Deși Confucius a susținut că nu a inventat niciodată nimic, ci doar transmitea cunoștințe străvechi (Analectele 7.1), el a produs o serie de idei noi. Mulți admiratori europeni și americani, cum ar fi Voltaire și Herrlee G. Creel, subliniază ideea revoluționară de a înlocui nobilimea de sânge cu noblețea de virtute.[90] Jūnzǐ (君子, lit. „copilul domnului”), care semnifica inițial descendentul mai tânăr, nemoștenitor, al unui nobil, a devenit, în opera lui Confucius, un epitet având aproape același sens și evoluție ca și „domnul” englez.
Un om de rând virtuos care își cultivă calitățile poate fi un „domn”, în timp ce un fiu nerușinat al regelui este doar un „om mic”. Faptul că Confucius a admis studenți din diferite clase ca discipoli este o demonstrație clară că a luptat împotriva structurilor feudale care defineau societatea chineză pre-imperială.[91]
O altă idee nouă, cea a meritocrației, a dus la introducerea sistemului de examen imperial în China. Acest sistem permitea oricui care a promovat un examen să devină ofițer guvernamental, o funcție care ar aduce bogăție și onoare întregii familii. Sistemul de examinare imperială chinez a început în dinastia Sui. De-a lungul secolelor următoare, sistemul a crescut până când în cele din urmă aproape oricine dorea să devină funcționar a trebuit să-și demonstreze valoarea prin promovarea unui set de examene guvernamentale scrise.[92]
Meritocrația politică confuciană nu este doar un fenomen istoric. Practica meritocrației încă există astăzi în China și Asia de Est, iar o gamă largă de intelectuali contemporani – de la Daniel Bell la Tongdong Bai, Joseph Chan și Jiang Qing – apără meritocrația politică ca o alternativă viabilă la democrația liberală.[93]
În Just Hierarchy, Daniel Bell și Wang Pei susțin că ierarhiile sunt inevitabile.[94] Confruntate cu o complexitate din ce în ce mai mare la scară, societățile moderne trebuie să construiască ierarhii pentru a coordona acțiunile colective și pentru a aborda probleme pe termen lung, cum ar fi schimbările climatice. În acest context, oamenii nu trebuie – și nu ar trebui – să dorească să aplatizeze ierarhiile cât mai mult posibil. Ei ar trebui să se întrebe ce anume face ca ierarhiile politice să fie juste și să folosească aceste criterii pentru a decide instituțiile care merită conservate, cele care necesită reforme și cele care au nevoie de transformare radicală. Ei numesc această abordare „conservatorism progresist”, un termen care reflectă locul ambiguu al tradiției confucianiste în dihotomia stânga-dreapta.[95]
Bell și Wang propun două justificări pentru ierarhiile politice care nu depind de un sistem „o persoană, un vot”. În primul rând este eficiența brută, care poate necesita o regulă centralizată în mâinile celor puțini competenți. În al doilea rând, și cel mai important, este servirea intereselor oamenilor (și a binelui comun în sens mai larg).[96] În Against Political Equality, Tongdong Bai completează această relatare folosind un „principiu diferenței politice” proto-rawlsian. Așa cum Rawls susține că inegalitatea economică este justificată atâta timp cât îi avantajează pe cei aflați la baza scării socio-economice, la fel și Bai susține că inegalitatea politică este justificată atâta timp cât îi avantajează pe cei care sunt mai rău din punct de vedere material.[97]
Bell, Wang și Bai critică cu toții democrația liberală pentru a susține că guvernul poporului ar putea să nu fie guvern pentru oameni în niciun sens semnificativ al termenului. Ei susțin că alegătorii tind să acționeze în moduri iraționale, tribale, pe termen scurt; sunt vulnerabili la populism și se luptă să dea socoteală pentru interesele generațiilor viitoare. Cu alte cuvinte, cel puțin, democrația are nevoie de controale meritocratice confucianiste.[98]
În The China Model, Bell susține că meritocrația politică confuciană oferă – și a oferit – un plan pentru dezvoltarea Chinei.[99] Pentru Bell, idealul conform căruia China ar trebui să se reformeze (și s-a reformat) urmează o structură simplă: conducătorii aspiranți trec mai întâi examene hiperselective, apoi trebuie să conducă bine la nivel local pentru a fi promovați în poziții la nivel provincial. , apoi trebuie să exceleze la nivel provincial pentru a accesa poziții la nivel național și așa mai departe.[100] Acest sistem se aliniază cu ceea ce istoricul de la Harvard James Hankins numește „politica virtuții”, sau ideea că instituțiile ar trebui construite pentru a selecta conducătorii cei mai competenți și virtuoși – spre deosebire de instituțiile preocupate în primul rând de limitarea puterii conducătorilor.[101]
În timp ce apărătorii contemporani ai meritocrației politice confuciane toți acceptă acest cadru larg, ei nu sunt de acord unii cu alții cu privire la trei întrebări principale: designul instituțional, mijloacele prin care meritocrații sunt promovați și compatibilitatea meritocrației politice confucianiste cu liberalismul.
Sursa: wikipedia.org
Licență: https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/deed.ro
Textul a fost trunchiat. Textul a fost tradus.