Disputa de la Leipzig (1519) l-a adus pe Luther în contact cu umaniștii, în special cu Melanchthon , Reuchlin , Erasmus și asociații cavalelui Ulrich von Hutten , care, la rândul său, l-au influențat pe cavalerul Franz von Sickingen . [1] Von Sickingen și Silvester de Schauenburg au vrut să-l pună pe Luther sub protecția lor invitându-l la cetățile lor în cazul în care nu ar fi sigur să rămână în Saxonia din cauza interdicției papale amenințate. Între Edictul de la Worms din aprilie 1521 și întoarcerea lui Luther din Wartburg în martie 1522 s-a dezvoltat o luptă pentru putere despre cine avea să conducăReforma prin posibilitățile ei concurente și modul în care reformatorii ar trebui să-și urmeze învățăturile. În Wittenberg, fiecare parte interesată – prinț, consiliu local și comună – a dorit să-și extindă influența asupra guvernării bisericii în acord cu propriile valori și nevoi. [2] Prin aceasta a apărut problema autorităţii. Biserica a făcut o încercare puternică de a trasa linii distincte spunând cine avea autoritate în sfera spirituală și în problemele ei. Această împărțire a creștinilor în sfere l-a motivat pe Luther să scrie pe „trei pereți” pe care „romanii” i-au creat pentru a se proteja de reformă, aceasta era scrisoarea „către Nobilimea Creștină a Națiunii Germane”În aceste împrejurări, complicate de criza cu care se confruntă atunci nobilii germani, Luther a emis nobilimea creștină a națiunii germane (aug. 1520), angajând laicilor , ca preoți spirituali , reforma cerută de Dumnezeu, dar neglijată de papă. iar clerul. [3] Acest tratat, care a fost numit „strigăt din inima poporului” și „suflare la trâmbița de război”, a fost prima publicație produsă de Luther după ce s-a convins că o ruptură cu Roma era atât inevitabilă, cât și inevitabilă. . [4]În el a atacat ceea ce el considera drept „trei ziduri ale romaniștilor”: (1) că autoritatea seculară nu are jurisdicție asupra lor; (2) că numai papa este capabil să explice Scriptura; (3) că nimeni în afară de Papa însuși nu poate convoca un consiliu general al bisericii. [5]
Primul zid: Puterea spirituală asupra temporalului
Primul zid al „romaniştilor” pe care Luther l-a criticat a fost cel al împărţirii stării spirituale şi temporale. Prin această critică, Luther afirmă că nu există nicio diferență între aceste state dincolo de cea a funcției. El detaliază în continuare citând Sfântul Petru și Cartea Apocalipsei afirmând că prin botez am fost consacrați ca preoți. Prin această afirmație, el încearcă să diminueze semnificativ autoritatea Bisericii și îi descrie pe preoți ca fiind nimic altceva decât „funcționari”. Luther oferă exemplul „dacă zece frați, comoștenitori ca fii ai regelui, ar alege unul dintre ei pentru a stăpâni moștenirea lor, toți ar rămâne regi și ar avea putere egală, deși unuia i se ordonă să guverneze”. [6]Din această declarație, Luther cere ca funcțiile religioase să fie deținute de oficiali aleși, afirmând că „dacă un lucru este comun tuturor, nimeni nu-l poate lua la sine fără dorința și comanda comunității”. Prin urmare, prin această critică a primului zid se poate vedea pe Luther luând autoritate de la Biserică spunând că fiecare este preot și dând mai multă autoritate de a guverna sferei temporale. Problema care apare din aceasta poate fi găsită într-o scrisoare scrisă de un Nürnberger anonim, „Dacă guvernul secular are dreptul de a mânui sabia în chestiuni de credință”. Acest articol ridică întrebarea cât de mult control de guvernare era acceptabil pentru autoritățile temporale să aibă asupra sferei spirituale. De la Luther’[7] Astfel, întrebarea cine trebuia să aibă autoritatea să guverneze sfera spirituală.
Al doilea zid: Autoritatea de a interpreta Scriptura
În cea de-a doua parte a scrisorii către nobilimea creștină a națiunii germane, Luther dezbate punctul că este singura autoritate a Papei să interpreteze sau să confirme interpretarea scripturilor, marea problemă fiind că nu există nicio dovadă care să anunțe această autoritate. este singurul Papei și își asumă astfel această autoritate pentru ei înșiși. [8]Prin această critică, Luther permite mirenilor să aibă un standard pe care să-și întemeieze credința și nu pe interpretarea unui oficial, diminuând astfel mai mult controlul Bisericii asupra sferei. Această critică, spre deosebire de primul zid, a susținut o bază puternică a reformei, ruperea de regulile și tradițiile Bisericii Catolice. Reforma sa bazat pe stabilirea standardului pe Scripturi, nu pe dogmele bisericii. Prin aceasta, reformatorii au putut să aibă un standard la care să caute legi și reglementări referitoare la credința lor. [9]
Al treilea zid: Autoritatea de a convoca un consiliu
Această ultimă parte a scrisorii lui Luther este cea mai mare demonstrație a dorinței sale de a vedea autoritatea care controlează sfera spirituală trecând în sfera temporală. Biserica a putut să se protejeze, împiedicând pe oricine altcineva decât Papa să convoace un conciliu pentru a discuta treburile spirituale. La aceasta, Luther afirmă că oricine ar trebui să aibă capacitatea de a convoca un consiliu dacă găsește o problemă sau o problemă a sferei spirituale. Mai mult, Luther delege „autoritățile temporare” să fie cele mai potrivite pentru convocarea unui conciliu, deoarece acestea sunt „confrați creștini, tovarăși preoți, împărtășind un singur spirit și o singură putere în toate lucrurile și [astfel] ar trebui să exercite funcția pe care o au primit de la Dumnezeu”.Au apărut confruntări cu privire la cine avea dreptul de a interveni în chestiuni de credință, cum ar fi în ce moment este acceptabil ca guvernul să oprească formarea unei noi religii. Un exemplu al acestei confruntări poate fi găsit într-un document al unui Nürnberger necunoscut intitulat „Dacă guvernul secular are dreptul de a mânui sabia în chestiuni de credință”. Acest document a întrebat dacă forța militară folosită pentru a opri violența revoltei, indiferent dacă este aplicată de guvern sau de biserică, este lucrul creștin de făcut. Unii credeau că violența a născut mai multă violență, că „cei care trăiau prin sabie vor muri de sabie” [10]alții credeau că era datoria sferei seculare să-și protejeze oamenii și să împiedice formarea noilor credințe. Ei au folosit Vechiul Testament ca dovadă pentru afirmațiile lor, bazându-se astfel pe vechea tradiție și pe interpretarea papală. [11]