Budismul în Japonia

ArticolVorbi

Budismul a fost practicat în Japonia încă din secolul al VI-lea e.n. [3] [4] [5] Budismul japonez ( Nihon Bukkyō ) a creat multe școli budiste noi , iar unele școli sunt originale din Japonia, iar unele sunt derivate din școli budiste chineze . Budismul japonez a avut o influență majoră asupra societății și culturii japoneze și rămâne un aspect influent până în prezent. [6]

Marele Buddha ( Daibutsu ) la Kōtoku-in , Kamakura , în prefectura Kanagawa , Japonia ( Comoara națională )
Populatia totala
Estimările variază, de la c. 84 milioane sau 67% (Est. Guvern, 2018) [1] până la sub 20% (Centrul de Cercetare JGSS, 2017). [2]
Regiuni cu populații semnificative
În toată Japonia
Religiile
Budism (mai ales budism din Asia de Est )
Limbi
japoneză și alte limbi

Potrivit estimărilor Agenției pentru Afaceri Culturale a guvernului japonez , începând cu 2018 , cu aproximativ 84 de milioane sau aproximativ 67% din populația japoneză , budismul a fost religia din Japonia cu a doua cea mai mare adeptă, după Shinto , deși un număr mare. de oameni practică elemente ale ambelor. [1] Conform statisticilor Agenției pentru Afaceri Culturale în anul 2021, corporația religioasă aflată sub jurisdicția Ministerului Educației, Culturii, Sportului, Științei și Tehnologieiîn Japonia aveau 135 de milioane de credincioși, dintre care 47 de milioane erau budiști și cei mai mulți dintre ei erau credincioși ai noilor școli de budism care au fost înființate în perioada Kamakura (1185-1333). [7] Conform acestor statistici, cele mai mari secte ale budismului japonez sunt budiștii Jōdo cu 22 de milioane de credincioși, urmați de budiștii Nichiren cu 11 milioane de credincioși. [7] Există totuși o gamă largă de estimări; Centrul de Cercetare Pew a estimat că 36,2% din populație în 2010 practica budismul. [8]Sondajul social general al Japoniei situează cifra la mai puțin de 20% din populație în 2017 și, împreună cu Sondajul Național al Caracterului Japonez din 2013, arată că aproximativ 70% din populație nu aderă la nicio credință religioasă. [2] Un alt sondaj indică faptul că aproximativ 60% dintre japonezi au un Butsudan (altarul budist) în casele lor. [9] Conform unui studiu Pew Research din 2012, Japonia are a treia cea mai mare populație budistă din lume, după China și Thailanda . [10]

Cuprins

IstorieEditați | ×

Sosirea și răspândirea inițială a budismuluiEditați | ×

Budismul a ajuns în Japonia făcând mai întâi drum spre China și Coreea prin Drumul Mătăsii și apoi călătorind pe mare către arhipelagul japonez . [11] Ca atare, budismul japonez timpuriu este puternic influențat de budismul chinez și de budismul coreean . Deși introducerea „oficială” a budismului în țară a avut loc la un moment dat la mijlocul secolului al VI-lea, probabil că au existat contacte și încercări anterioare de a introduce religia. Imigranții din Peninsula Coreeană, precum și comercianții și marinarii care frecventau continentul, probabil au adus budismul cu ei independent de transmiterea, așa cum este consemnat în cronicile instanței. [12]Unele surse japoneze menționează acest lucru în mod explicit. De exemplu, perioada Heian Fusō ryakki (Analele prescurtate ale Japoniei), menționează un străin cunoscut în japoneză ca Shiba no Tatsuto, care poate fi născut în China, Baekje sau descendent al unui grup de imigranți din Japonia. Se spune că el a construit o colibă ​​din paie în Yamato și a consfințit acolo un obiect de cult. Imigranții ca acesta ar fi putut fi o sursă pentru sponsorizarea ulterioară a budismului de către clanul Soga. [13]

Marele Buddha din Asuka-dera, cea mai veche statuie a lui Buddha din Japonia și un exemplu al stilului Tori.

Nihon Shoki ( Cronicile Japoniei ) oferă o dată din 552 pentru când regele Seong din Baekje (acum vestul Coreei de Sud ) a trimis o misiune împăratului Kinmei care includea o imagine a lui Buddha Shakyamuni , bannere rituale și sutre . Acest eveniment este de obicei considerat introducerea oficială a budismului în Japonia. [4] [3] Alte surse, totuși, dau data de 538 și se consideră că ambele date nu sunt de încredere. Cu toate acestea, încă se poate spune că la mijlocul secolului al VI-lea, budismul a fost introdus prin canale diplomatice oficiale. [14]

Potrivit Nihon Shoki , după ce a primit darurile budiste, împăratul japonez i-a întrebat pe oficialii săi dacă Buddha ar trebui să fie venerat în Japonia. Ei au fost împărțiți în această problemă, Soga no Iname (506–570) susținând ideea, în timp ce Mononobe no Okoshi și Nakatomi no Kamako s-au îngrijorat că kami din Japonia s-ar supăra pe această închinare a unei zeități străine. Nihon Shoki afirmă apoi că împăratul a permis doar clanului Soga să se închine lui Buddha, pentru a-l testa. [15]

Astfel, puternicul clan Soga a jucat un rol cheie în răspândirea timpurie a budismului în țară. Sprijinul lor, împreună cu cel al grupurilor de imigranți precum clanul Hata , a dat budismului impulsul său inițial în Japonia, împreună cu primul său templu (Hōkō-ji, cunoscut și sub numele de Asukadera ). [16] Nakatomi și Mononobe, totuși, au continuat să se opună Soga, acuzându-le închinarea pentru boală și dezordine. Se spune chiar că acești oponenți ai budismului au aruncat imaginea lui Buddha în canalul Naniwa. În cele din urmă, a izbucnit un război total. Partea Soga, condusă de Soga no Umako și un tânăr prinț Shōtoku , a ieșit învingătoare și a promovat budismul în arhipelag cu sprijinul curții mai largi.

Pictură care îl înfățișează pe semilegendarul

prinț Shōtoku (574-622), primul sponsor major al budismului din Japonia.

Culori pe mătase, secolul al XIV-lea sau mai devreme .

Bazat pe surse tradiționale, Shōtoku a fost văzut ca un budist înflăcărat care a predat, a scris și a promovat budismul pe scară largă, în special în timpul domniei împărătesei Suiko (554 – 15 aprilie 628). De asemenea, se crede că a trimis soli în China și chiar este văzut ca un bodhisattva desăvârșit din punct de vedere spiritual, care este adevăratul fondator al budismului japonez. Istoricii moderni au pus la îndoială multe despre acest lucru, văzând cea mai mare parte ca pe o hagiografie construită. [17] Indiferent de rolul său istoric real, totuși, este fără îndoială că Shōtoku a devenit o figură importantă în tradiția budistă japoneză, începând la scurt timp după moartea sa, dacă nu mai devreme.

Budismul Asuka (552–645)Editați | ×

Yumedono Kannon, un alt exemplu al stilului Tori.

Budismul din perioada Asuka ( Asuka bukkyō ) se referă la practica și gândirea budistă care s-a dezvoltat în principal după 552 în regiunea Bazinului Nara . [18] Budismul a crescut aici prin sprijinul și eforturile a două grupuri principale: grupuri de rudenie de imigranți precum clanul Hata (care erau experți în tehnologia chineză, precum și în cultura intelectuală și materială) și prin clanuri aristocratice precum Soga. [19]

Grupuri de imigranți precum călugării coreeni care se presupune că l-au instruit pe Shōtoku au introdus învățarea budistă, administrarea, practica rituală și abilitățile de a construi arta și arhitectura budistă. Ei au inclus persoane precum Ekan (date necunoscute), un preot Koguryŏ al școlii Madhyamaka, care (conform Nihon Shoki ) a fost numit la cel mai înalt rang de prelat monahal primar ( sōjō ). [20]

În afară de grupurile de imigranți budiști, budismul Asuka era în principal sfera de competență a unor grupuri aristocratice precum clanul Soga și alte clanuri înrudite, care patronau templele clanurilor ca o modalitate de a-și exprima puterea și influența. Aceste temple se concentrau în principal pe îndeplinirea ritualurilor despre care se credea că oferă efecte magice, cum ar fi protecția. [21] În această perioadă, arta budistă a fost dominată de stilul lui Tori Busshi , care provenea dintr-o familie de imigranți coreeni. [21]

Budismul Hakuhō (645–710)Editați | ×

Budismul Hakuhō (Hakuhō se referă la împăratul Tenmu ) a văzut că patronajul oficial al budismului a fost preluat de familia imperială japoneză, care a înlocuit clanul Soga ca principali patroni ai budismului. Budismul japonez din acest moment a fost influențat și de budismul dinastiei Tang (618–907). [22] Tot în această perioadă budismul a început să se răspândească din provincia Yamato în celelalte regiuni și insule ale Japoniei. [22] O parte importantă a reformelor centralizatoare din această epocă ( reformele Taika ) a fost utilizarea instituțiilor și ritualurilor budiste (deseori efectuate la palat sau capitală) în slujba statului. [23]

De asemenea, guvernul imperial a construit și gestionat în mod activ templele budiste, precum și comunitatea monahală. [24] Nihon Shoki afirmă că în 624 existau 46 de temple budiste. [25] Unele dintre aceste temple includ Kawaradera și Yakushiji . Cercetările arheologice au scos la iveală, de asemenea, numeroase temple locale și regionale în afara capitalei. [26] La templele de stat au fost efectuate ritualuri budiste pentru a crea merit pentru familia regală și bunăstarea națiunii. O atenție deosebită a fost acordată ritualurilor centrate în jurul sutrelor (scripturilor) budiste, cum ar fi Sutra Luminii Aurii . [27]Comunitatea monahală era supravegheată de complexul și ierarhic Oficiul Monahal imperial ( sōgō ), care gestiona totul, de la codul monahal până la culoarea veșmintelor. [28]

Budismul Nara (710–794)Editați | ×

Un model al lui Yakushi-ji, un templu imperial major din Nara

Modelul

garanului lui Todaiji văzut din partea de nord

Marele Buddha al lui Todaiji (

Daibutsu )

În 710, împărăteasa Genme a mutat capitala statului în Heijōkyō ( Nara modernă ), inaugurând astfel perioada Nara . Această perioadă a văzut înființarea sistemului kokubunji , care era o modalitate de a gestiona templele provinciale printr-o rețea de temple naționale în fiecare provincie. [29] Templul principal al întregului sistem a fost Tōdaiji . [30]

Sponsorizarea statului Nara a văzut dezvoltarea celor șase mari școli din Nara, numite Nanto Rokushū (南都六宗, lit. Cele șase secte ale capitalei de sud ) , toate fiind continuări ale școlilor budiste chineze. Templele acestor școli au devenit locuri importante pentru studiul doctrinei budiste. [31] Cele șase școli Nara au fost: Ritsu ( Vinaya ), Jōjitsu ( Tattvasiddhi ) , Kusha-shū ( Abhidharmakosha ), Sanronshū ( Mādhyamaka din Asia de Est ), Hossō ( Yogācāra din Asia de Est ) șiKegon ( Huayan ). [32]

Aceste școli erau centrate în jurul capitalei, unde au fost ridicate temple mari precum Asuka-dera și Tōdai-ji . Cele mai influente temple sunt cunoscute sub numele de „ șapte mari temple ale capitalei sudice ” ( Nanto Shichi Daiji ). Templele nu erau organizații exclusive și sectare. În schimb, templele erau susceptibile să aibă savanți versați în mai multe școli de gândire. S-a sugerat că cel mai bine pot fi considerați „grupuri de studiu”. [33]

Templele de stat au continuat practica de a conduce numeroase ritualuri pentru binele națiunii și al familiei imperiale. Ritualuri centrate pe scripturi precum Lumina Aurie și Lotus Sūtra . [34] O altă funcție cheie a templelor de stat a fost transcrierea scripturilor budiste, care a fost văzută ca generând mult merit. [35] Călugăriștii budiști au fost controlați ferm de oficiul monahal al statului printr-un cod de lege monahal extins, iar gradele monahale erau potrivite cu rândurile funcționarilor guvernamentali. [36] De asemenea, în această epocă, Nihon Shokia fost scris, un text care arată o influență budistă semnificativă. Călugărul Dōji (?–744) ar fi putut fi implicat în compilarea sa. [37]

Statul de elită sponsorizat de Nara Budismul nu era singurul tip de budism în acest moment. Au existat, de asemenea, grupuri de călugări sau preoți neoficiali (sau, auto-hirotonați; shido sōni ) care fie nu au fost hirotoniți și instruiți oficial prin canalele statului, fie care au ales să predice și să practice în afara sistemului. Acești călugări „neoficiali” erau adesea supuși pedepsei statului. [37] Practica lor ar fi putut include, de asemenea, elemente de cult kami taoiste și indigene. Unele dintre aceste figuri au devenit extrem de populare și au fost o sursă de critici pentru budismul sofisticat, academic și birocratic al capitalei.

Budismul timpuriu din perioada Heian (794–950)Editați | ×

O ilustrație a lui Saichō cu frunze de ceai. Este cunoscut pentru că a introdus ceaiul în Japonia.

Sanjūsangen-dō din Kyoto, o imprimare a unui templu Tendai, de

Toyoharu ,

c.  1772–1781

În perioada Heian , capitala a fost mutată la Kyoto (cunoscută atunci sub numele de Heiankyō ) de către împăratul Kanmu , în principal din motive economice și strategice. Ca și înainte, instituțiile budiste au continuat să joace un rol cheie în stat, Kanmu fiind un susținător puternic al noii școli Tendai din Saichō (767–822), în special. [38] Saichō, care a studiat școala Tiantai în China, a înființat influentul complex de templu al lui Enryakuji la Muntele Hiei și a dezvoltat un nou sistem de reglementări monahale bazate pe preceptele bodhisattva . [39]Acest nou sistem i-a permis lui Tendai să se elibereze de controlul direct al statului. [40]

Tot în această perioadă, școala Shingon ( Ch. Zhenyan; „Cuvânt adevărat”, din sanscrită: „ Mantra ”) a fost înființată în țară sub conducerea lui Kūkai . Această școală a primit, de asemenea, sponsorizarea statului și a introdus elemente ezoterice Vajrayana (numită și mikkyō , „învățătură secretă”). [41]

Noile descendențe budiste Shingon și Tendai s-au dezvoltat, de asemenea, oarecum independent de controlul statului, parțial pentru că vechiul sistem devenea din ce în ce mai puțin important pentru aristocrații Heian. [42] Această perioadă a cunoscut și o creștere a separării oficiale între diferitele școli, datorită unui nou sistem care specifica școala particulară căreia îi aparținea un preot imperial ( nenbundosha ). [43]

Budismul de mai târziu din perioada Heian (950–1185)Editați | ×

Statuia lui Kūya de

Kōshō , fiul lui

Unkei , datând din primul deceniu al secolului al XIII-lea. Cele șase silabe ale nembutsu,

na-mu-a-mi-da-butsu , sunt reprezentate literalmente de șase mici figuri Amida care curg din gura lui Kūya.

În această perioadă, a avut loc o consolidare a unei serii de ceremonii anuale de curte ( nenjū gyōji ). [44] Budismul Tendai a fost deosebit de influent, iar venerarea Lotus Sūtra a crescut în popularitate, chiar și în rândul populației de clasă joasă și non-aristocratică, care adesea formau grupuri religioase precum „sfinții Lotus” ( hokke hijiri sau jikyōja ) şi asceţii montani ( shugenja ) . [45]

Mai mult, în această epocă, au început să se dezvolte noi tradiții budiste. În timp ce unele dintre acestea au fost grupate în ceea ce se numește „noul budism Kamakura”, începutul lor poate fi de fapt urmărit până la regretatul Heian. Aceasta include practica budismului japonez din Țara Pură , care se concentrează pe contemplarea și cântarea nenbutsu , numele lui Buddha Amida (Skt. Amitābha) , în speranța de a renaște în câmpul Buddha din Sukhāvatī . Această practică a fost inițial populară în mănăstirile Tendai, dar apoi s-a răspândit în toată Japonia. [46]Textele care discutau despre miracolele asociate cu Buddha și bodhisattva au devenit populare în această perioadă, împreună cu textele care subliniau riturile patului morții. [47]

În această perioadă, unele temple budiste au stabilit grupuri de călugări războinici numite Sōhei . Acest fenomen a început în templele Tendai, deoarece se întreceau pentru influența politică. [48] ​​Războiul Genpei a văzut diverse grupuri de călugări războinici s-au alăturat luptei.

Au existat, de asemenea, clerici semi-independenți (care erau numiți shōnin sau hijiri, „sfinții”) care locuiau departe de marile mănăstiri budiste și predicau oamenilor. Aceste figuri au avut mult mai multe contacte cu populația în general decât alți călugări. [49] Cea mai cunoscută dintre aceste figuri a fost Kūya (alt. Kōya; 903–972), care a rătăcit prin provincii angajându-se în fapte bune ( sazen ), predicând despre practica nembutsu și lucrând cu cooperative budiste locale ( zenchishiki ) pentru a crea imagini cu bodhisattva precum Kannon. [50]

Un sul care îl înfățișează pe kami Hachiman îmbrăcat ca un călugăr budist, un exemplu de

Shinbutsu-shūgō („sincretismul kami și al buddhas”).

O altă evoluție importantă în această epocă a fost că călugării budiști erau acum încurajați pe scară largă de către stat să se roage pentru mântuirea kami japonezi (ființe divine în Shinto). Contopirea zeităților șintoiste cu practica budistă nu era nouă în acest moment. Deja în secolul al VIII-lea, unele sanctuare majore șintoiste ( jingūji ) includeau călugări budiști care desfășurau ritualuri pentru divinitățile șintoiste. Una dintre cele mai vechi astfel de figuri a fost „marele Bodhisattva Hachiman ” (Hachiman daibosatsu), care era popular în Kyūshū . [51]

Locurile populare pentru pelerinaj și practica religioasă, cum ar fi Kumano , au inclus atât închinarea kami, cât și închinarea lui Buddha și bodhisattva, care erau adesea asociate între ele. Mai mult decât atât, temple precum Tōdaiji au inclus și altare pentru închinarea kami (în cazul lui Tōdaiji, a fost kami Shukongōjin care a fost consacrat în intrarea din spate). [52]

Călugării budiști au interpretat relația lor cu kami în moduri diferite. Unii călugări i-au văzut ca fiind doar ființe lumești pentru care se putea ruga. Alții le-au văzut ca manifestări ale lui Buddha și bodhisattva. De exemplu, călugărul Mt. Hiei Eryō a văzut kami ca „urme” (suijaku) ale lui Buddha. Această idee, numită essence-trace ( honji-suijaku ) , ar avea o influență puternică de-a lungul erei medievale. [53]

Arta sutra din

Heike-Nôkyô , capitolul 12.

Copierea și scrierea scripturilor budiste a fost o practică larg răspândită în această perioadă. A fost văzută ca producând merit (karmă bună). Portretele artistice care descriu evenimente din scripturi au fost, de asemenea, destul de populare în această epocă. Ele au fost folosite pentru a genera merit, precum și pentru a predica și a preda doctrina. „Sutra consacrată a familiei Taira ” ( Heikenōkyō ), este unul dintre cele mai mari exemple de artă vizuală budistă din această perioadă. Este un Lotus Sūtra elaborat ilustrat, instalat la Altarul Itsukushima . [54]

Liturgia budistă din această epocă a devenit, de asemenea, mai elaborată și mai performativă. Rituri precum Adunarea Pocăinței ( keka’e ) de la Hōjōji s-au dezvoltat pentru a include muzică elaborată, dans și alte forme de spectacol. Cele mai importante temple și mănăstiri, cum ar fi templul regal Hosshōji și Kōfukuji, au devenit, de asemenea, casa spectacolului teatrului Sarugaku (care este originea dramei Nō ), precum și a artelor ennen („care sporesc longevitatea”), care includeau dansuri și muzică. Din punct de vedere doctrinar, aceste arte performative au fost văzute ca mijloace iscusite ( hōben , Skt. upaya ) de a preda budismul. Călugării specializați în astfel de arte erau numiți yūsō („călugări artistici”).[55]

Un alt mod de a comunica mesajul budist a fost prin intermediul poeziei, care includea atât poezia chineză ( kanshi ) cât și poezia japoneză ( waka ). Un exemplu de waka cu tematică budistă este Hosshin waka shū al Prințesei Senshi (964–1035) (Colecția de Waka a minții trezite, 1012). Practica curtenească a rōei (interpretarea poeziei pe muzică) a fost, de asemenea, preluată în descendența Tendai și Shingon. Atât călugării, cât și laicii s-au întâlnit în cercurile de poezie ( kadan ), precum cercul Ninnaji , care a fost patronat de prințul Shukaku (1150–1202). [56]

Budismul Kamakura timpuriu și mijlociu (1185–1300)Editați | ×

Perioada Kamakura a fost o perioadă de criză în care controlul țării a trecut de la aristocrația imperială la samurai . În 1185, shogunatul Kamakura a fost înființat la Kamakura . [57]

O ilustrare a predicării Hōnen

Ninshō

Această perioadă a văzut dezvoltarea unor noi linii sau școli budiste care au fost numite „Budism Kamakura” și „Noul Budism”. Toți fondatorii majori ai acestor noi linii au fost foști călugări Tendai care s-au antrenat la Muntele Hiei și au studiat sistemele exoterice și ezoterice ale budismului Tendai. În timpul perioadei Kamakura, aceste școli noi nu au câștigat la fel de multă importanță ca liniile mai vechi, cu posibila excepție a școlii Zen Rinzai foarte influente. [58]

Noile școli includ descendențe din Țara Pură, cum ar fi cea a lui Hōnen (1133–1212) Jōdo shū și a lui Shinran (1173–1263) Jōdo Shinshū , ambele s-au concentrat pe practica de a scanda numele lui Amida Buddha. Aceste noi școli din Pământul Pur credeau ambele că Japonia a intrat în era declinului Dharmei ( mappō ) și că, prin urmare, alte practici budiste nu erau utile. Singurul mijloc de eliberare era acum intonarea fidelă a nembutsu-ului. [59] Acest punct de vedere a fost criticat de figuri mai tradiționale, cum ar fi Myō’e (1173–1232).

Un alt răspuns la instabilitatea socială a perioadei a fost încercarea anumitor călugări de a reveni la practica corectă a preceptelor budiste, precum și la meditație. Aceste figuri includ figuri precum călugărul Kōfukuji Jōkei (1155–1213) și călugărul Tendai Shunjō (1166–1227), care au căutat să se întoarcă la bazele tradiționale ale căii budiste, cultivării etice și practicii meditației. [60]

Alți călugări au încercat să slujească grupurilor marginalizate de clasă joasă. Călugărul Kegon-Shingon Myō’e era cunoscut pentru că și-a deschis templul pentru leproși, cerșetori și alți oameni marginali, în timp ce maeștrii de precepte precum Eison (1201–1290) și Ninshō (1217–1303) erau, de asemenea, activi în slujirea și îngrijirea persoanele bolnave și marginalizate, în special acele grupuri proscrise numite „non-persoane” ( hinin ). Deal & Ruppert (2015) p. 122 Ninshō a înființat o unitate medicală la Gokurakuji în 1287, care a tratat peste 88.000 de oameni pe o perioadă de 34 de ani și a colectat cunoștințe medicale chineze. [61]

Un alt set de școli Kamakura noi includ cele două școli Zen majore din Japonia (Rinzai și Sōtō ), promulgate de călugări precum Eisai și Dōgen , care subliniază eliberarea prin percepția meditației (zazen). Dōgen (1200–1253) a început un proeminent profesor de meditație și stareț. El a introdus descendența Chan din Caodong , care va crește în școala Sōtō. El a criticat idei precum ultima vârstă a Dharmei ( mappō ) și practica rugăciunii apotropaice . [62]

O reprezentare din secolul XX a exilării lui Nichiren în 1261.

În plus, în această perioadă, călugărul Nichiren (1222–1282) a început să-și predea Budismul exclusiv bazat pe Sutra Lotusului , pe care îl vedea ca fiind singurul obiect valid de devotament în epoca mappo. Nichiren credea că conflictele și dezastrele din această perioadă au fost cauzate de părerile greșite ale budiștilor japonezi (cum ar fi adepții Pământului Pur și budismul ezoteric). [63] Nichiren s-a confruntat cu multă opoziție pentru opiniile sale și a fost, de asemenea, atacat și exilat de două ori de statul Kamakura.

Budismul medieval târziu (1300-1467)Editați | ×

În această perioadă, noile „școli Kamakura” au continuat să se dezvolte și au început să se consolideze ca tradiții unice și separate. Cu toate acestea, după cum notează Deal și Ruppert, „majoritatea dintre ei au rămas la periferia puterii instituționale budiste și, în anumite privințe, a discursului în această epocă”. [64] Ei mai adaugă că abia „de la sfârșitul secolului al XV-lea înainte, aceste descendențe au ajuns să ocupe din ce în ce mai mult centrul credinței și practicii budiste japoneze”. Singura excepție este Rinzai Zen, care a obținut proeminență mai devreme (secolul al XIII-lea). [65] Între timp, „vechile” școli și descendențe au continuat să se dezvolte în propriile moduri și au rămas influente. [65]

Independenta noilor scoli fata de scolile vechi nu s-a produs deodata. De fapt, noile școli au rămas o vreme sub influența doctrinară și politică a vechilor școli. De exemplu, Ōhashi Toshio a subliniat că în această perioadă, secta Jōdo a fost văzută în principal ca o sectă subsidiară sau temporară a Tendai. În plus, nu toți călugării vechilor secte erau antagoniști noilor secte. [66]

În apogeul epocii medievale, puterea politică a fost descentralizată, iar complexele altar-temple au concurat adesea între ele pentru influență și putere. Aceste complexe controlau adesea terenuri și mai multe conace și, de asemenea, mențineau forțele militare ale călugărilor războinici pe care le obișnuiau să se lupte între ei. [67] În ciuda instabilității acestei ere, cultura studiului și învățării budiste a continuat să prospere și să crească. [68]

Mai mult decât atât, deși existau numeroase școli și descendențe budiste independente în acest moment, mulți călugări nu aparțineau exclusiv unei filiații, ci în schimb au călătorit pentru a studia și a învăța în diferite temple și seminarii. Această tendință de a practica în mai multe școli sau descendențe a fost numită shoshū kengaku . A devenit mult mai proeminentă în epoca medievală datorită mobilității sociale crescute de care se bucurau mulți călugări . [69]

Poarta principală a lui Tōfuku-ji, cel mai vechi

sanmon din Japonia.

Atât shogunatul Kamakura (1192–1333) cât și shogunatul Ashikaga (1336–1573) au susținut și patronat „ cultura celor cinci munți ” ( Gozan Jissetsu Seido ) din Rinzai Zen. Această tradiție Rinzai Zen a fost centrată pe cele zece temple „Cinci Munte” (cinci în Kyoto și cinci în Kamakura). Pe lângă predarea meditației zazen, ei au urmat și studii în budismul ezoteric și în anumite forme de artă, cum ar fi caligrafia și poezia. O figură esențială a lui Rinzai a fost Enni Ben’en (1202–1280), un călugăr de rang înalt și influent care a fost inițiat în Tendai și Shingon. Apoi a călătorit în China pentru a studia Zen și mai târziu a fondat Tōfukuji . [68]

Acreditările Tendai și Shingon ale figurilor Rinzai, cum ar fi Enni, arată că Zenul timpuriu nu a fost o descendență complet separată de celelalte școli „vechi”. [70] Într-adevăr, codurile monahale zen prezintă proceduri pentru „închinarea lui Buddha, înmormântări, rituri memoriale pentru spiritele ancestrale, hrănirea fantomelor înfometate, sărbători sponsorizate de donatori și servicii de ceai care au servit la evidențierea ierarhiei birocratice și sociale”. [71]

Iazul Sōgen al lui Tenryū-ji , proiectat de

Musō Soseki .

Rinzai medieval a fost, de asemenea, revigorat de o serie de maeștri chinezi care au venit în Japonia în timpul dinastiei Song, precum Issan Ichinei (1247–1317). Issan a influențat interesul japonez pentru literatura, caligrafia și pictura chineză. Literatura japoneză a celor Cinci Munți ( Gozan Bungaku ) ​​reflectă această influență. Unul dintre elevii săi a fost Musō Soseki , un maestru zen, caligraf, poet și designer de grădină căruia i s-a acordat titlul de „profesor național zen” de către împăratul Go-Daigo . [72] Poeții călugări zen Sesson Yūbai și Kokan Shiren au studiat și ei sub Issan. [73]Shiren a fost, de asemenea, un istoric care a scris istoria budistă Genkō shakusho .

Curtea regală și familiile de elită ale capitalei au studiat și artele clasice chinezești care erau predate în cele cinci temple montane Rinzai. Familiile shogunale au construit chiar temple zen în palatele lor rezidențiale. Cele cinci temple de munte și-au stabilit, de asemenea, propriul program de tipărire ( Gozan-ban ) pentru a copia și a disemina o mare varietate de literatură care includea înregistrări ale maeștrilor zen, scrierile poeților Tang , clasicii confuciani , dicționarele chinezești, lucrări de referință și texte medicale. [74]

Altarul Hansōbō, un altar șintoist la templul Rinzai din

Kenchō-ji .

De asemenea, în această perioadă încep să se dezvolte adevărate filiații ale cultului kami „Shintō” în complexele templelor budiste, linii care ar deveni baza pentru Shintō instituționalizat din perioadele ulterioare. Budiștii au continuat să dezvolte teorii despre relația dintre kami și buddha și bodhisattva. O astfel de idee, gongen („manifestare provizorie”) , a promovat venerarea kami ca forme manifeste ale lui Buddha. [75] Între timp, un grup de călugări Tendai de la Muntele Hiei a încorporat gândul hongaku în închinarea lor față de kami Sannō, care în cele din urmă a ajuns să fie văzut ca sursa sau „terenul original” ( honji ) al tuturor Buddha (inversând astfel vechiul honji). suijakuteoria care l-a văzut pe Buddha drept honji ). Această idee poate fi găsită în lucrarea călugărului Hiei Sonshun (1451–1514). [76]

Budismul târziu din perioada Muromachi (1467–1600)Editați | ×

Kinkaku-ji („Templul Pavilionului de Aur”) este un templu Zen Rinzai construit în

perioada Muromachi (c. 1397) și distrus în timpul Războiului Onin (a fost reconstruit ulterior).

Începând cu devastatorul Război Ōnin (1467–1477) , perioada Muromachi (1336–1573) a văzut devoluția controlului guvernului central și ascensiunea lorzilor războinici samurai regionali numiți daimyōs și așa-numita „era statelor în război” ( Sengokuki ). În această epocă de război larg răspândit, multe temple și mănăstiri budiste au fost distruse, în special în Kyoto și în jurul lor. Multe dintre aceste temple vechi nu vor fi reconstruite decât în ​​secolele al XVI-lea și al XVII-lea. [77]

În această perioadă, noile școli Kamakura au crescut la un nou nivel de proeminență și influență. De asemenea, au suferit reforme în studiu și practică, care i-ar face mai independenți și ar dura secole. De exemplu, în această perioadă, călugărul True Pure Land Rennyo (1415–1499) și-a creat o mulțime de adepți pentru școala sa și a reconstruit Honganji . El a reformat practicile devoționale cu accent pe Shinran și sulurile honzon inscripționate cu nembutsu. De asemenea, a folosit pe scară largă limba japoneză. [78]

Liniile Zen au fost, de asemenea, răspândite pe scară largă în toată țara în această epocă. Un factor cheie care a contribuit la răspândirea lor (precum și la răspândirea templelor din Țara Pură) a fost activitatea lor în înmormântări și ritualuri mortuare. Unele săli ale templului au fost reconstruite cu accent pe riturile mortuare (uneori pentru o anumită familie, cum ar fi Tokugawa ) și au fost astfel cunoscute ca temple mortuare ( bodaiji ). [79] Mai mult, în această epocă, școli precum Soto Zen, școlile Hokke (Nichiren) și școala Pure Land Rennyo au dezvoltat, de asemenea, programe cuprinzătoare pentru studiul doctrinar, ceea ce le-a permis să devină școli mai autosuficiente și independente și a eliminat nevoia călugării să studieze cu alte şcoli. [80]

S-a înregistrat și o scădere a programului ritual al curții regale. Din acest motiv, templele budiste care au supraviețuit acestei perioade au trebuit să se orienteze către noi moduri de strângere de fonduri. În afară de îndatoririle mortuare, aceasta a inclus și creșterea vizionărilor publice ( kaichos ) de imagini ascunse sau ezoterice. [81]

Un model al lui

Ishiyama Hongan-ji din Osaka, unul dintre principalele complexe fortăreață-temple din „Liga Devotată” ( Ikko-Ikki ) True Pure Land (

Jōdo Shinshū ).

Bătălia de la Ishiyama Hongan-ji, de Utagawa Yoshifuji

Această epocă a văzut, de asemenea, ascensiunea ligilor budiste militante ( ikki ), precum Ikko Ikki („Ligii Țării Pure” („Single Minded”) și Hokke Ikki (Ligii Nichireniste „Lotus”), care s-au revoltat împotriva lorzilor samurai și și-au stabilit auto-guvernarea. în anumite regiuni. Aceste ligi se duceau uneori la război între ele și cu temple majore. Hokke Ikki a reușit să distrugă complexul de templu Yamashina Honganji al lui Ikko Ikki și să preia o mare parte din Kyoto în anii 1530. În cele din urmă, au intrat în conflict cu călugării războinici Tendai din Enryakuji în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul din perioada Tenbun, în care toate cele 21 de temple majore Hokke (Nichiren) au fost distruse, împreună cu o mare parte din Kyoto. [82]

Călugării războinici Tendai și ligile Ikko Ikki au rămas o putere politică majoră în Japonia până la înfrângerea lor de către Oda Nobunaga (1534–1582), care i-a subjugat atât pe călugării Tendai la Mt Hiei, cât și apoi pe Ikko Ikki, în Ishiyama Honganji . Război (1570–1580) . [83]

La mijlocul secolului al XVI-lea, vesticii au început să sosească pentru prima dată în Japonia, introducând noi tehnologii, precum și creștinismul. Acest lucru a dus la numeroase dezbateri între creștini și budiști, cum ar fi așa-numitele „dezbateri sectare Yamaguchi” ( yamaguchi no shūron ). [82]

Budismul timpuriu și mijlociu din perioada Edo (1600–1800)Editați | ×

După perioada de război Sengoku , Japonia a fost reunită de shogunatul Tokugawa (1600–1868) care a condus țara printr-un sistem feudal de daimyō regional . De asemenea, Tokugawa le-a interzis majorității străinilor să intre în țară. Singurii comercianți care aveau voie erau olandezii de pe insula Dejima . [84]

În timpul secolului al XVII-lea, shogunul Tokugawa Iemitsu a pus în mișcare o serie de reforme care urmăreau să sporească controlul statului asupra religiei (precum și să elimine creștinismul). Reformele lui Iemitsu au dezvoltat ceea ce a fost numit sistemul cap-ramură ( hon-matsu seido ) și sistemul de afiliere la templu ( jidan ; alt. danka seido ). Acest sistem a folosit instituțiile și afilierile budiste deja existente, dar a încercat să le aducă sub controlul oficial al guvernului și a cerut ca toate templele să fie afiliate unei filiații recunoscute de guvern. [85] În general, Tendai , Pure Land și Shingonsectele au fost tratate mai favorabil decât sectele True Pure Land și Nichiren , deoarece acestea din urmă au avut o istorie de incitare a tulburărilor socio-politice în secolul al XVI-lea. [86]

Liderii budiști au lucrat adesea cu guvernul, oferind sprijin religios pentru conducerea lor. De exemplu, călugărul zen Takuan Sōhō (1573–1645) a sugerat că spiritul lui Tokugawa Ieyasu era un kami (spirit divin). De asemenea, a scris o carte despre zen și artele marțiale ( Mintea nelimitată ) adresată samurailor. Între timp, Suzuki Shōsan l-ar numi chiar pe șogunul Tokugawa „rege sfânt” ( shōō ). [87]

În perioada Edo, instituțiile budiste au procurat finanțare prin diferite mijloace rituale, cum ar fi vânzarea de talismane, nume și titluri postume, petiții de rugăciune și medicamente. [88] Practica pelerinajului a fost, de asemenea, proeminentă în perioada Edo. Multe temple și locuri sfinte precum Mt. Kōya , Mt. Konpira și Mt. Ōyama ( Provincia Sagami ) au găzduit pelerini budiști și asceți montani de-a lungul erei. [89]

Portretul călugărului chinez Yinyuan (

Ingen ), care a fondat școala Ōbaku

În timpul secolului al XVII-lea, descendența Zen Ōbaku a fost introdusă de Ingen , un călugăr chinez. Ingen fusese membru al școlii Linji din China Ming. Această descendență, care a promovat practica dublă a zazen și nembutsu, va avea un mare succes, având peste o mie de temple până la mijlocul secolului al XVIII-lea. [87]

Între timp, o nouă generație de predici publice începea să frecventeze spațiile publice și să dezvolte noi forme de predicare. Printre acestea se numără călugărul din Țara Pură Sakuden (1554–1642), care este văzut ca un inițiator al umorului Rakugo și a scris Seisuishō (râde pentru a te trezi), care este o colecție de anecdote pline de umor. Alți predicatori călători ai epocii care au folosit povești și narațiuni includ călugărul Shingon-Ritsu Rentai (1663–1726) și călugărul din Țara Pură Asai Ryōi (d. 1691). [90]

În timpul secolului al XVIII-lea, Rinzai japonez a fost transformat de munca lui Hakuin Ekaku (1685–1768) și a studenților săi. Hakuin s-a concentrat pe reformarea antrenamentului Rinzai kōan, pe care a interpretat-o ​​ca o practică somatică, bazându-se pe idei din medicina chineză și daoism. Hakuin a criticat, de asemenea, amestecul dintre Zen și Pure Land. [91]

Making Prints , de Hosoki Toshikazu c. 1879

În perioada Edo, a existat o creștere fără precedent a publicației tipărite (în parte datorită sprijinului regimului Tokugawa), iar crearea și vânzarea de lucrări budiste tipărite au explodat. Călugărul Tendai Tenkai , sprijinit de Iemitsu, a condus tipărirea „canonului” budist ( issaikyō, adică The Tripiṭaka ). Deal & Ruppert (2015) pp. 184–186 De asemenea, notabilă a fost publicarea unei retipăriri de calitate excepțională a Tripiṭaka din epoca Ming de către Tetsugen Doko , un maestru renumit al școlii Ōbaku. [92] O parte importantă a boom-ului editorial au fost cărțile de predici budiste numite kange-bon sau dangi-bon. [89]

Cu sprijinul Shogunatului, scolastica budistă a prosperat și în perioada Edo, iar principalele școli budiste au stabilit noi sisteme de studiu scolastic în seminariile școlilor lor ( danrin ). [88] Exemplele includ școala 18 Jōdo danrin din Kantō, care au fost patronate de familia Tokugawa, cea mai proeminentă fiind Zōjōji . Linia Adevăratului Pământ Pur a stabilit un sistem extins de seminar care a constituit ceea ce va deveni în cele din urmă Universitatea Ryūkoku. A existat și o renaștere a studiilor sanscrite în școala Shingon, condusă de figuri precum Jōgon (1639–1702) și Jiun Sonja (1718–1804). Între timp, în Sōtō Zen, savanți conduși de Menzan Zuihō(1683–1769) a întreprins o încercare majoră de a publica și studia lucrările lui Dōgen. [93]

De asemenea, în această perioadă a existat o mișcare larg răspândită în rândul multor secte budiste de a reveni la utilizarea corectă a preceptelor budiste. Numeroase figuri din școlile Ōbaku, Shingon, Shingon-risshū, Nichiren, Jōdo shū și Soto au participat la acest efort de a întări și reforma disciplina etică budistă. [93]

Perioada Meiji (1868-1931)Editați | ×

Clopotele templului budist sunt topite pentru bronz în timpul

haibutsu kishaku

După restaurarea Meiji din 1868, noul guvern imperial a adoptat o puternică atitudine anti-budistă. O nouă formă de Shinto curat , lipsită de toate influențele budiste, a fost promovată ca religie de stat, o politică oficială de stat cunoscută sub numele de shinbutsu bunri (separarea budismului de Shinto), care a început cu Ordinul de separare a lui Kami și Buddhas ( shinbutsu hanzenrei ) din 1868. [ 94] Ideologii acestui nou Shinto au căutat să se întoarcă la un spirit japonez pur, înainte ca acesta să fie „corupt” de influențe externe, în principal budism. Ei au fost influențați de figurile de studiu național ( kokugaku ) precum Motoori Norinaga (1730–1801) șiHirata Atsutane (1776–1843), ambii au criticat puternic budismul. [95] Noua ordine a demontat complexele combinate templu-altare care existau de secole. Preoții budiști nu au mai putut să practice la sanctuarele șintoiste, iar artefactele budiste au fost îndepărtate din sanctuarele șintoiste. [96]

Acest lucru a declanșat o mișcare populară și adesea violentă de eradicare a budismului, care a fost văzut ca înapoiat și străin și asociat cu shogunatul corupt. A existat multă mânie reținută în rândul populației, deoarece sistemul Tokugawa danka a forțat familiile să se afilieze la un templu budist, care includea obligația de donații bănești. Multe temple budiste au abuzat de acest sistem pentru a face bani, cauzând o povară nejustificată pentru enoriașii lor. [97] [98]

Această persecuție religioasă a budismului, cunoscută sub numele de haibutsu kishaku ( literalmente: „abolirea budismului și distrugerea lui Shākyamuni ), a văzut distrugerea și închiderea multor instituții budiste din Japonia, precum și confiscarea pământului lor, laicizarea forțată a călugărilor budiști și distrugerea cărților și artefactelor budiste. [99] În unele cazuri, călugării au fost atacați și uciși. [96]

Violența s-a răspândit în toate regiunile țării. Japonologul Martin Collcutt crede că budismul japonez a fost pe punctul de a eradica total. [100] Se estimează că 40.000 de temple budiste au fost distruse, iar în anumite locuri procentul de temple budiste distruse a ajuns la 80%. [101] Intensitatea distrugerii depindea de regiune, iar cele mai violente perioade ale haibutsu kishaku au durat între 1869 și 1871.

Edictul guvernamental din aprilie 1872 a pus capăt statutului preceptelor budiste ca lege de stat și a permis călugărilor să se căsătorească, să mănânce carne și a oprit reglementarea tonsurii și îmbrăcămintei. [102] Rezultatul acestei legi (pe parcursul a aproximativ patru decenii) a fost că majoritatea preoților budiști din Japonia se căsătoresc și multe temple au devenit exploatații ereditare în cadrul unei familii. [103]

Politicile guvernamentale anti-budiste și persecuția religioasă au pus multe instituții budiste în defensivă împotriva celor care o vedeau ca inamicul poporului japonez. [104] [105] Acest lucru a determinat instituțiile budiste japoneze să reexamineze și să reinventeze rolul budismului într-un stat japonez în curs de modernizare care susținea acum statul Shintō . [105] A existat o gamă largă de strategii și mișcări de reformă care au vizat poziționarea budismului ca un partener util al Japoniei în curs de modernizare. Aceasta a inclus reforma clericală pentru a înăspri disciplina, precum și reforme referitoare la doctrină și practică. Unii budiști au căutat să modernizeze gândirea budistă combinând-o cu știința și filozofia occidentală. [103]

Acest „nou budism” reformat ( shin bukkyō ) a fost adesea promovat de laici, precum Sakaino Kōyō (1871–1933) și Takashima Beihō (1875–1949), care au fondat Shin Bukkyōto Dōshikai (Asociația Noilor Prieteni Budiști) și promovat în 1899. activități de justiție socială. [106] Noii budiști au asociat adesea patriotismul naționalist japonez cu virtuțile budiste. Unele noi organizații budiste au îmbrățișat pe deplin naționalismul japonez , cum ar fi Kokuchūkai (Pilonul Societății Națiunii) din Tanaka Chigaku (1861–1939), care a promovat imperialismul japonez ca o modalitate de a răspândi mesajul Sutrei Lotusului. O altă nouă societate budistă a fost Keii-kai(Societatea Woof and Warp, fondată în 1894), care a criticat rigiditatea doctrinară a budismului tradițional și a susținut ceea ce ei au numit „investigație liberă” (jiyū tōkyū) ca o modalitate de a răspunde la schimbările rapide ale vremii. [107]

Mișcarea Seishin-shugi (Spiritualism) a lui Kiyozawa Manshi a promovat ideea că budiștii ar trebui să se concentreze pe auto-cultivare fără a se baza pe budismul organizat sau pe stat. Kiyozawa și prietenii săi locuiau împreună într-o comună numită Kōkōdō (pestera vastă) și au publicat un jurnal numit Seishinkai (lumea spirituală). [106] Alți budiști s-au concentrat pe aderarea la cele zece precepte, cum ar fi Shaku Unshō, care a creat o organizație laică cunoscută sub numele de Jūzen-kai (Asociația pentru cele zece precepte). [108]

O figură influentă a reformei budiste în această perioadă a fost filozoful Inoue Enryō (1858 – 1919). Absolvent al Universității Imperiale din Tokyo, el este cunoscut pentru critica sa la adresa creștinismului, precum și pentru ideile sale privind reforma instituțiilor budiste. El a căutat să interpreteze gândirea budistă printr-o lentilă mai rațională și s-a bazat pe filozofia occidentală, precum și pe învățăturile lui Buddha istoric pentru a face acest lucru. A fost un autor prolific a aproximativ 120 de cărți, inclusiv Shinri kinshin (Principiul călăuzitor al adevărului) și Bukkyō katsu ron (Budismul însuflețitor). În 1904 a inaugurat Tetsugaku-dō (Sala Filosofiei), care a fost dedicată lui Shakyamuni, Confucius, Socrate și Kant. El a pledat și pentru activități de asistență socială.[109]

Tot în perioada Meiji au început studiile budiste japoneze ca domeniu academic. Acest lucru a fost declanșat de călătoria de peste mări a savanților japonezi la universitățile occidentale și au întâlnit acolo studii textuale budiste, în special studiul budismului indian și al limbilor sale (sanscrită și pali). Acest lucru i-a determinat pe unii budiști japonezi să pună la îndoială ortodoxia tradițiilor budiste japoneze. [110] Cu toate acestea, guvernul japonez în acest moment ezita să acorde budismului vreo influență semnificativă asupra educației publice și, ca urmare, studiile budiste au fost clasificate mai degrabă în filozofie decât în ​​religie , iar termeni precum „studii indiene” au fost preferați în fața „budiste”. studii”. [111]

Unul dintre primii astfel de academicieni japonezi a fost Nanjō Bunyū (1849–1927), care a studiat sanscrita la Oxford cu Max Müller și mai târziu a ocupat un post la Universitatea Imperială din Tokyo. Între timp, Murakami Senshō (1851–1929) s-a concentrat pe studiul textelor sanscrite și pali și pe istoria budismului. S -a concentrat asupra valorilor universale ale budismului mondial și a scris critic cu privire la părtinirea istorică a budismului japonez în lucrări precum Daijō bussetsu ron hihan (O critică a teoriei că Mahayana este învățătura directă a lui Buddha istoric, 1903). [112]

Au existat, de asemenea, o serie de noi mișcări budiste care au devenit populare în perioada Meiji până în 1945. Unele dintre cele mai influente dintre acestea au fost mișcările Nichireniste/Lotus ale lui Sōka Gakkai , Reiyūkai și Risshō Kōseikai . Ei s-au concentrat pe prozelitizarea activă și pe beneficiile personale. [112]

Budism din timpul războiului (1931–1945)Editați | ×

Vezi și:

Budism și violență și

Zen at War

În timpul „războiului de cincisprezece ani” (începând cu invadarea Manciuriei în 1931 și terminând cu capitularea Japoniei în ’45), majoritatea instituțiilor budiste japoneze au susținut militarizarea Japoniei. [113] [114] [115] [116] [117] [118] [119]

Sprijinul budist japonez pentru imperialism și militarism își are rădăcinile în necesitatea erei Meiji ca budiștii să arate că erau cetățeni buni, relevanți pentru eforturile Japoniei de a se moderniza și de a deveni o putere majoră. Unii budiști, precum Tanaka Chigaku, au văzut războiul ca pe o modalitate de a răspândi budismul. În timpul războiului ruso-japonez , liderii budiști au susținut efortul de război în diferite moduri, cum ar fi oferind capelani armatei, efectuând ritualuri pentru a asigura victoria și lucrând cu familiile soldaților căzuți. În timpul războiului de cincisprezece ani, budiștii japonezi au susținut efortul de război în moduri similare, iar preoții budiști s-au atașat regimentelor armatei imperiale. [120]

Myōwakai (Societatea pentru Lumină și Pace), o organizație budistă transsectară, a fost un susținător puternic al efortului de război care a promovat ideea de „forță binevoitoare” care susținea că „războiul condus pentru un motiv întemeiat este în acord cu marea bunăvoință și compasiunea budismului”. [120] O altă organizație budistă de dreapta în timpul războiului a fost organizația teroristă a lui Nisshō Inoueliga sângelui ” ( ketsumeidan ) care a încercat să comită o serie de asasinate, culminând cu asasinarea prim-ministrului Inukai Tsuyoshi , eveniment cunoscut. ca „ Incidentul din 15 mai ”.

În timpul războiului, guvernul japonez a încercat să-și întărească și mai mult controlul asupra instituțiilor budiste. Ei au încercat să forțeze școlile budiste să îndepărteze din doctrinele lor orice limbaj sau idee care dezvăluia ceva mai puțin decât loialitatea deplină față de împărat sau care diminua semnificația Shintō kami. Aceasta a inclus părți din scrierile fondatorilor budiști medievali precum Shinran și Nichiren, care au scris că uneori este bine să critici conducătorii dacă aceștia merg împotriva Dharmei. [121]

De asemenea, budiștii au fost forțați să venereze talismane de la Altarul Isse și au existat consecințe grave pentru cei care au refuzat. De exemplu, în anii 1940, „liderii atât ai lui Honmon Hokkeshu, cât și ai Sōka Gakkai au fost închiși pentru sfidarea politicii religioase guvernamentale din timpul războiului, care impunea manifestarea de venerație față de statul Shinto”. [122] [123] [124] Câțiva indivizi care s-au opus direct războiului au fost vizați de guvern. Printre aceștia se numără preotul Rinzai Ichikawa Hakugen [125] și Itō Shōshin (1876–1963), un fost preot Jōdo Shinshū. [121]

Budismul japonez din 1945Editați | ×

La sfârșitul războiului, Japonia a fost devastată de campaniile de bombardare aliate, majoritatea orașelor fiind în ruine. Guvernul de ocupație a abolit statul Shinto, instituind libertatea religiei și o separare a religiei și a statului, care a devenit parte oficială a constituției japoneze . [126]

Aceasta însemna că templele și instituțiile budiste erau acum libere să se asocieze cu orice descendență religioasă sau să devină independente dacă diferențele doctrinare sau administrative se dovedeau prea mari. Un exemplu este atunci când templul Hōryūji a devenit independent de descendența Hossō și și-a creat propria denominație Shōtoku. [127]

Populația japoneză era conștientă de implicarea budistă în sprijinirea și promovarea efortului de război. Din această cauză, descendența budistă s-a angajat în acte de pocăință pentru activitățile lor de război. Grupurile budiste au fost active în mișcarea pentru pace de după război. [127]

Templele budiste din Japonia postbelică au trecut prin vremuri dificile. Au fost multe daune de reparat și au fost puține finanțări pentru ele. În anii 1950, situația s-a îmbunătățit încet, în special pentru acele temple care puteau valorifica turismul și alte modalități de a obține finanțare. Cu toate acestea, reformele funciare de după război și o populație din ce în ce mai mobilă și urbană au însemnat că templele au pierdut atât enoriași, cât și proprietățile de pământ. [128]

În anii 1960, multe temple s-au concentrat exclusiv pe furnizarea de servicii precum înmormântări și înmormântări. În 1963, Tamamuro Taijō a inventat termenul sōshiki bukkyō (budhism funerar), pentru a descrie formalismul ritualic al budismului templului din Japonia postbelică, care era adesea divorțat de nevoile spirituale ale oamenilor. [129] Japonia postbelică a cunoscut un declin al budismului tradițional al templului, aproximativ 100 de organizații budiste dispărând în fiecare an. [130] [131] Totuși, aproximativ 90% din funeraliile japoneze sunt desfășurate în conformitate cu riturile budiste. [132]

Sediul Soka Gakkai din Tokyo

În perioada postbelică, spre deosebire de budismul tradițional al templului, noile religii japoneze bazate pe budism au crescut rapid, în special mișcările bazate pe Nichiren/Lotus Sūtra precum Sōka Gakkai și Risshō Kōseikai (care sunt astăzi cele mai mari organizații budiste laice din Japonia). [133] Soka Gakkai „… a crescut rapid în haosul Japoniei de după război [124] de la aproximativ 3000 de membri în 1951 la peste 8 milioane de membri” în 2000, [134] și a înființat școli, colegii și o universitate, ca precum și instituțiile culturale. [135]

Un studiu despre motivul creșterii credincioșilor laici și al angajamentului sporit în societate atribuie cauza învățăturilor Nichiren despre „responsabilitate socială”: „În tradiția budismului Nichiren, totuși, găsim că Sutra Lotus este legată de o viziune asupra responsabilității sociale. asta este distinctiv”. [136] Potrivit unui studiu academic, credincioșii laici ai budismului „…  oferă o viziune alternativă asupra Japoniei, unde forma lor de budism ar forma fundamentul religios al unei societăți pașnice și îmbogățite din punct de vedere psihologic și material”. [137]

În anii 1970, în timpul unei perioade de schimbări sociale și economice rapide , a existat un val de noi mișcări religioase care au fost numite „noi noi religii” ( shin shin shūkyō ). În timp ce noile religii tind să fie concentrate pe Nichiren, noile religii budiste „noile” tind să fie influențate de numeroase alte tradiții budiste. Noile religii budiste includ Agon shū (Școala Āgama), Gedatsukai (Societatea Iluminării, desenat din Shingon și Shinto) și Shinnyoen (Grădina True Thusness, o religie bazată pe Shingon). [138] Aum Shinrikyō , cea mai notorie dintre aceste noi religii noi, este un cult periculos responsabil pentru atacul cu gaz de la Tokyo .

Epoca postbelică a cunoscut, de asemenea, o nouă mișcare filozofică în rândul intelectualilor budiști, numită școala Kyoto , deoarece a fost condusă de un grup de profesori de la Universitatea din Kyoto, în principal Nishida Kitarō (1870–1945), Tanabe Hajime (1885–1962) și Nishitani. Keiji (1900–1991). Acești gânditori s-au inspirat din filosofi occidentali precum Kant, Hegel și Nietzsche și din gândirea budistă pentru a exprima o nouă perspectivă. Un alt domeniu intelectual care a atras interes este budismul critic ( hihan bukkyō ), asociat cu preoții zen Sōtō precum Hakamaya Noriaki (n. 1943) și Matsumoto Shirō (n. 1950), care au criticat anumite idei cheie în Mahayana japoneză (în principal natura Buddha șiiluminarea originală ) ca fiind incompatibilă cu doctrina non-self a lui Buddha. Budiștii critici au examinat, de asemenea, eșecurile morale ale budismului japonez, cum ar fi sprijinul pentru violența naționalistă și discriminarea socială. [139]

scoli budiste japonezeEditați | ×

Budismul japonez este foarte divers, cu numeroase școli independente și linii de templu (inclusiv „vechile” școli Nara și „noile” școli Kamakura) care pot fi urmărite în Japonia antică și medievală, precum și mișcările noi religioase japoneze mai recente și moderne. organizaţii laice.

Conform statisticilor religioase din 2021 ale Agenției pentru Afaceri Culturale a Japoniei, corporația religioasă aflată sub jurisdicția Ministerului Educației, Culturii, Sportului, Științei și Tehnologiei din Japonia avea 135 de milioane de credincioși, dintre care 47 de milioane erau budiști și majoritatea dintre ei erau credincioși ai noilor școli de budism care au fost înființate în perioada Kamakura (1185-1333). Numărul credincioșilor fiecărei secte este de aproximativ 22 de milioane pentru budismul Jōdo ( Jōdo-shū , Jōdo Shinshū , Yuzu Nembutsu și Ji-shū), 11 milioane pentru budismul Nichiren , 5,5 milioane pentru budismul Shingon, 5,3 milioane pentru budismul Zen ( Rinzai , Sōtō și Ōbaku ), 2,8 milioane pentru budismul Tendai și doar aproximativ 700.000 pentru vechile școli, care au fost înființate în perioada Nara (710-794). [7]

O zicală veche referitoare la școlile budismului în relație cu diferitele clase este:

Tendai este pentru familia regală, Shingon pentru nobilime, Zen pentru clasele războinice și Jodo pentru mase.[140]

Unele dintre grupurile majore sunt prezentate mai jos.

Școlile VechiEditați | ×

Articolul principal:

Nanto Rokushū

Kōfuku-ji , sediul național al școlii Hossō.

Tōdai-ji , templul principal al școlii Kegon

Sala de Aur (

kondō ) de la

Yakushi-ji

Șase școli NaraEditați | ×

Cele șase școli Nara sunt cele mai vechi școli budiste din Japonia. Sunt asociați cu vechea capitală Nara, unde au fondat faimoasele „ șapte mari temple ale capitalei sudice ” ( Nanto Shichi Daiji南都七大寺).

Cele șase școli sunt: ​​[141]

  • Hossō – Yogācāra din Asia de Est (法相宗, Hossō ) se bazează pe filozofia idealistă „doar conștiința” a lui Asanga și Vasubandhu . Școala de budism Yogācāra din Asia de Est a fost fondată de Xuanzang (玄奘, Jp. Genjō ) în China c. 630 și introdus în Japonia în 654 de Dōshō, care călătorise în China pentru a studia sub el. [142] Discursul despre teoria numai conștiinței (成唯識論, Jōyuishiki-ron ) este un text important pentru școala Hossō. Hossō a fost conectat cu mai multe temple proeminente: Hōryūji ,Yakushiji și Kōfukuji .
  • Kusha – Aceasta este o școală a budismului Nikaya care sa concentrat pe Abhidharmakośabhaṣya ” (倶舎論) , un compendiu al Abhidharma al filosofului budist din secolul al IV-lea Vasubandhu . Kusha nu a fost niciodată o școală cu adevărat independentă, ci a fost studiată împreună cu Hossō.
  • Sanron – Școala chineză cu trei discursuri a fost transmisă Japoniei în secolul al VII-lea. Este o școală Madhyamaka care s-a dezvoltat în China pe baza a două discursuri ale lui Nagarjuna și unul al lui Aryadeva . Madhyamaka este una dintre cele mai importante școli filozofice Mahayana și subliniază golul tuturor fenomenelor. Sanron a fost centrul studiului la Gangōji și Daianji .
  • Jōjitsu – O tradiție axată pe studiul șastrei Tattvasiddhi , un text aparținând probabil școlii Sautrantika . A fost introdus în 625 de călugărul Ekwan din Goryeo . [143] Jōjitsu nu a fost niciodată o școală independentă, ci a fost predată în tandem cu Sanron.
  • Kegon Școala Kegon (Ch. Huayan , Skt. Avatamsaka) a fost fondată de Dushun (杜順, Dojun ) c. 600 și a fost introdusă în Japonia de călugărul indian Bodhisena în 736. Avatamsaka Sutra ( Kegon-kyō華厳経) este textul central (împreună cu scrierile patriarhilor chinezi Huayan).
  • Risshū Risshū (Școala Ritsu sau vinaya ) a fost fondată de Daoxuan (道宣, Jp. Dosen ), și introdusă în Japonia de Jianzhen în 753. Școala Ritsu s-a specializat în Vinaya (regulile monahale budiste). Ei au folosit versiunea Dharmagupta a vinaya care este cunoscută în japoneză ca Shibunritsu (四分律). A fost strâns asociat cu Tōshōdaiji .

Școli EzotericeEditați | ×

Noile scoliEditați | ×

Chion-in , templul principal al lui

Jōdo-shū .

O hartă tradițională a

Eihei-ji , templul principal al școlii

Sōtō .

O imprimare a templului

Nichiren

Shū Ikegami Honmon-ji de

Hiroshige .

Bodhidharma (

chineză : 達磨;

Hiragana : だるま;

Romanji :

Daruma ), pictat de

Miyamoto Musashi , artist spadasin și filozof apropiat de călugărul

Takuan Soho al școlii Rinzai (legată de

casta samurailor ) fondată de Patriarhul al 28-lea.

În timpul perioadei Kamakura, multe școli budiste (clasificate de savanți ca „Noul Budism” sau Shin Bukkyo ), spre deosebire de „Vechiul Budism” (Kyū Bukkyō) din perioada Nara.

Principalele școli ale noului budism sunt:

Alte școli de budism japonezEditați | ×

După perioada Kamakura, au existat și alte școli budiste fondate de-a lungul istoriei Japoniei, deși niciuna nu a atins influența tradițiilor anterioare de pe insulă. Unele dintre aceste școli ulterioare includ:

Noile mișcări religioase japonezeEditați | ×

Există diverse mișcări religioase noi japoneze care pot fi considerate secte budiste, cele mai mari dintre acestea sunt grupuri budiste laice Nichiren, cum ar fi Soka Gakkai , Reiyūkai și Risshō Kōsei-kai . Dar există și alte mișcări noi, cum ar fi Agon Shū (阿含宗, „Școala Agama” ), o școală budistă care se concentrează pe studierea Agamas , o colecție de scripturi budiste timpurii.

Influență culturalăEditați | ×

Influența societalăEditați | ×

În timpul Kamakura (1185–1333) și Muromachi (1336–1573), budismul sau instituțiile budiste au avut o mare influență asupra societății japoneze. Instituțiile budiste au fost folosite de shogunat pentru a controla țara. În timpul Edo (1600–1868) această putere a fost restrânsă, fiind urmată de persecuții la începutul restaurării Meiji (1868–1912). [84] Templele budiste au jucat un rol administrativ major în perioada Edo, prin sistemul Danka sau Terauke . În acest sens, cetățenilor japonezi li se cere să se înregistreze la templele lor budiste locale și să obțină o certificare ( terauke), care a devenit necesar pentru a funcționa în societate. La început, acest sistem a fost pus în aplicare pentru a suprima creștinismul, dar de-a lungul timpului a preluat rolul mai mare de recensământ și control al populației.

Influenta artisticaEditați | ×

Evoluția iconografică a Zeului Vântului. Stânga: zeul grec al vântului din

Hadda, Afganistan , secolul al II-lea. Mijloc: zeul vântului din

peșterile Kizil ,

bazinul Tarim , secolul al VII-lea. Dreapta: zeul japonez al vântului

Fūjin , secolul al XVII-lea.

În Japonia, arta budistă a început să se dezvolte pe măsură ce țara s-a convertit la budism în 548. Unele plăci din perioada Asuka (prezentată mai sus), prima perioadă după convertirea țării la budism, prezintă un stil izbitor de clasic, cu o îmbrăcăminte elenistică amplă. și forma corpului redată în mod realist, caracteristică artei greco-budiste .

Arta budistă a devenit extrem de variată în exprimarea ei. Cu toate acestea, multe elemente ale artei greco-budiste rămân până astăzi, cum ar fi inspirația lui Hercule din spatele zeităților gardiene Nio în fața templelor budiste japoneze sau reprezentări ale lui Buddha care amintesc de arta greacă, cum ar fi Buddha din Kamakura . [A]

ZeitățiEditați | ×

Evoluție iconografică de la zeul grec

Heracles la zeul japonez Shukongōshin. De la stânga la dreapta: 1) Heracles (Muzeul Luvru). 2) Heracle pe moneda regelui

greco-bactrian

Dimitrie I. 3)

Vajrapani , protectorul lui Buddha, descris ca Heracles în arta greco-budistă a lui

Gandhara . 4)

Shukongōshin , manifestare a lui

Vajrapani , ca zeitate protectoare a templelor budiste din Japonia.

Diverse alte influențe artistice greco-budiste pot fi găsite în panteonul budist japonez, cel mai izbitor fiind cel al zeului vântului japonez Fūjin . În concordanță cu iconografia greacă pentru zeul vântului Boreas , zeul japonez al vântului ține deasupra capului cu cele două mâini o draperie sau „sac de vânt” în aceeași atitudine generală. [b] Abundența părului a fost păstrată în redarea japoneză, precum și trăsăturile faciale exagerate.

O altă zeitate budistă, Shukongōshin, una dintre zeitățile protectoare pline de mânie ale templelor budiste din Japonia, este, de asemenea, un caz interesant de transmitere a imaginii celebrului zeu grec Heracles în Asia de Est de-a lungul Drumului Mătăsii . Heracles a fost folosit în arta greco-budistă pentru a reprezenta Vajrapani , protectorul lui Buddha, iar reprezentarea sa a fost apoi folosită în China și Japonia pentru a-i înfățișa pe zeii protectori ai templelor budiste. [c]

Motive artisticeEditați | ×

Voluri de viță de vie și struguri din Nara, secolul al VII-lea.

Inspirația artistică din sulurile florale grecești se găsește literalmente în decorarea țiglelor japoneze de acoperiș, unul dintre singurele elemente rămase din arhitectura din lemn de-a lungul secolelor. Cele mai clare sunt din plăcile de clădire a templului din Nara din secolul al VII-lea, unele dintre ele înfățișând exact viță de vie și struguri. Aceste motive au evoluat spre reprezentări mai simbolice, dar rămân în esență până astăzi în multe clădiri tradiționale japoneze. [d]

Arhitectură și templeEditați | ×

Articole principale:

Lista comorilor naționale ale Japoniei (temple) și

arhitectura budistă japoneză

Soga no Umako a construit Hōkō-ji, primul templu din Japonia, între anii 588 și 596. Mai târziu a fost redenumit Asuka-dera pentru Asuka , numele capitalei în care se afla. Spre deosebire de altarele șintoiste timpurii, templele budiste timpurii erau extrem de ornamentale și strict simetrice. Perioada Heian timpurie (secolele IX-X) a cunoscut o evoluție a stilului bazată pe sectele mikkyō Tendai și budismul Shingon . Stilul Daibutsuyō și stilul Zenshūyō au apărut la sfârșitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea.

Sărbători budisteEditați | ×

Următoarele sărbători budiste japoneze sunt sărbătorite de majoritatea, dacă nu toate, tradițiile budiste majore: [144]

Unele sărbători sunt specifice anumitor școli sau tradiții. De exemplu, tradițiile budiste zen sărbătoresc Daruma-ki pe 15 octombrie pentru a comemora viața lui Bodhidharma .

Vezi siEditați | ×

NoteEditați | ×

Katsumi Tanabe: „Inutil să spun că influența artei grecești asupra artei budiste japoneze, prin arta budistă a Gandhara și a Indiei, era deja parțial cunoscută, de exemplu, în comparația draperiei ondulate a imaginilor lui Buddha, în ceea ce a fost, inițial, un stil tipic grecesc” (Katsumi Tanabe, „Alexander the Great, East-West cultural contacts from Greece to Japan”, p. 19) >Katusmi Tanabe: „Imaginile zeului vântului japonez nu aparțin unei tradiții separate în afară de cea a omologilor lor occidentali, ci au aceleași origini. (…) Una dintre caracteristicile acestor imagini cu zeul vântului din Orientul Îndepărtat este geanta de vânt ținută de acest zeu cu ambele mâini, a cărei origine poate fi urmărită până la șalul sau mantaua purtată de Boreas /Oado.” (Katsumi Tanabe, „Alexander cel Mare, contacte culturale Est-Vest din Grecia până în Japonia”, p. 21) Katsumi Tanabe: „Ar trebui explicată originea imaginii lui Vajrapani. Această zeitate este protectorul și ghidul lui Buddha Sakyamuni. Imaginea sa a fost modelată după cea a lui Hercule. (…) Gandharanul Vajrapani a fost transformat în Asia Centrală. și China și ulterior transmis în Japonia, unde a exercitat influențe stilistice asupra statuilor asemănătoare luptătorilor ale Zeităților Gardiene ( Nio ).” (Katsumi Tanabe, „Alexander cel Mare, contacte culturale Est-Vest din Grecia până în Japonia”, p. 23)

  1. Transmiterea modelului de suluri florale de la Vest la Est este prezentată în expoziția obișnuită de Artă Antică Japoneză, la Muzeul Național din Tokyo .

ReferințeEditați | ×

宗教年鑑 令和元年版[ Anuarul religios 2019 ] (PDF) (în japoneză). Agenția pentru Afaceri Culturale , Guvernul Japoniei. 2019. str. 35. Iwai, Noriko (11 octombrie 2017). Măsurarea religiei în Japonia: ISM, NHK și JGSS (PDF) (Raport). Centrul de Cercetare JGSS. Bowring, Richard John (2005). Tradițiile religioase ale Japoniei, 500–1600 . Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press. pp. 15–17. ISBN0-521-85119-X. Dykstra, Yoshiko Kurata; De Bary, William Theodore (2001). Surse ale tradiției japoneze . New York: Columbia University Press. p. 100 . ISBN0-231-12138-5. Bowring, Richard John (2005). Tradițiile religioase ale Japoniei, 500–1600 . Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press. pp. 16–17. ISBN0-521-85119-X. Asia Society Buddhism in Japan , accesat în iulie 2012 文化庁 宗教年鑑令和3年版. p.51 Agenția pentru Afaceri Culturale„Peisajul religios global: budiști” . Centrul de Cercetare Pew . 18 decembrie 2012. Sfinții japonezi: Mormonii în Țara Soarelui Răsare, John Patrick Hoffmann, Lexington Books, 2007 p. 37 „Peisajul religios global” . Centrul de Cercetare Pew. decembrie 2012 . Recuperat la 5 noiembrie 2018 . Hoffman, Michael, „ Sosirea budismului, rezistența Shinto ”, Japan Times , 14 martie 2010, p. 7. Deal & Ruppert (2015) p. 18 Deal & Ruppert (2015) pp. 21-23. Deal & Ruppert (2015) pp. 19-22. Deal & Ruppert (2015) p. 14. Deal & Ruppert (2015) pp. 19-26. Deal & Ruppert (2015) pp. 27-29. Deal & Ruppert (2015) pp. 29-31. Deal & Ruppert (2015) pp. 30-32. Deal & Ruppert (2015) pp. 31-32. Deal & Ruppert (2015) pp. 32-34. Deal & Ruppert (2015) p. 45 Deal & Ruppert (2015) p. 46 Deal & Ruppert (2015) pp. 48-49 Deal & Ruppert (2015) pp. 49-50 Deal & Ruppert (2015) p. 50 Deal & Ruppert (2015) p. 51 Deal & Ruppert (2015) p. 53 Deal & Ruppert (2015) pp. 54-56 Deal & Ruppert (2015) p. 59 Deal & Ruppert (2015) pp. 55-56 Powers, John (2000). „Budhismul japonez”. O enciclopedie concisă a budismului . Vol. 1. Oxford: Oneworld Publications. pp. 103–107. Deal & Ruppert (2015) p. 56 Deal & Ruppert (2015) p. 58 Deal & Ruppert (2015) pp. 59-60 Deal & Ruppert (2015) p. 60 Deal & Ruppert (2015) pp. 60-61 Deal & Ruppert (2015) pp. 68-69 Deal & Ruppert (2015) p. 72 Deal & Ruppert (2015) p. 73 Deal & Ruppert (2015) pp. 68-71, 85 Deal & Ruppert (2015) p. 70 Deal & Ruppert (2015) pp. 68-70 Deal & Ruppert (2015) p. 87 Deal & Ruppert (2015) pp. 90-92 Deal & Ruppert (2015) pp. 87, 91-93 Deal & Ruppert (2015) pp. 92-96 Snelling 1987 , p. 178. Deal & Ruppert (2015) pp. 91-93 Deal & Ruppert (2015) pp. 92-94 Deal & Ruppert (2015) pp. 95-97 Deal & Ruppert (2015) pp. 98-100 Deal & Ruppert (2015) pp. 87, 95-97 Deal & Ruppert (2015) pp. 99-102 Deal & Ruppert (2015) pp. 100-104 Deal & Ruppert (2015) pp. 101-103 Snelling 1987 , p. 181. Deal & Ruppert (2015) pp. 113-115 Deal & Ruppert (2015) pp. 117-118 Deal & Ruppert (2015) p. 121 Deal & Ruppert (2015) pp. 122-123 Deal & Ruppert (2015) pp. 123-124 Deal & Ruppert (2015) pp. 124-126 Deal & Ruppert (2015) p. 135 Deal & Ruppert (2015) pp. 135-136 Deal & Ruppert (2015) pp. 139-141 Deal & Ruppert (2015) pp. 136-137 Deal & Ruppert (2015) pp. 142-144 Deal & Ruppert (2015) pp. 151-153 Deal & Ruppert (2015) pp. 143-145 Deal & Ruppert (2015) pp. 143-146 Deal & Ruppert (2015) pp. 145-146 Louis-Frédéric, Käthe Roth. Enciclopedia Japoniei. Harvard University Press, 2005. ISBN 0-674-01753-6 , ISBN 978-0-674-01753-5 Стр. 402 Deal & Ruppert (2015) pp. 145-147 Deal & Ruppert (2015) pp. 149-151 Deal & Ruppert (2015) pp. 149-152 Deal & Ruppert (2015) p. 172 Deal & Ruppert (2015) pp. 176-179 Deal & Ruppert (2015) pp. 177-180 Deal & Ruppert (2015) pp. 179-182 Deal & Ruppert (2015) pp. 172-173 Deal & Ruppert (2015) pp. 179-181 Deal & Ruppert (2015) pp. 181-183 Snelling 1987 . Deal & Ruppert (2015) pp. 184-186 Makoto, Hayashi; Amstutz, Galen (2012). „Educația generală și modernizarea budismului japonez” . Budistul de Est . 43 (1/2): 137. ISSN 0012-8708 . JSTOR 44362468 . Deal & Ruppert (2015) pp. 188-190 Deal & Ruppert (2015) pp. 199-201 Deal & Ruppert (2015) pp. 193-195 Deal & Ruppert (2015) pp. 190-192 Deal & Ruppert (2015) pp. 189-191 Japan Buddhist Federation, Buddhanet „A Brief History of Buddhism in Japan”, accesat 30/4/2012 Deal & Ruppert (2015) pp. 200-202 Deal & Ruppert (2015) pp. 211-213 Deal & Ruppert (2015) pp. 210-211 Deal & Ruppert (2015) pp. 212-214 Paul B. Watt, Review of Nam-Lin Hur, Death and Social Order in Tokugawa Japan: Buddhism, Anti-Christianism, and the Danka System , Internet Archive Nam-Lin Hur, Death and social order in Tokugawa Japan: Buddhism, anti-Christianism, and the danka system, Harvard University Asia Center, 2007; pp. 1-30 (Rise of Funerary Buddhism in Tokugawa Japan). Arhiva InternetStone, Jacqueline (1993). „Lucrare revizuită: Despre eretici și martiri din Meiji Japonia: budismul și persecuția sa, James Edward Ketelaar”. Jurnalul Harvard de Studii Asiatice . 53 (2): 582–598. doi : 10.2307/2719461 . JSTOR 2719461 . John Breen (iulie 2000). Mark Teeuwen (ed.). Shinto în istorie: Căile Kami . Honolulu: University of Hawaii Press. p. 230. ISBN978-0-8248-2363-4. OCLC 43487317 . Jørn Borup (25 februarie 2008). Budismul Zen Rinzai japonez: Myōshinji, o religie vie . p. 21. ISBN9789047433095. Jaffe, Richard (1998). „Politica religioasă Meiji, Soto Zen și problema căsătoriei clericale” . Jurnalul Japonez de Studii Religioase . 24 (1–2): 46. Arhivat din original la 19 noiembrie 2014. Deal & Ruppert (2015) pp. 213-215. Yoshiharu Tomatsu, Secularizarea budismului japonez : „Preotul ca practicant profan al sacrului”. Prezentat la Academia Americană de Religie, Philadelphia, 16 noiembrie 1995 Deal & Ruppert (2015) p. 209. Deal & Ruppert (2015) pp. 214-216 Deal & Ruppert (2015) pp. 214-218 Deal & Ruppert (2015) pp. 215-217 Deal & Ruppert (2015) pp. 216-218 Deal & Ruppert (2015) pp. 219-221 Makoto, Hayashi; Amstutz, Galen (2012). „Educația generală și modernizarea budismului japonez” . Budistul de Est . 43 (1/2): 141. ISSN 0012-8708 . JSTOR 44362468 . Deal & Ruppert (2015) pp. 220-222 Victoria 2006 . Gier, Nicholas, F. Buddhism and Japanese Nationalism: A sad chronicle of complicity Victoria, Brian Daizen (2010), „The Negative Side” of DT Suzuki’s Relationship to War” (PDF) , The Eastern Buddhist , 41 (2): 97–138 Stone, Jaquelin (2000). Milenarismul japonez Lotus. În: Wessinger, Catherine, Millennialism, Persecution and Violence, Syracuse University Press, p. 265 Otani Eiichi, „Activitățile misionare ale budismului Nichiren în Asia de Est”, în: „Budhismul modern japonez și panasianismul”, Al 19-lea Congres mondial al Asociației Internaționale pentru Istoria Religiilor, Tokyo, 28 martie 2005, pp. 21–22 PDF Kawase Takaya, „The Jodo Shinshu Sectś Missionary Work in Colonial Korea”; în: „Modern Japanese Buddhism and Pan-Asianism”, Al 19-lea Congres Mondial al Asociației Internaționale pentru Istoria Religiilor, Tokyo, 28 martie 2005, pp. 6–7 PDF Klautau, Orion (2017). „Întrebarea chintesenței: budismul în academia japoneză din timpul războiului” . Credința și practica în Japonia imperială și Coreea colonială . Palgrave Macmillan: 137–152. Deal & Ruppert (2015) pp. 222-225 Deal & Ruppert (2015) pp. 224-226 Stone, Jaqueline I. (2003). În: Buswell, Robert E. ed. Enciclopedia budismului, New York: Macmillan Reference Lib. ISBN 0028657187 , p. 598 Métraux, Daniel A. (1986). „Căutarea lui Sōka Gakkai pentru realizarea lumii Risshō ankokuron” . Jurnalul Japonez de Studii Religioase . 13 (1): 40. doi : 10.18874/jjrs.13.1.1986.31-61 . Arhivat din original pe 21.03.2016. Religie and American Cultures, An Encyclopedia, vol. 1 p. 61 ISBN 157607238X Ives, Christopher (2009). Imperial-Way Zen , University of Hawaii Press Deal & Ruppert (2015) pp. 231-232 Deal & Ruppert (2015) pp. 232-234 Deal & Ruppert (2015) pp. 232-233 Nika Efanova (2013), Funeral Buddhism: A Religion in Crisis , teză de licență, Universitatea din Islanda, Școala de Științe Umaniste, Limba și Cultură Japoneză În Japonia, budismul, de multă vreme religia înmormântărilor, s-ar putea să dispară de Norimitsu Onishi , International Herald Tribune , 14 iulie 2008 Ministerul Afacerilor Interne și Comunicațiilor (2013). Japan Statistical Yearbook 2014 (în japoneză). Tōkyō: Nihon Tōkei Kyōkai. „Înmormântarea japoneză” . traditioncustoms.com . Arhivat din original pe 27.06.2017 . Extras 2009-11-07 . Deal & Ruppert (2015) pp. 233-235 „Ascensiunea politică a unei secte creează neliniște în Japonia” . kenyon.edu . „Descoperă-ți potențialul 自分力の発見” . soka.ac.jp . Universitatea Soka. Stone, Jacqueline I. (2002). „Când neascultarea este filială și rezistența este loială: Sutra Lotusului și obligațiile sociale în tradiția medievală Nichiren” (PDF) . p. 262. Arhivat (PDF) din original la 2015-01-04 . Preluat 2020-10-20 . Prin „Articole despre Sutra Lotusului, Tendai și Budismul Nichiren” . Jacqueline I. Stone . Universitatea Princeton. Arhivat din original pe 04.01.2015 . Accesat 2015-01-04 . Soka Gakkai și securitatea umană, D. Metraux, p. 49, Virginia Review of Asian Studies, Mary Baldwin College Deal & Ruppert (2015) pp. 235-237 Deal & Ruppert (2015) pp. 237-239 Hase, Mikiso (17 aprilie 2018). Japonia premodernă: un studiu istoric . Routledge. Deal & Ruppert (2015) pp. 56-57 Heinrich Dumoulin, James W. Heisig, Paul F. Knitter, Zen Buddhism: a History: Japan , p. 5. World Wisdom, Inc, 2005 [ ISBN lipsește ] Takakusu 2002 , p. 76.

  1. „Lista sărbătorilor budiste japoneze” . japanlifeandreligion.com . Arhivat din original pe 2010-11-04 . Preluat la 19 ianuarie 2021 .

BibliografieEditați | ×

Lectură în continuareEditați | ×

Wikimedia Commons are medii legate de

budismul din Japonia .

Ultima modificare făcută acum 3 zile de Ost316

Articole similare

Wikipedia
Facebooktwitterlinkedininstagramflickrfoursquaremail