respectă. În schimb, Islamul priveşte la viaţă cu linişte şi cu echilibru. El nu adoră viaţa, ci o consideră o trecere înspre o existenţă superioară. Însă, deşi reprezintă o etapă de tranziţie necesară, omul nu trebuie să dispreţuiască viaţa din această lume şi nici să nu desconsidere vreun aspect din drepturile ei. Trecerea noastră prin această lume este un lucru necesar şi o parte pozitivă din orânduiala lui Allah. De aceea, viaţa omului a avut o valoare foarte mare. Dar nu trebuie să uităm că ea are doar valoarea unui mijloc care te ajută să-ţi atingi scopul. Islamul preferă în această situaţie o cale de mijloc şi de aceea Coranul cel Sfânt ne învaţă să ne rugăm zicând: «Doamne, dă-mi în această lume o faptă bună şi în Lumea de Apoi o faptă bun㻓.

,,Adorarea lui Allah, în sensul cel mai larg, înseamnă în Islam viaţa umană. Numai această perspectivă ne oferă posibilitatea atingerii de către om a perfecţiunii umane în cadrul vieţii sale individuale din această lume. Şi dintre toate sistemele religioase doar Islamul declară că perfecţiunea individuală umană este posibilă în această viaţă. Islamul nu amână această perfecţiune până la anihilarea poftelor «trupeşti», precum în Creştinism, şi nici nu promite o serie succesivă de transformări ale sufletului, ca în hinduism, şi nici nu este de acord cu budismul care afirmă că perfecţiunea şi izbăvirea nu vor avea loc decât prin detaşarea sufletului şi separarea sa de relaţiile senzoriale pe care le are cu lumea. Dimpotrivă, Islamul afirmă că omul poate să atingă perfecţiunea în viaţa sa individuală din această lume tocmai prin valorificarea completă a posibilităţilor lumeşti din viaţa sa“.

 

________________

Sursa: Islamul și toleranța, autor Ahmad Al-Hasin, Editura Islamul AziSoucre Link

Views: 0

0Shares

Occidentul si Islamul – partea 1

 

 

M. ‘Imarah

 

Europocentrismul, care i-a dat Occidentului impresia că el reprezintă începutul civilizaţiei – care ar fi inceput cu grecii şi romanii – şi că el ar reprezenta şi sfârşitul istoriei, a determinat cultura occidentală să tăgăduiască diversitatea lumii şi existenţa unor civilizaţii numeroase, distincte şi independente.

Acest europocentrism a pretins că civilizaţia occidentală ar fi civilizaţia universală, că ştiinţa şi civilizaţia ar fi început cu grecii şi ar fi luat sfârşit cu renaşterea occidentală modernă, că acele contribuţii pe care le-au adus ceilalţi – şi îndeosebi  musulmanii – nu ar fi decât asemenea “contribuţiei” unui  mesager poştal care a transportat tezaurul grecilor în Europa în perioada Renaşterii şi a Iluminismului.

Din cauza acestei tendinţe europocentriste, colonialismul occidental – care extermina structurile de civilizaţie şi de cultură ale popoarelor şi ale naţiunilor care au avut de suferit de pe urma lui – vrea să-şi aroge rolul de stăpân al “mesajului  civilizator şi al realizării progresului”. El este cel mai puternic, iar cel mai puternic este întotdeauna mai bun şi mai demn de  supravieţuire, conform teoriei şi filozofiei legii luptei pentru  supravieţuire pe care Darwin (1809-1882) a aplicat-o în lumea  fiinţelor vii. În conformitate cu această tendinţă centralistă, cel mai puternic îl doboară pe cel slab, civilizaţia puternică  invadatoare elimină structurile moştenite ale civilizaţiei invadate – tezaurul celuilalt – şi transformă lumea – prin colonizare şi mai nou prin globalizare – într-un singur tipar de civilizaţie, cultură şi valori.

Această moştenire deformată şi duşmănoasă de care este împresurată cultura Occidentului, în diversele sale domenii, faţă de Islam, de locurile sale sfinte, de naţiunea lui şi de civilizaţia lui i-a garantat Occidentului “liniştea conştiinţei” – sau moartea ei! – în timp ce a practicat această agresiune împotriva celuilalt – în speţă “celuilalt musulman”. Aceasta moştenire  continuă să fie activă în mass-media şi în învăţământul  occidental, în cercurile ideologice, ştiinţifice şi la factorii de decizie, până în momentul de faţă!

În cultura populară occidentală, masele învaţă din epopeea lui Ronald (circa 1000 d.Chr.) că musulmanii îi adoră pe Triada Apollin, Tervagant şi Muhammed şi că musulmanii respecta ziua de vineri pentru că ea este ziua zeiţei iubirii -Venus, în vreme ce creştinii respectă ziua de duminică pentru că ea este ziua Domnului!

Această imagine care s-a raspândit în cultura populară europeană a jucat rolul său în sporirea urii oamenilor de rând în timpul campaniilor cruciate împotriva Islamului, a comunitătii sale, a lumii şi civilizaţiei sale. Această epopee a lui Roland vorbeşte despre musulmani spunând oamenilor: ”Priviţi la acest popor blestemat! El este un popor necredincios, care nu are nici o legatură cu Dumnezeu şi numele lui va fi şters de pe faţa pământului plin de viaţă pentru că el se închina la idoli! El nu poate avea parte de izbăvire. El a fost condamnat. Să începem aşadar executarea sentinţei, în numele lui Dumnezeu!”. Apoi au  urmat cruciadele, după citirea acestui episod din epopeea lui Roland.

DanteBookPoetul italian Dante (1295-1321) – care reprezintă o mare autoritate în cultura occidental – îi plasează pe Trimisul Islamului Allah şi pe Ali ben Abi Talib în cea de-a doua groapă din cel de al optulea cerc al Infernului, fiindcă ei  – în opinia lui iluministă! – fac parte din adepţii gâlcevei şi făţărniciei şi ale căror trupuri au fost tăiate în bucăţi în Infernul “Divinei comedii”.

Pentru scriitorul german Goethe (1749-1832), Muhammad  “i-a învăluit pe arabi într-un veşmânt religios trist şi a ştiut cum să ascundă de ei speranţa în orice progres adevărat”.

 

va urma…

 

Soucre Link

Views: 0

0Shares

Mari matematicieni ai lumii – 6

 

Abu Kamil (850 – 930)

 

Simina Harmonie

 

3. Abu Kamil
Mai cunoscut sub numele Al Misri, a fost un matematician născut în Egipt, şi care a trăit  aproximativ  între anii 850-930. Nu se cunosc amănunte legate de viaţa sa dar, în jurul anului 988 un librar pe nume Ibn Nadim a realizat o lucrare, numită Fihrist (în arabă – index) o imagine cât de cât completă a ştiinţei şi literaturii arabe de până atunci. Lucrarea conţine informaţii despre opera lui Abu Kamil. Sunt enunţate cele nouă cărţi scrise de acesta. Trei dinte ele au supravieţuit vremurilor: AlgebraTopografie şi geometrieArta calculului, iar celelalte doar prin traduceri în latină şi ebraică.
Pentru perioada de dinainte de Al Khwarizmi nu există informaţii despre matematica în ţările arabe, dar cercetările istoricilor matematicii au stabilit cu certitudine că Abu Kamil a fost succesorul imediat al înţeleptului, „inventatorul algebrei”. Lucrările sale au fost o verigă importantă între cele ale lui Al Khwarizmi şi Al Karaji. Se ştie că lucrările sale l-au influenţat în mod deosebit pe Fibonacci[1], cel care a contribuit decisiv la răspândirea cunoştinţelor matematice arabe în Europa. Dacă Abu Kamil nu ar fi studiat lucrările lui Al Khwarizmi, s-ar fi pierdut o foarte importantă pagină din istoria matematicii şi ar fi fost influenţată altfel dezvoltarea ulterioară a acesteia.
 În cărţile sale s-a preocupat de rezolvarea ecuaţiilor algebrice – în special a celei de forma fig 1,
căutând evident doar soluţiile pozitive, de aplicarea algebrei în calcului elementelor pentagonului şi a decagonului regulat, de ecuaţiile diofantice.
 Deosebită era capacitatea sa de a lucra cu puteri mari şi cu numere pe care astăzi le numim iraţionale. Asta i-a adus supranumele de calculatorul Egiptului. Bineînţeles aceste puteri nu sunt scrise în simboluri, ca astăzi, ci în cuvinte: pentru x2  el spunea pătrat, pentru x5– pătrat, rădăcină, pătrat, pentru x6 – cub, cub, pentru x8 – pătrat, pătrat, pătrat, pătrat. Oricum, el este primul care a folosit
fig 4
 fără însă a o scrie explicit. La fel pentru relaţiile
fig 5
folosea:  „rădăcina pătrată a lui 18 plus rădăcina pătrată a lui 8 este cât rădăcina pătrată a lui 18 adunată cu opt adunat cu de două ori rădăcina lui 144”.  Ce putere de concentrare trebuie să fi avut matematicianul având în vedere că a fost destul de prolific!
A propus 69 de probleme concrete de algebră, şi se pare că 40 dintre ele au fost puse chiar de Al Khwarizmi.
Concret, el a scris despre rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare cu soluţii numere întrgi şi fracţionare, despre  ceea ce numim astăzi numere iraţionale – căutând soluţii cât mai apropiate de valoarea exactă, despre inegalităţi –  ceea ce este o noutate în matematica vremii. În ceea ce priveşte ecuaţiile diofantice, o preocupare majoră a fost studierea cazurilor ecuaţiilor cu soluţii nedeterminate.
Pentru ecuaţii de grad mai mare, ca de exemplu pentru ecuaţia
completare
 el foloseşte construcţia unui pentagon regulat, ajungând, cum e şi firesc la numărul de aur.
În timp ce lucrările de algebră erau destinate studiului general al matematicii, studiile geometrice erau rezervată mai degrabă tehnicienilor agricoli ai guvernului, cărora le indica modul de calcul al ariilor suprafeţelor lucrate, perimetrele acestora – explicând concret cazurile triunghiurilor, a dreptunghiurilor, calculul volumelor diferitelor solide (paralelipipedul dreptunghic, piramida patrulateră regulată, prisma dreaptă, conurile). Una dintre preocupări a fost calculul ariei segmentului de cerc, precum şi calculul laturilor şi ariei poligoanelor regulate cu 3,4,5,6,8 şi 10 laturi înscrise şi exînscrise cercului de rază dată. El foloseşte o aproximare foarte bună pentru raportul dintre perimetrul cercului şi diametrul său, adică π,  şi anume 22/7.
 Spuneam că pentru anumite ecuaţii găsirea soluţiilor a necesitat  construcţii geometrice.
Iată una dintre cele mai frumoase probleme: Să se găsească soluţia sistemului:
fig 7
ştiind că x, y şi z, sunt numere pozitive.
Prima ecuaţie spune că necunoscutele pot fi laturile unui triunghi dreptunghic, z fiind ipotenuza.
fig 6.ggb
 Fie α unul dintre unghiurile ascuţite. Atunci
fig 8
 şi înlocuind în sistem ajungem la rezolvarea ecuaţiei
fig 9
 care are soluţia pozitivă
fig 10

 (conjugatul acestui număr sau inversul său fiind numărul de aur, obţinut dintr-o ecuaţie asemănătoare). Din formula fundamentală

fig 11

se găseşte

fig 12
iar din ultima  ecuatie avem
fig 13
si deci
fig 14
.
Aceasta este o rezolvare cu ajutorul metodelor actuale. Abu Kamil ştia doar că soluţiile trebuie să fie ceva mai mari decât 2 , 3, şi respectiv 4.
Pentru multe proble de acest gen „calculatorul Egiptului” a găsit soluţii care au uimit pe cunoscătorii din acele timpuri care şi-au  manifestat suspiciunea şi  aroganţa faţă de acest qvasi- necunoscut. Acest fapt l-a determinat să scrie cărţi despre acest tip de calcule, recunoscând totodată că multe dintre probleme au derivat, sau chiar sunt, ale lui Al Khwarizmi.

 


[1] Leonardo Fibonacci, matematician italian (1175-1240), este autorul căţii intitulate Liber Abaci (carte de calcul) prin intermediul cărora a fost introdus  în Europa sistemul zecimal propus de arabi, al celebrului şir al lui Fibonacci, dat de recurenţa

fig 2

care conduce la nu mai puţin celebrul număr de aur  ca fiind

fig 3
 care la  rândul său provine  din, la fel de celebra, secţiune de aur.
Sursa: simina-harmonie.blogspot.ro
Soucre Link

Views: 0

0Shares