Religia și Islamul

  Religia Să începem prin a defini cuvântul „religie”, care se întrebuinţează în următoarele sensuri, după cum menţionează dicţionarele explicative: 1.împărăţie, putere, cârmuire, dominaţie; 2.supunere, umilinţă, prosternare; 3.răsplată, recompensă,socotire; 4.cale, îndrumare. După cum poate constata cel ce chibzuieşte, cuvântul religie este folosit în acest verset cu cel de-al patrulea sens. Prin “religie” se are în […]


 

Religia

Să începem prin a defini cuvântul „religie”, care se întrebuinţează în următoarele sensuri, după cum menţionează dicţionarele explicative:

1.împărăţie, putere, cârmuire, dominaţie;

2.supunere, umilinţă, prosternare;

3.răsplată, recompensă,socotire;

4.cale, îndrumare.

După cum poate constata cel ce chibzuieşte, cuvântul religie este folosit în acest verset cu cel de-al patrulea sens. Prin “religie” se are în vedere acel mod de viaţă, de a gândi şi de a acţiona, care este luat drept model şi apoi urmat. În acelaşi timp, se cuvine ca cititorul să nu scape din vedere că acest cuvânt apare în Coran determinat cu articolul hotărât, în forma „religia”.

Coranul nu afirmă faptul că Islamul este unul dintre modurile de viaţă şi de gândire, ci afirmă că Islamul este singurul mod corect de viaţă al omenirii şi de gândire în această lume. De asemenea, cititorul poate observa faptul că Sfântul Coran nu foloseşte cuvântul „religie” într-un sens limitat, ci într-un sens cuprinzător, mult mai larg decât îşi închipuie oamenii în general. Prin modul de viaţă se înţeleg toate domeniile vieţii în ansamblul ei şi nu doar una din manifestările sau aspectele ei.

Tot astfel, nu se are în vedere doar modul de viaţă al fiecărui individ în parte, ci un mod de viaţă sigur pentru întreaga comunitate omenească. În acelaşi timp, nu înseamnă că este modul de viaţă pentru o anumită ţară sau comunitate ori pentru o anumită epocă, ci este un sistem practic, general, cuprinzător, care se referă la toate aspectele vieţii omeneşti, atât individuale cât şi colective. Din afirmaţia Coranului nu trebuie să se înţeleagă că Islamul reprezintă doar o serie de acte de adorare şi credinţa în cele nevăzute şi în viaţa de după moarte, aşa cum nu înseamnă că singura imagine corectă a gândirii şi a faptelor este a celor evlavioşi dintre oameni. Am spus evlavioşi în conformitate cu termenul folosit astăzi de occidentalii care consideră că religia ar fi expresia unei serii de ritualuri de adorare, fără a avea nici o legătură cu viaţa socială. Aceasta este imaginea atribuită Islamului.

Totodată, Coranul nu are în vedere prin această afirmaţie a sa că Islamul este un mod de viaţă specific arabilor sau doar unor oameni care au trăit şi au prosperat până la un anumit timp sau în decursul unei epoci, cum ar fi revoluţia industrială. Nici una, nici alta! Ceea ce spune acest verset este că singurul mod de viaţă adevărat, acceptat de către Allah în această lume, capabil să garanteze existenţa întregii omeniri, valabil pentru orice epocă şi orice timp, este acea cale spontană, naturală, care este exprimată prin Islam.

Coranul are în vedere modul de gândire şi de acţiune cuprinzător pentru existenţa întregii omeniri, fără deosebire între o epocă şi alta sau între o ţară şi alta.

 

Islamul

Să ne referim acum la cuvântul „islam” şi să reflectăm asupra semnificaţiei lui. Cuvântul “islam” înseamnă în limba arabă ascultare, predare, supunere faţă de porunca sau interdicţia cuiva fără nici o obiecţie. Dar pentru că în Coran cuvântul “religie” este articulat cu articol hotărât, a căpătat un sens exact. Islamul, ca termen coranic, înseamnă supunere faţă de Allah şi ascultarea Lui, eliberarea robului de libertatea sa proprie şi supunerea faţă de Allah Preaînaltul.

Supunerea , predarea, ascultarea nu înseamnă că omul se supune legilor naturii, după cum îşi închipuie unii oameni, nu înseamnă nici că robul se supune concepţiei de mulţumire a lui Allah şi voinţei Lui, lăsându-se condus şi eliberându-se de voinţa sa de a gândi şi de a acţiona. Islamul înseamnă ca omul să urmeze calea gândirii şi a faptelor, cale pe care Allah Preaînaltul a revelat-o prin profeţi drept călăuză pentru oameni, să accepte această cale dreaptă şi să se supună cerinţelor ei, lipsindu-se de libertatea individuală dezordonată în gândire şi în fapte.

Untergehende SonneAceasta este calea pe care o exprimă Coranul prin Islam. Şi ea nu este o religie nouă, care a apărut în “ţara arabilor” cu paisprezece secole în urmă, întemeiată de profetul arab Muhammed fiul lui Abdullah (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!), ci Allah le-a trimis oamenilor această credinţă din clipa în care au apărut pe faţa acestui pământ şi i-a învăţat că Islamul este singura cale adevărată pentru neamul omenesc în această lume. Cei care au fost trimişi ca profeţi şi mesageri în diverse epoci şi timpuri, în diferite regiuni şi locuri, au fost trimişi pentru călăuzirea oamenilor, drept vestitori şi prevenitori şi cu toţii au chemat la acest Islam, cu care Allah l-a trimis în cele din urmă ca propovăduitor al tuturor oamenilor, ca ultim şi cel mai bun profet, profetul neştiutor de carte pe Muhammed fiul lui Abdullah (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!). Acest adevăr nu a fost afectat de ceea ce au săvârşit adepţii lui Moise (pacea asupra lui) în urma lui, prin mutarea cuvintelor de la locul lor, amestecarea adevărului cu minciuna şi născocirea unui nou sistem, combinat cu fel de fel de opinii, după bunul plac, numit iudaism. De asemenea, adevărul mesajului nu a fost afectat nici de ceea ce au inventat creştinii, după profetul lor, noul sistem religios pe care l-au atribuit lui Isus Christos (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în mod mincinos şi fals. Nu a fost afectat nici de încălcarea de către comunităţile din India, China, Iran şi din alte regiuni ale globului pământesc, a cuvântului transmis de trimişii şi călăuzitorii din aceste ţări şi nici de cutezanţa acestora de a născoci religii şi sisteme de viaţă, amestecând adevărul cu minciuna, după cum le-au dictat propriile suflete.

Într-adevăr, nimic din toate acestea nu a putut să prejudicieze ceea ce am afirmat, deoarece religia cu care au venit Moise şi Isus şi cu care au fost trimişi şi alţi profeţi pentru a-i chema pe oameni la ea, nu a fost decât Islamul – religia pură a lui Allah. Prin aceasta devine limpede provocarea Coranului: Singurul mod de viaţă adevărat, acceptat de către Allah pentru oameni, este ca aceştia să se supună dinaintea Lui şi să fie fideli credinţei în El, să urmeze această cale de gândire şi de acţiune, către care i-a călăuzit Allah prin intermediul profeţilor şi trimişilor Săi.

 

 

Sursa: islamulazi.ro/forum

 

Soucre Link

Localizarea și natura triburilor arabe

  LOCALIZAREA ŞI NATURA TRIBURILOR ARABE   Din punct de vedere etimologic, cuvântul „arab“ înseamnă „deşert“ sau „pământ pustiu, neroditor, fără apă sau vegetaţie“. Încă din zorii istoriei, Peninsula Arabică şi locuitorii săi erau descrişi într-o asemenea manieră.    Datorită aşezării sale geografice, peninsula şi-a menţinut întotdeauna o poziţie importantă. Peisajul geografic, alcătuit în majoritate […]

 

LOCALIZAREA ŞI NATURA TRIBURILOR ARABE

 

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „arab“ înseamnă „deşert“ sau „pământ pustiu, neroditor, fără apă sau vegetaţie“. Încă din zorii istoriei, Peninsula Arabică şi locuitorii săi erau descrişi într-o asemenea manieră.

Tribes_english   Datorită aşezării sale geografice, peninsula şi-a menţinut întotdeauna o poziţie importantă. Peisajul geografic, alcătuit în majoritate din deşert şi locuri nisipoase, a făcut-o, în ciuda faptului  că se învecina cu două mari imperii, inaccesibilă străinilor şi invadatorilor şi a permis locuitorilor o libertate şi independenţă completă de-a lungul secolelor.

Pe de altă parte, această poziţie plasa peninsula ca pion central al lumii vechi, furnizându-i acesteia legături maritime şi terestre cu majoritatea popoarelor de la acea vreme. Datorită acestei poziţii strategice, peninsula Arabică devine centru comercial, cultural, religios şi artistic.

Majoritateaarabilor a consimţit la chemarea lui Ismail şi a mărturisit religia tatălui acestuia, Avraam. Ei l-au slăvit pe Dumnezeu, I-au mărturisit Unicitatea şi I-au urmat religia multă vreme, până când au uitat o parte din ceea ce li se făcuse cunoscut şi unul dintre oamenii drepţi dintre ei a adus cu el din Vechea Sirie un idol, Hubal, pe care l-a aşezat în mijlocul Ka’abei, chemându-i pe oameni să-l venereze. Destul de repede, păgânismul s-a răspândit în toată Mecca şi de aici şi în Hijaz, poporul din Mecca având în custodie nu numai Casa Sfântă, ci şi întregul teritoriu sfânt. Astfel, în regiune au fost introduşi o mulţime de idoli, cu diferite denumiri.

Când Muhammed a cucerit Mecca, la Ka’aba au fost găsiţi 360 de idoli. El i-a distrus, i-a înlăturat şi le-a dat foc.

Politeismul şi adorarea idolilor devenise una dintre trăsăturile cele mai proeminente ale religiei arabilor preislamici, în ciuda pretinsei mărturisiri a religiei lui Avraam.

Oamenii din perioada preislamică, deşi credeau în superstiţii, reţinuseră totuşi unele tradiţii avraamice, cum ar fi: devotamentul faţă de Sfântul sanctuar, înconjurul acestuia, respectarea pelerinajului, şederea pe Muntele Arafat în timpul pelerinajului şi oferirea de sacrificii.

Aşa se prezenta viaţa religioasă în Arabia acelor vremuri:politeism, idolatrie şi superstiţie.

Astfel, în Arabia îşi puteau croi calea cu uşurinţă iudaismul, creştinismul, magicismul şi sabianismul.

Iudaismul s-a transformat într-o ipocrizie abominabilă, combinată cu hegemonia. Rabinii au devenit stăpâni fără a ţine seamă de Dumnezeu. Ei s-au implicat în practica stăpânirii dictatoriale a poporului, chemându-şi supuşii să dea socoteală fie şi pentru cel mai neînsemnat cuvânt sau pentru cea mai firavă idee. Unica lor ţintă a devenit acumularea averilor şi a puterii.

În  mod similar, creştinismul a deschis larg porţile politeismului şi a devenit mult prea greu de înţeles pentru o religie divină. Ca practică religiosă, a creat un amestec curios al omului cu Dumnezeu. Creştinismul nu a avut nici un fel de influenţăasupra sufletelor arabilor, pentru simplul motiv că era străin stilului lor de viaţă şi nu avea nici cea mai mică legătură cu viaţa lor de zi cu zi.

Oamenii care aparţineau celorlalte religii se asemănau cu politeiştii în ceea ce priveşte înclinaţiile, dogmele, obiceiurile şi tradiţiile lor.

Societatea arabă reprezintă un amestec format din straturi sociale diferite si eterogene. Statutul femeii din clasa nobilimii presupunea un nivel avansat al respectului. Femeia se bucura de o doză considerabilă de libertate de decizie, iar hotărârile ei erau cel mai adesea puse în practică. Ea era atât de îndrăgită încât foarte uşor se putea vărsa sânge pentru apărarea onoarei sale. De fapt ea reprezenta motivul principalal luptei sângeroase sau al păcii prieteneşti. Sistemul familial al arabiei , era însă în întregime patriarhal, aceste privilegii acordate femeilor nefiind considerate potrivnice. Contractul de căsătorie era în întregime în puterea custodelui legal al femeii şi opinia acestuia cu privire la statutul ei marital nu putea fi contestată niciodată.

Pe de altă parte , mai existau şi celelate straturi sociale unde prostituţia şi independenţa erau de nedespărţit şi se aflau în plină desfăşurare.

Arabii preislamici aveau un număr nelimitat de neveste. Ei se puteau căsători  cu două surori în acelaşi timp sau chia cu nevestele taţilor lor, dacă acestea erau divorţate sau văduve. Divorţul era într-o foarte mare măsură în puterea soţului.

Aruncând o privire asupra relaţiei arabului preislamic cu stirpea sa, ne dăm seama că viaţa în Arabia era paradoxală şi se prezenta ca un tablou întunecat de contraste. În timp ce unii arabi îşi iubeau din toată inima şi îi răsfăşau nespus copiii, alţii îşi îngropau fetiţele de vii , în virtutea unui sentiment iluzoriu de teamă faţă de sărăcie şi ruşinea îi acoperea puternic.

Un alt spect al  vieţii arabilor care merită să fie menţionat, este ataşamentul emoţional bine înrădăcinat al beduinilor faţă de clanul acestora. Motto-ul lor de necontestat  era: „Sprijină-ţi fratele , indiferent dacă este opresor sau un oprimat.” Ei desconsiderau amendamentul islamic care afirma că a-ţi ajuta un frate opresor înseamnă a-l împiedica să păcătuiască.

Lăcomia pentru autoritate şi sentimentul pătrunzător al concurenţei dădeau naştere adeseori unor dispute tribale amare, în ciuda descendenţei unui stămoş comun.

Dacă ar fi să concluzionăm  cu privire la viaţa socială din Arabia, am putea spune că arabii din perioada preislamică bâjbăiau în întuneric şi ignoranţă, încâlciţi într-o plasă de superstiţii care le paraliza mintea şi-i obliga să ducă o viaţă animalică. Femeile erau un bun care se putea comercializa şi era privită ca o proprietate neînsufleţită.

Legăturile inter-tribale erau fragile. Lăcomia pentru avere şi implicarea în războaie inutile erau principalele obiective care generau politica egocentrică a şefilor lor.

     Situaţia economică se afla în directă legătură cu starea societăţii.  Comerţul era modalitatea cea mai comună de a le furiza cele necesare vieţii de zi cu zi.

În linii mari, sărăcie, foamete şi îmbrăcăminte insuficientă caracterizau economia Arabiei.

 

 

Bibliografie:

„Nectarul pecetluit – Biografia Profetului Muhammed”, Editura Islam, Liga Islamică și Culturală din România

Soucre Link

Viața Profetului Muhammad – partea 1

  Cronicarii arabi relateaza in unanimitate[1] ce s-a intamplat in acel an. un general abisinian pe nume Abraha, insarcinat de Negus sa guverneze Yemenul, se interesa de Arabia. Spre deosebire de sassanizi si de bizantini care o considerau doar un desert neinteresant, locuit de nomazi indisciplinati si infricosatori, pe abisinianul Abraha il interesa Arabia, se […]

 

Cronicarii arabi relateaza in unanimitate[1] ce s-a intamplat in acel an. un general abisinian pe nume Abraha, insarcinat de Negus sa guverneze Yemenul, se interesa de Arabia. Spre deosebire de sassanizi si de bizantini care o considerau doar un desert neinteresant, locuit de nomazi indisciplinati si infricosatori, pe abisinianul Abraha il interesa Arabia, se pare, din motive religioase.

yemenDeterminat de convingerile sale religioase, el a vrut sa-i evanghelizeze  pe acesti acesti rataciti in cultul pagan. Stiind ca arabii venerau sanctuarele de la Mecca, el a construit la San’a o mare catedrala si a invitat triburile sa vina acolo in pelerinaj in loc sa se mai invarta in jurul celebrei Ka’aba din Mecca[2]. Arabii nu au raspuns acestei invitatii, ba mai mult decat atat, se pare ca un beduin a urinat in interiorul catedralei.

Cuprins de furie, Abraha s-a hotarat sa distruga imediat Ka’aba. Qurayisitii, foarte puternici si foarte temuti in razboaiele intertribale, nu avusesera niciodata de a face cu o armata imperiala organizata si bine echipata, mai ales avand in vedere ca aceasta armata era precedata de mai multi elefanti, animale fioroase, nemaivazute pana atunci in peninsula. Abdul-Muttalib, capetenia clanului Qurays, a gasit o solutie convenabila – sa negocieze cu Abraha pentru ca el sa nu se atinga de bunurile lor. Cat despre Ka’aba, ea avea Stapanul ei care o ocrotea, Allah.

Relatarile tuturor cronicarilor, confirmate mai  tarziu de Coran, semnaleaza ca elefantul urias care mergea in fruntea oastei a refuzat sa intre in Mecca si ca  in clipa aceea s-au ivit din cer pasari in stoluri care au aruncat asupra lor cu pietre din lut ars. Intreaga armata a murit, cadavrele soldatilor cazand la pamant si semanand cu un „ogor mancat”[3]. Dupa o alta relatare, nu a fost vorba de stoluri de pasari, ci de o ploaie de pietre de o natura neidentificabila. Dupa toate aparentele, o epidemie a facut ravagii in randurile armatei abisiniene si ale elefantilor in anul 570 d.Ch. Acesta a fost numit „anul elefantului”.

În anul elefantului, copilul care avea să se numească Muhammed şi care avea să devină Profetul uneia dintre marile religii ale lumii- Islamul-  a fost născut într-o familie care aparţinea de clanul Qurayş, tribul conducător al Meccăi, un oraş din Hijaz din partea de nord-vest a Arabiei.

Odată cu declinul zonei de sud a Arabiei, Mecca, aşezarea originală a Kaabei – un chivot cu origini străvechi -, a devenit un important centru comercial al secolului al şaselea, puterea sa economica fiind comparabila cu cea a sassanizilor, bizantinilor şi etiopienilor. Astfel, oraşul era locuit în special de familii de comercianţi puternici printre care oamenii din Qurayş erau predominanţi.

 

Soucre Link

Viața Profetului Muhammad – partea a 2-a

  Muhammed s-a nascut pe jumatate orfan, pentru ca tatal sau a murit cu cateva luni inainte de nasterea sa. A fost luat sub tutela de bunicul sau, Abd-ul Muttalib, capetenia clanului hasemit. Dar si acesta a murit dupa cativa ani (pe cand Muhammed avea 8 ani – 579 d.Ch.), ca si mama lui, Amina […]

 

Muhammed s-a nascut pe jumatate orfan, pentru ca tatal sau a murit cu cateva luni inainte de nasterea sa. A fost luat sub tutela de bunicul sau, Abd-ul Muttalib, capetenia clanului hasemit. Dar si acesta a murit dupa cativa ani (pe cand Muhammed avea 8 ani – 579 d.Ch.), ca si mama lui, Amina (pe cand Muhammed avea 6 ani – 577), si Muhammed a ramas complet orfan.

Unchiul sau Abu Talib si sotia sa Fatima l-au primit sub acoperisul lor, ocupandu-se de educatia lui. Familia hasemita era saraca in perioada aceea, dar sa nu uitam ca se bucura de notorietate si de un mare prestigiu religios in fata tuturor arabilor, datorita vocatiei lor de „servitori ai pelerinilor” (cei care sunt insarcinati cu gazduirea pelerinilor veniti la Ka’aba), ceea ce era o mare onoare.

desert-palmsDupă cum era obiceiul, copilul Muhammed a fost trimis să trăiască pentru un an sau doi alături de o familie de beduini. Acest obicei s-a pastrat până de curând de familiile nobile din Mecca, Medina, Taif, şi alte oraşe ale Hijazului. Traiul departe de ai sai in frageda copilarie a avut implicaţii importante pentru Muhammed.

Pe lângă îndurarea greutăţilor specifice vieţii de deşert, el a prins gustul limbii bogate atât de mult iubită de către arabi (vorbirea corecta era arta lor cu care  se mândreau cel mai mult) şi a învăţat să fie răbdător;  a văzut ce înseamnă stăpânirea de sine a păstorilor, cu care a împărtăşit pentru prima oară viaţa lor solitară, pe care mai apoi a înţeles-o şi a apreciat-o.

Datorita onestitatii sale exemplare si a corectitudinii lui, locuitorii din Mecca l-au poreclit Al-Amin, adica cel onest, cel integru. Dupa ce a implinit douazeci de ani, s-a observat ca maturizandu-se onestitatea sa incepea sa fie dublata de un patrunzator simt de discernamant si de o judecata cumpatata. Calitatile sale morale erau atat de mult elogiate, incat o negustoreasa bogata din Mecca, Khadijah i-a propus sa lucreze pentru el. Fiind femeie, era nevoita sa incredinteze unor barbati sarcina de a strabate cu caravana sa drumurile periculoase precum si vanzarile marfurilor sale in tari indepartate.

Conform aceleiasi relatari, din clipa in care Muhammed  a preluat afacerile Khadijei, castigul a sporit substantial. Aceasta asociere de afaceri dintre proprietara si tanarul protejat, inatrita de loialitatea lui Muhammed, a trezit admiratia Khadijei, care l-a cerut in casatorie in anul 576 d.Ch.. Muhammed  a acceptat. El avea doar douazeci si cinci de ani, iar ea avea patruzeci.

Este un fapt mai mult decat semnificativ. Cererea in casatorie a Khadijei si acceptarea ei de catre viitorul profet au marcat nasterea Islamului, demonstrand astfel libertatea si consideratia de care beneficiaza femeia in alegrea sotului sau. Atitudine greu de conceput astazi in mediile rurale si conservatoare ale lumii musulmane. Deci, in ciuda imaginii oferite de unele practici ale Islamului de astazi, trebuie sa intelegem ca modul de viata al musulmanilor nu reflecata intotdeauna mesajul autentic al religiei lor. Iata o motivatie puternica pentru a studia Islamul si sursele sale.

Soucre Link

Viața Profetului Muhammad – partea a 3-a

  Cat despre Muhammed, el avea un sprijin „exterior”, protectia unchiului sau Abu Talib, noua capatenia a clanului  hasemit. Casatoria cu Khadija i-a furnizat sprijinul „launtric”. Ea era unica sa sotie, careia ii impartasea grijile si aspiratiile sale. Khadija a fost foarte atenta cu el pana la moartea sa, survenita douazeci si cinci de ani […]

 

Cat despre Muhammed, el avea un sprijin „exterior”, protectia unchiului sau Abu Talib, noua capatenia a clanului  hasemit. Casatoria cu Khadija i-a furnizat sprijinul „launtric”. Ea era unica sa sotie, careia ii impartasea grijile si aspiratiile sale. Khadija a fost foarte atenta cu el pana la moartea sa, survenita douazeci si cinci de ani mai tarziu. Muhammed  i-a cinstit intotdeauna memoria  si vorbea despre ea numai cu cuvinte dragastoase, in asa fel incat i-a trezit gelozia viitoarei sale sotii, Aysha.

cave_of_hira_ghaar_hiraa-6   În această perioadă a vieţii lui, Muhammed a călătorit mult. Apoi, pe la 40 de ani (610 d.Ch.), el a început să se retragă pentru a medita într-o peşteră pe Muntele Hira în afara Meccăi unde a avut loc primul mare eveniment al Islamului. Într-o zi, pe când stătea în peşteră, el a auzit o voce, mai târziu indentificând-o ca fiind cea a îngerului Gavriil, care i-a poruncit: „Citeşte! În numele Domnului tău care a creat, care a creat pe om din sânge închegat!”   De trei ori Muhammed a susţinut că nu e capabil să o facă, dar de fiecare dată porunca i-a fost repetată. În sfârşit, Muhammed a recitat cuvintele a ceea ce reprezintă acum primele cinci versete ale capitolului 96 din Coran, cuvinte care îl proclamă pe Dumnezeu creator al omului şi sursa întregii ştiinţe.

La început Muhammed a divulgat experienţa lui numai soţiei şi cercului foarte apopiat. Dar cu cât a avut  mai multe revelaţii care proclamau unicitatea Dumnezeului universal, adepţii lui au crescut la număr, la început printre săraci şi sclavi, dar mai târziu şi printre oamenii de vază ai Meccăi.

Revelaţiile pe care le-a avut în această perioadă şi cele pe care le-a avut mai târziu sunt toate încorporate în Coran, Scriptura Islamului.

Nu toţi au acceptat mesajul lui Dumnezeu transmis prin Muhammed. Chiar şi în propriul lui clan au fost unii care au refuzat învăţăturile lui şi mulţi comercianţi s-au opus în mod activ mesajului. Paradoxal, aceasta opozitie, a servit la intensificarea sensului misiunii lui Muhammed şi înţelegerii a felului în care Islamul diferă de păgânism. Credinţa în unicitatea lui Dumnezeu este cea mai importantă în Islam: şi acest concept sta la baza intregii dogme islamice. Versetele coranice subliniază unicitatea lui Dumnezeu, îi avertizează pe cei care o neagă că îi aşteaptă o pedeapsă iminentă, şi declară nemărginită compasiune acelora care se supun voinţei Lui.

Aceste versete vorbesc necontenit de  Ultima Judecată, când Dumnezeu, Judecătorul, va pune în balanţă credinţa şi faptele fiecărui om, răsplătindu-l pe credincios şi pedepsindu-l pe păcătos. Deoarece Coranul a respins politeismul şi a subliniat responsabilitatea morală a omului în imagini puternice, a prezentat o shimbare solemnă pentru meccanii mondeni.

 

Soucre Link