Category: Etici și valori

FAPTA MUSULMANULUI ŞI ÎNCREDEREA ÎN ALLAH – 3

 

Există, de asemenea, numeroase versete şi tradiţii care îndeamnă şi la respectarea condiţiilor necesare împlinirii bune a faptei. Îndemnul la prudenţă se repetă de două ori într-un singur verset din Surat An-Nisa’:

Să fie cu băgare de seamă şi să-şi ţină armele. Cei care nu cred voiesc ca voi să vă neglijaţi armele şi lucrurile voastre, pentru ca să se năpustească asupra voastră deodată. Nu săvârşiţi niciun păcat dacă, stânjeniţi de ploaie sau bolnavi, puneţi armele voastre jos, dar fiţi cu băgare de seamă! (An-Nisaa’ 4:102).

Este evident îndemnul versetului la echilibru şi moderaţie pentru o bună îndeplinire a lucrurilor. Culegerile de tradiţii conţin peste o sută de tradiţii autentice referitoare la împlinirea bună a lucrurilor şi la prudenţă.

Pe de altă parte, Islamul porunceşte bizuirea pe Allah, încrederea în voinţa Lui şi acceptarea predestinării Sale. Există nenumărate versete şi tradiţii în acest sens.

Îndemnul de a urma calea de mijloc şi de a respecta moderaţia este evident. Islamul nu cheamă la fatalism şi la abandonarea acţiunii prin argumentul predestinării şi al îndemnului de a te baza doar pe Allah. În acelaşi timp, stabileşte adevărul absolut prin care fiecare lucru este predestinat şi nu există altă putere şi forţă în afară de Allah, prin care omul nu poate împlini lucrurile singur – precum în concepţia occidentală, iar musulmanul este chemat să se încreadă în Allah şi să ceară ajutorul Lui. În Coran şi în tradiţia Profetului se atrage atenţia asupra faptului că încrederea în predestinare şi bizuirea pe Allah nu se opun una celeilalte şi nu se opun nici în viaţa musulmanului, care trebuie să se străduiască cu seriozitate să acţioneze şi să fie prudent în privinţa primejdiilor.

Există, de pildă, următorul verset:

O, fiii mei! Nu intraţi pe o singură poartă, ci intraţi pe porţi diferite! Eu nu vă pot fi de niciun folos împotriva lui Allah. Hotărârea nu este decât la Allah! Eu în El mă încred şi în El să se încreadă aceia care se încred! (An-Nisaa’ 4:67).

Indiferent de interpretările diferite pe care exegeţii le dau primejdiei la care se referă Iacob, care îi previne pe fiii săi să nu intre cu toţii în cetate printr-o singură poartă (învăţătura şi folosul nu se limitează la căutarea şi cunoaşterea ei), scopul urmărit este limpede: Profetul cel nobil Iacob le porunceşte fiilor săi să fie prudenţi şi să evite primejdia, intrând pe porţi diferite. Cuvintele sale „Nu intraţi pe o singură poartă, ci intraţi pe porţi diferite!“ reprezintă un îndemn la prudenţă, la evitarea primejdiei şi la respectarea uneia din normele împlinirii bune a oricărui lucru. Cuvintele sale „Eu nu vă pot fi de niciun folos împotriva lui Allah“ reprezintă îndemnul de a crede în predestinare şi de a te supune voinţei lui Allah, iar cuvintele „Eu în El mă încred şi în El să se încreadă aceia care se încred“ reprezintă un îndemn la a te baza doar pe Allah.

Şi când Profetul (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!) a vorbit despre predestinare şi s-a temut că tovarăşii săi s-ar putea să interpreteze aceasta ca o justificare a reţinerii de la acţiune, el a zis: „Lucraţi, căci totul este cu putinţă pentru ceea ce a creat Allah”. Prima parte este un îndemn la acţiune, iar partea a doua este o recunoaştere a locului destinului. Şi a mai spus Trimisul (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!): ,,Cere ajutorul lui Allah şi nu vei fi neputincios, iar dacă ceva te copleşeşte, spune: «Allah a orânduit şi ceea ce El a voit a şi făcut»“.

musulmanulProfetul (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!) i-a învăţat pe tovarăşii săi următoarea rugă: ,,Doamne, eu caut ajutor la Tine împotriva neputinţei şi a lenei“. Cererea de ajutor la Allah înseamnă bizuirea pe El şi încrederea în voinţa Lui şi în hotărârea Lui, iar cererea de ajutor împotriva neputinţei şi lenei are ca rezultat cunoaşterea faptului că ele sunt două lucruri reprobabile, neacceptate de Legiuitor. Există şi o altă rugă asemănătoare cu aceasta: ,,Doamne, eu caut ajutor la Tine împotriva necredinţei şi a sărăciei“.Soucre Link

Views: 1

0Shares

FAPTA MUSULMANULUI ŞI ÎNCREDEREA ÎN ALLAH – 2

 

Cunoaşterea virtuţilor – conform învăţăturilor Islamului – îi impune de la sine omului să acţioneze în conformitate cu acestea, în vreme ce separarea platonică între bine şi rău, fără a îndemna la sporirea binelui şi la ştergerea răului, este prin ea însăşi o nelegiuire. Virtuţile morale în Islam trăiesc şi mor odată cu strădania omenirii de a le face să izbândească pe pământ“.

          Un aspect care trebuie discutat este asocierea faptei cu încrederea în Allah, între strădania de a aduce ceea ce este folositor şi de a preveni răul, între credinţă şi predestinare. Pe de o parte, Islamul îndeamnă la fapta religioasă şi lumească şi, mai mult decât atât, consideră fapta asociată cu intenţia bună – oricum ar fi ea denumită – drept adorare a lui Allah. Fapta pe care oamenii obişnuiesc să o califice drept lumească poate să fie o îndatorire individuală sau o îndatorire colectivă a cărei abandonare conduce la păcat. Musulmanul este chemat să se călăuzească după principiile faptei bune şi să fie prudent să nu săvârşească fapte rele. Respectarea acestui principiu variază între obligaţia legală şi considerarea de a fi agreabil din punct de vedere legal; cu cât răul este mai mare şi probabilitatea producerii lui este mai ridicată, judecarea este mai apropiată de necesitate şi, dimpotrivă, cu cât răul este mai neînsemnat şi probabilitatea producerii lui este mai redusă, cu atât judecarea este mai apropiată de agreabil.

Cuvântul „acţiune“ şi derivatele sale se repetă în Coran de trei sute şaizeci şi şapte de ori, iar cuvântul faptă şi derivatele sale se repetă de o sută opt ori. De asemenea, acţiunea este exprimată de mai multe ori şi prin cuvintele: câştig, venire, strădanie, trudă, căutare. Aceste cuvinte se repetă prin poruncirea acţiunii, îndemnarea la ea sau recunoaşterea faptului că răsplata este după faptă, în versetele:

Şi spune: «Lucraţi!» (Surat At-Tawbah 9:105)

Allah nu impune niciunui suflet decât ceea ce este în putinţa lui. El are ca răsplată ceea ce şi-a agonisit (din faptele bune) şi ca pedeapsă ceea ce a dobândit (din faptele rele) (Surat Al-Baqarah 2:286)

Ci caută cu ceea ce ţi-a dăruit Allah Casa cea veşnică! Şi nu uita partea ta din această viaţă! (Surat Al-Qasas 28:77)

Că niciun suflet nu va purta povara altuia / Şi că omul nu va dobândi decât rodul celor pe care le-a agonisit / Şi că agoniseala lui se va vedea / Iar apoi va primi pentru ea răsplata cuvenită? (Surat An-Najm 53:38-41)

Apoi, după ce Rugăciunea a fost împlinită, răspândiţi-vă pe pământ şi căutaţi harul lui Allah şi pomeniţi-L mult pe Allah, pentru ca voi să izbândiţi. (Surat Al-Jumu`ah 62:10)

El este Cel care v-a supus vouă pământul. Deci străbateţi întinderile sale şi mâncaţi din înzestrarea lui! (Al-Mulk 67:15).

De asemenea, există numeroase tradiţii şi date în biografia Trimisului (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!) şi în biografiile companionilor săi. Tradiţia (hadis) care porunceşte împlinirea bună a faptei „Allah voieşte ca robul Său, atunci când împlineşte o faptă, să o împlinească bine“ este repetată în cel puţin două ocazii, dintre care una are o semnificaţie deosebită. În timp ce era înmormântat Ibrahim, fiul Profetului (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!), groparul a zidit cărămizile gropii şi a astupat rosturile dintre ele, dar a omis să astupe unul din rosturi şi atunci Profetul (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!) i-a atras atenţia asupra acestui lucru şi după aceea a adăugat: „Lucrul acesta nu provoacă nici daune, nu aduce nici folos, însă Allah voieşte ca robul Său, atunci când împlineşte o faptă, să o împlinească bine.” Aceasta înseamnă că împlinirea unei fapte cu atenţie şi grijă este necesară, chiar şi în cazul lucrurilor neînsemnate, căci în felul acesta omul se obişnuieşte să fie meticulos şi îi va fi uşor să se comporte astfel în toate situaţiile.Soucre Link

Views: 1

0Shares

Scuzele şi iertarea – din etica musulmanului

Sheikh Muhammad Al-Ghazali

 

Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază (asr), în predica sa, profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis:

„Fiii lui Adam au fost creaţi în feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi foarte repede îşi revin la starea normală. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Aceasta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi! Dintre aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care, de asemenea, cer împrumut într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o scânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (At-Tirmizi).

Aşadar omul să stea liniştit, să nu se mişte ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştiinţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.
Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.
Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.
Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „N-o blestema, fiindcă ea se supune poruncilor lui Allah şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blesteamă un lucru ce nu merită.” (At-Tirmizi).
Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile a toleranţei.
Ibn Mes’ud (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (Muslim).
Un om l-a rugat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Nu te mânia!” (Malik).
Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile atunci când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.
Eforturile făcute pentru a separa Islamul de perioada pre-islamică au avut la bază eliminarea a două aspecte: ignorarea învăţăturii şi ignorarea îngăduinţei. Prima ignoranţă a fost îndepărtată cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor etc.
Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”
Când a apărut Islamul, a eliminat această intensitate a sentimentului şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.
Există numeroase hadisuri în care profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) le-a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara sferei Islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug unitatea:

„Dacă un musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (Bukhari); „Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci el sfâşie această perdea a lui Allah.” (Baihaqi).

Un arab a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) pentru a afla despre învăţăturile Islamului. Înainte de aceasta, nici nu-l mai văzuse pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Jabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Atunci eu i-am spus: «Asupra ta să fie pace (alaik-as-salam), o, Trimis al lui Allah!» El a zis: «Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul fata de cei morţi. Să spui: Pacea fie cu tine (as-salamu aleik)!»” Arabul acela a zis: „Am întrebat: «Tu eşti Trimisul lui Allah?» El a răspuns: «Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care, atunci când te cuprinde foamea şi Îi strigi numele, face iarba să crească pentru tine, Celui care, atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, îţi aduce înapoi animalul pierdut!»” El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu faci rău nimănui!” După aceea arabul n-a mai făcut rău niciodată, niciunui om liber, niciunui sclav, niciunei cămile sau capre. Apoi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu consideri nicio virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul dintre defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna dintre greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (Abu Dawud).

 

__________

Caracterul Musulmanului, Editura Femeia Musulmana, Bucuresti, 2010Soucre Link

Views: 0

0Shares