Dintre marile păcate…

mari pacate in islamIn scopul salvarii noastre in Viata de Apoi, iata aici menționate, câteva dintre păcatele mari, astfel incat sa le putem evita.

Cel mai mare păcat în Islam este de a asocia ceva sau pe cineva lui Allah.

Allah spune (traducerea sensurilor):

Allah nu iarta sa I se faca vreun partas. Afara de aceasta, El iarta cui voieste. [4.48]

Pe cel care aseaza langa Allah pe altcineva, Allah il va opri de la Rai, iar adapostul lui va fi Focul si cei nelegiuiti nu vor afla ajutor. [5.72]

Aceste forme de adorare includ chemarea asupra mortilor, cerere de ajutor de la ei, juraminte in numele lor, etc.

A pune intermediari intre sine si Allah, a cere prin intermediul lor, si a-si pune increderea absoluta in ei reprezintă păcate mari.

Allah spune (traducerea sensurilor):

Aceasta fiindca ei au pizmuit ceea ce a pogorat Allah si, de aceea, El a zadarnicit faptele lor. [47.9]

Un alt mare păcat este vrăjitoria in toate formele ei, inclusiv a intoarce pe cineva de la cel pe care il iubeste sau a face ca cineva sa iubeasca ceva sau pe cineva pe care nu il place in mod normal.

Allah spune in Qur’an (traducerea sensurilor):

Dar ei doi [ingerii] nu invatau pe nimeni inainte de a-i spune:”Noi suntem o ispita, deci nu fi necredincios!” [2.102]

Soucre Link

Hits: 0

0Shares

Este apostazia o crima capitala? – part 1

Este apostazia o crima capitala? – part 1

de Taha Jabir Alwani

 

În ciuda lipsei de consens asupra verdictului islamic pentru apostazie (al-riddah) în primele trei secole ale Islamului, cei care susțin existența unei pedeapse cu moartea prevăzută de legea islamică pentru apostazie, afirmă că un astfel de consens a existat. În acest sens, ei au căutat să distragă atenția de la faptul că oameni importanți precum companionii Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), Omar ibn al-Khattab (Allah fie mulțumit de el!), Ibrahim al-Nakhi (Allah fie mulțumit de el!), Sufyan al-Thawri (Allah fie mulțumit de el!) și alți oameni de știință nu au susținut o astfel de pedeapsă. Ei au căutat să împiedice orice regândire a acestei pedepse din partea gânditorilor posteriori.

În soluționarea actelor de apostazie, ar trebui acordată prioritate dreptului individului de a-și exprima opiniile și convingerile personale, sau dreptului comunității de a păstra și de a proteja acele lucruri pe care le consideră sacre?

În 2006, cetățeanul afgan, Abd al-Rahman Abd al-Mannan, a fost în atenția știriilor din întreaga lume pentru convertirea sa la creștinism și ulterior pentru divorțul, pierderea custodiei copiilor săi și arestarea sa. Datorită presiunii liderilor mondiali, în cele din urmă a fost eliberat și a primit azil politic în Italia. Cazul său a atras atenția asupra problematicii apostaziei în Islam, respectiv asupra impactului său mediatic în întreaga lume.

Națiunile, de obicei, subscriu la un set de valori neschimbate pe care se străduiesc să le păstreze cu atenție, în special valoarea identității naționale. Înainte de epoca actuală, aproape fiecare națiune a considerat religia sa ca fiind elementul component cel mai vital al identității sale. Existența, structura și identitatea națiunilor au fost legate de faptul că au adoptat și s-au identificat cu o anumită religie sau sistem de credință spirituală.

Savanții musulmani au considerat religia printre cele cinci nevoi umane esențiale ca bază pentru numeroase hotărâri importante din legislația islamică și printre cele mai remarcabile astfel de hotărâri a fost cea referitoare la jihad, care este privit în parte ca mijloc de apărare și protecție a religiei islamice la nivel național.

Conform unor persoane, pedeapsa prevăzută în mod legal pentru apostazie se aplică atât la nivel individual, cât și colectiv, deoarece se consideră că se bazează pe necesitatea de a proteja religia de cei care intenționează să-i facă rău, să o manipuleze sau să se revolte împotriva ei.

La emiterea hotărârilor în acest sens, oamenii de știință musulmani nu au perceput nicio contradicție între principiul unanim recunoscut al libertății religioase consacrate în declarația din Coran: „Nu există constrângere în credință“ și ratificarea pedepsei cu moartea pentru apostazie.

În diferitele perioade ale istoriei noastre islamice, această ratificare a constituit punctul de vedere predominant. Opiniile savanților proeminenți timpurii care nu au fost de acord cu majoritatea covârșitoare – inclusiv persoane importante și influente, cum ar fi companionii Omar ibn al-Khattab (Allah fie mulțumit de el! – d.23 d.Hj), Ibrahim al-Nakhi (Allah fie mulțumit de el! – d.cca 96 d.Hj) și Sufyan al-Thawri (Allah fie mulțumit de el! – d. 160 d.Hj) și alte figuri ilustre – nu au avut suficientă rezonanță și nici răspândire largă.

 

 

Extras din cartea Apostazia in Islam. Analiza istorica si scripturala de Taha Jabir Alwani, IIIT, Editura A.M.R., Constanta 2019Soucre Link

Hits: 0

0Shares

Este apostazia o crima capitala? – partea 2

Este apostazia o crima capitala? – partea 2

Taha Jabir Alwani

 

Oamenii de știință musulmani nu au perceput nicio contradicție între principiul unanim recunoscut al libertății religioase consacrate în declarația din Coran: „Nu există constrângere în credință“ și ratificarea pedepsei cu moartea pentru apostazie. În diferitele perioade ale istoriei noastre islamice, această ratificare a constituit punctul de vedere predominant. Opiniile savanților proeminenți timpurii care nu au fost de acord cu majoritatea covârșitoare – inclusiv persoane importante și influente, cum ar fi companionii Omar ibn al-Khattab (Allah fie mulțumit de el! – d.23 d.Hj), Ibrahim al-Nakhi (Allah fie mulțumit de el! – d.cca 96 d.Hj) și Sufyan al-Thawri (Allah fie mulțumit de el! – d. 160 d.Hj) și alte figuri ilustre – nu au avut suficientă rezonanță și nici răspândire largă.

Prin urmare, transmițătorii jurisprudenței islamice au promovat ideea că a existat un „consens“ cu privire la hotărârea care a fost adoptată de majoritatea savanților de jurisprudență (fiqh), cum că apostatul trebuia să fie obligat să se întoarcă la Islam prin amenințarea pedepsei cu moartea.

Scopul clar al acestei hotărâri a fost acela de a proteja religia de încercările de a devaloriza sau de a submina funcția ei fundamentală pe baza cărora națiunea musulmană a luat ființă, ca bază a legitimității doctrinei și legii islamice și a tuturor sistemelor vitale din statul islamic.

Această hotărâre contravine dreptului omului de a-și alege doctrina sau religia și de a-și exprima propria credință într-o forma liberă și fără constrângere; o polemică ce a fost inițial începută de reformatorii Jamal al-Dinal-Afghani, Muhammad Abduh, Rashid Rida și alții. Acești gânditori erau îngrijorați de faptul că Islamul ar învăța necesitatea de a obliga un apostat să se întoarcă la Islam prin amenințarea cu moartea, ceea ce ar presupune constrângere în Islam și o desconsiderare privind libertatea de credință și de exprimare.

Cartea celebră a lui Al-Afgani, Al-Radd ala al-Dahiriyyin – Răspunsul dat materialiștilor, a afirmat necesitatea ca musulmanii să se supună dispozițiilor Coranului de a dezbate pașnic cu cei care nu sunt de acord cu ei, de a răspunde afirmațiilor lor și de a combate îndoielile sau argumentele pe care le ridică cu probe și dovezi islamice. Cu toate acestea, chestiunea nu a fost soluționată la acel moment, ci a continuat să fie un subiect de controversă, în timp ce scepticii nu au făcut public punctul lor de vedere.

Întorcându-ne în 1985, președintele Sudanului, Jafar Numayri, a aplicat hotărârile legii islamice, ordonând executarea lui Mahmud Muhammad Taha. Acestui fapt i-a urmat cazul Salman Rushdie și ordinul ulterior privind executarea sa care a fost emis de către Imamul Iranului Khomeini.

Ambele cazuri au intrat în centrul atenției internaționale, iar Islamul a fost declarat ostil față de cea mai mare dintre toate valorile din Occidentul contemporan: libertatea.

Verdictul și cărțile care au urmat cazului Rushdie au perpetuat statu-quoul care dicta pedeapsa cu moartea pentru apostazie. Mai multe cazuri au avut loc în Egipt, semănând discordie în rândul elitelor educate ale Egiptului, in timp ce Națiunile Unite, instituțiile sale specializate și alte organe ale noii ordini sociale, au continuat să lanseze ofense împotriva Islamului. Atunci, cum pot musulmanii să facă față acestei dificultăți care continuă să-i afecteze, care a înstrăinat mulți oameni de la Islam și care a expus Islamul la atacuri?

În conformitate cu obiceiul juriștilor musulmani, acest studiu folosește termenul hadd (plural hudud) pentru a descrie legile și hotărârile lui Dumnezeu. Arabii au tendința să folosească termenul lingvistic hadd în sensul unei barieri între două lucruri. Termenii folosiți de juriștii și savanții musulmani în metodologia jurisprudenței tind să fie dominați nu de „limbajul coranic”, ci mai degrabă de„limba arabă”. Un exemplu esențial al acestui fapt poate fi văzut în utilizarea termenului hadd și pluralului său, hudud.

Acest termen apare în paisprezece versete ale Coranului.

În două dintre acestea, este utilizat în sensul de „legile și poruncile lui Dumnezeu“, în ceea ce privește practicile de post, căsătorie și divorț și moștenire. În niciunul dintre ele termenul hudud nu se referă la pedeapsă, ci afirmă necesitatea de a respecta rânduielile și legile lui Dumnezeu.

Coranul subliniază importanța respectarii legilor divine cu privire la problemele legate de familie, astfel încât este uimitor cum juriștii musulmani au schimbat folosirea acestui termen coranic, limitându-i semnificația la domeniul sistemului penal. Termenul hadd, din punct de vedere lingvistic, înseamnă prevenire sau interzicere. De asemenea, sancțiunile menționate în Coran pentru furt și abatere sexuală nu folosesc termenul hadd. Ce se află în spatele acestei încălcări flagrante a utilizării coranice?

 

 

Extras din cartea Apostazia in Islam. Analiza istorica si scripturala de Taha Jabir Alwani, IIIT, Editura A.M.R., Constanta 2019Soucre Link

Hits: 0

0Shares