SPIRITUL SI TRUPUL ÎN CREDINȚA MUSULMANULUI – 2

 

 

Muhammad Asad (un mare gânditor care a ales să se convertească la Islam) vorbeşte de experienţa trăită atunci când a citit Coranul: ,,M-a surprins la început interesul Coranului cel Sfânt nu numai faţă de aspectele spirituale, ci şi faţă de aspectele complementare ale trupului şi spiritului. Islamul a subliniat acest lucru. Nu există niciun aspect al vieţii pe care să-l fi socotit marginal, ci toate aspectele vieţii omeneşti se află în centrul atenţiei religiei. Coranul cel Sfânt nu i-a lăsat pe musulmani să uite că viaţa pământeană nu este decât o etapă pe drumul către accederea la o existenţă superioară şi veşnică şi că ţelul final are un caracter spiritual, după cum consideră că nu este nimic rău în prosperitatea materială, dacă se ştie că ea nu este un scop în sine. Metoda Islamului în abordarea problemelor spiritului este mult mai profundă decât aceea pe care am întâlnit-o în Tora. Aceasta pe lângă faptul că nu a fost destinat unor oameni în defavoarea altora. Metoda lui în privinţa problemei trupului este total opusă metodei Evangheliei: este o metodă pozitivă care nu ignoră trupul. Trupul şi sufletul alcătuiesc împreună omul, asemenea a doi gemeni nedespărţiţi“.

Când s-a întors în Europa şi a discutat cu prietenii săi problema Islamului, Asad şi-a dat seama că ei toţi – atât cei care respingeau religia, cât şi aceia care o acceptau – înclinau fără un motiv anume să adopte concepţia occidentală comună prin care se apreciază că Islamul acordă atenţie aspectelor lumeşti şi nu se limitează doar la aspectele spirituale, lucru pe care omul se aşteaptă să-l găsească în orice religie. El afirma: ,,Am fost efectiv surprins când am descoperit că tocmai acest aspect al Islamului m-a atras din prima clipă, adică faptul că el nu separă existenţa materială de existenţa spirituală a omului şi promovează cauzalitatea raţională ca o cale a credinţei. Şi acesta este tocmai aspectul faţă de care au obiecţii gânditorii europeni care adoptă cauzalitatea raţională ca metodă de viaţă şi nu renunţă la această metodă raţionalistă decât atunci când vine vorba de Islam. Nu am găsit nicio deosebire între minoritatea care se preocupă de religie şi majoritatea care socoteşte că religia se numără printre concepţiile depăşite, şterse de timp. În timp, mi-am dat seama de eroarea metodei fiecăreia dintre ele. Am înţeles că aceia care au fost crescuţi în spiritul ideilor creştine din Europa au adoptat concepţia dominantă şi că, având în vedere perioada îndelungată în care Europa i-a obişnuit cu modelul gândirii creştine, au învăţat chiar şi cei nereligioşi să privească orice altă religie prin prisma creştină şi să considere că religia este bună dacă îi dai o tentă confuză, supranaturală, care pare ascunsă şi uitată, deasupra capacităţii raţiunii umane de a o înţelege; de aceea, din punctul lor de vedere, Islamul nu răspundea acestor cerinţe“.

Ideea modului în care Islamul răspunde nevoilor spiritului şi trupului în acelaşi timp a continuat să devină din ce în ce mai clară în mintea lui Muhammad Asad şi, după convertirea sa la Islam, înregistra următoarele observaţii: ,,După cum afirmam mai înainte, ideea islamică de adorare nu include doar rugăciunile, ci cuprinde efectiv întreaga noastră viaţă. Ţelul ei este reunirea esenţei noastre spirituale şi materiale într-un întreg. În acest scop a fost necesar ca eforturile noastre să fie orientate în mod clar spre lichidarea factorilor care acţionează în viaţa noastră, fără ca noi să ne dăm seama şi fără a se supune dominaţiei noastre, în măsura în care acest lucru stă în puterea oamenilor“.  „Islamul nu-l călăuzeşte pe om numai spre ideea că viaţa în esenţa ei este o unitate, pentru că ea izvorăşte din unitatea divină, dar îl călăuzeşte şi pe calea practică prin care fiecare individ reuşeşte în cadrul vieţii sale religioase să reunească gândul şi fapta atât la nivelul existenţei sale, cât şi în conştiinţa sa; pentru a atinge acest ţel înalt în viaţă, omul nu a fost constrâns în Islam să refuze viaţa din această lume. Nu este nevoie de un ascetism prin care omul să deschidă o poartă secretă către purificarea spirituală. Acesta este un lucru total străin Islamului. Islamul nu este nicio dogmă mistică, nicio filozofie, ci este un mod de viaţă sau o cale de a trăi conform rânduielilor naturii pe care Allah le-a stabilit pentru făpturile Sale, iar scopul Său suprem este realizarea armoniei depline dintre latura spirituală şi materială în viaţa omului. Se constată că aceste două laturi se armonizează cu învăţăturile Islamului prin faptul că ele neagă contradicţia fundamentală dintre viaţa trupească şi cea morală, iar nedespărţirea lor efectivă reprezintă un lucru confirmat de Islam, care vede în aceasta esenţa naturală a vieţii“.

,,Printre cele mai importante trăsături care deosebesc Islamul de alte sisteme se numără armonia totală dintre latura morală şi cea materială în viaţa umană.

,,Dintre toate religiile, constatăm că numai Islamul îi permite omului să se bucure la maximum de viaţa sa în această lume, fără să-şi piardă orientarea sa spirituală nicio singură clipă şi prin aceasta se deosebeşte mult de punctul de vedere creştin. Omul, în concepţia dogmei creştine, se împiedică de păcatul moştenit, săvârşit Adam şi Eva, şi din această cauză întreaga viaţă este considerată (în concepţia dogmei, cel puţin) o vale întunecoasă a tristeţilor. Acesta este tărâmul pe care se înfruntă două forţe: răul reprezentat de Satana şi binele reprezentat de Isus Christos. Satana încearcă prin experimente trupeşti să bareze calea sufletului spre lumina veşnică. Sufletul este stăpânit de Christos, în vreme ce trupul este tărâmul jocurilor Satanei. Acest lucru poate fi exprimat altfel şi prin expresia: lumea materială este în esenţa ei satanică, în vreme ce lumea spirituală este divină şi bună; tot ceea ce sălăşluieşte în firea umană din materie, adică trupul – aşa după cum preferă să-l numească telogia creştină – este un rezultat nemijlocit al păcatului săvârşit de Adam, atunci când a ascultat sfatul prinţului infernului, întunericului şi materiei, adică al Diavolului. De aceea a fost inevitabil pentru ei, dacă voiau izbăvirea, să-şi îndrepte inima de la lumea carnală către această lume spirituală, în care suntem absolviţi de păcat prin sacrificiul lui Isus Christos.

           În Islam – în schimb – noi nu ştim nimic despre un păcat originar moştenit. De aceea, nu există o iertare generală pentru om, ci iertarea şi mânia sunt două lucruri personale. Fiecare musulman este dependent de ceea ce a dobândit şi el poartă în suflet toate premisele posibilităţii de izbăvire spirituală sau de eşec spiritual. Coranul afirmă despre sufletul omenesc că «el are ceea ce a dobândit şi are împotriva lui ceea ce a dobândit» şi că «omul nu are decât ceea ce a dobândit». Dar. aşa cum Islamul nu este de partea Creştinismului în ceea ce afirmă despre partea întunecoasă a vieţii, tot el ne învaţă, în acelaşi timp, să nu acordăm vieţii o importanţă exagerată, asemănătoare cu aceea pe care o acordă civilizaţia occidentală actuală. Occidentul modern – lăsând la o parte creştinismul – adoră viaţa în acelaşi mod în care nesăţiosul adoră mâncarea; el o devorează, dar nu o respectă. În schimb, Islamul priveşte la viaţă cu linişte şi cu echilibru. El nu adoră viaţa, ci o consideră o trecere înspre o existenţă superioară. Însă, deşi reprezintă o etapă de tranziţie necesară, omul nu trebuie să dispreţuiască viaţa din această lume şi nici să nu desconsidere vreun aspect din drepturile ei. Trecerea noastră prin această lume este un lucru necesar şi o parte pozitivă din orânduiala lui Allah. De aceea, viaţa omului a avut o valoare foarte mare. Dar nu trebuie să uităm că ea are doar valoarea unui mijloc care te ajută să-ţi atingi scopul. Islamul preferă în această situaţie o cale de mijloc şi de aceea Coranul cel Sfânt ne învaţă să ne rugăm zicând: «Doamne, dă-mi în această lume o faptă bună şi în Lumea de Apoi o faptă bun㻓.

,,Adorarea lui Allah, în sensul cel mai larg, înseamnă în Islam viaţa umană. Numai această perspectivă ne oferă posibilitatea atingerii de către om a perfecţiunii umane în cadrul vieţii sale individuale din această lume. Şi dintre toate sistemele religioase doar Islamul declară că perfecţiunea individuală umană este posibilă în această viaţă. Islamul nu amână această perfecţiune până la anihilarea poftelor «trupeşti», precum în Creştinism, şi nici nu promite o serie succesivă de transformări ale sufletului, ca în hinduism, şi nici nu este de acord cu budismul care afirmă că perfecţiunea şi izbăvirea nu vor avea loc decât prin detaşarea sufletului şi separarea sa de relaţiile senzoriale pe care le are cu lumea. Dimpotrivă, Islamul afirmă că omul poate să atingă perfecţiunea în viaţa sa individuală din această lume tocmai prin valorificarea completă a posibilităţilor lumeşti din viaţa sa“.

 

________________

Sursa: Islamul și toleranța, autor Ahmad Al-Hasin, Editura Islamul AziSoucre Link

Views: 0

0Shares

Paradisul – partea 1

Paradisul

“Am pregătit pentru supuşii Mei dreptcredincioşi ceea ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi ceea ce nimănui nu i-a trecut prin minte“

 

Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra Profetului Muhammed , asupra companionilor săi şi a tuturor celor care purced pe drumul acestora până în Ziua de Apoi!

Cea mai sinceră vorbă este Cuvântul lui Allah PreaÎnaltul şi cel mai bun exemplu este cel al Profetului Muhammed, pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!

Toate invențiile în credință sunt bid’ah şi duc către pierzanie, iar pierzania se termină în focurile Iadului; ceea ce este mai puțin şi autentic, este mai bun decât ceea ce este mult şi nefolositor şi tot ceea ce a promis Allah se va întâmpla şi nimeni nu se va putea împotrivi.

Allah subhanahu wa ta’ala spune în Sfântul Coran:

“Și grăbiți-vă  spre iertarea Domnului vostru si spre Raiul cel întins cât cerurile și  pământul, pregătit pentru cei evlavioși.” (Al ‘Imran 3:133)

 

“Grăbiți-vă, întrecându-vă, către iertarea Domnului vostru și  către o Grădină într-atat de largă, precum lărgirea ceruluiși a pământului.” (Al-Hadid:21)

 

Credinciosul are nevoie de prieteni, de tovarășii săi, de Profetul Muhammed și de companionii acestuia. Credinciosul așteaptă cu nerăbdare și cu drag  Paradisul pregătit și promis de Allah subhanahu wa ta’ala. Această viață trecătoare în care oamenii se înșeală unii pe alții,  frații,  deopotrivă,  tatăl pe copii și copiii pe tată, este o viață în care noi o să trăim etern? Câte generații de oameni au trăit înaintea noastră, iar sfârșitul lor a fost același care va fi și al nostru: moartea! Doar cei care nu cred în Ziua de Apoi sunt convinși că această viață este sfârșitul lucrurilor vii, însă această viață nu este sfârșitul tuturor lucrurilor, iar moartea este doar o trecere dintr-o formă temporară,  într-o formă eternă, o trecere dintr-o viață trecătoare într-o alta în care omul va sălășlui veșnic ori în Paradis, ori în focurile Iadului.

În fiecare zi se nasc copii, în fiecare zi mor copii, în fiecare zi mor oameni tineri sau bătrâni, iar dacă ar fi să nu se mai nască  oameni pe pământ, atunci nu ar mai fi viață.

Oamenii care conștientizează ce înseamnă această viață vor fi pregătiți să nu cadă pradă poftelor lumești și nu își vor dedica tot timpul acestei vieți trecătoare,  iar aceștia sunt cei care au credință în inimile lor și  știu că această viață este doar o formă prin care își pot câștiga Viața de Apoi.

“Şi tot ceea ce vi s-a dat vouă dintre lucruri este numai plăcere trecătoare a acestei vieţi şi podoabă a ei, pe când ceea ce este la Allah (Viața de Apoi) este mai bun şi este veşnic. Voi nu pricepeţi?” [Coran 28:60]

Omul își pregătește sălașul în Viața de Apoi în funcție de faptele din această lume, iar perioada de așteptare din mormânt, până la Ziua Judecății, poate fi, de asemenea,  ca în Paradis,  sau poate semăna cu focurile Iadului. De câte ori califul Uthman ibn Affan mergea să viziteze un mormânt,  spunea că cine reușește să treacă cu bine  de pedeapsa din mormânt,  va trece cu bine și în Ziua de Apoi, și se temea pentru el și de momentul când va ajunge în acel mormânt. Profetul Muhammed a spus că în fiecare zi i se oferă omului o șansă de a se căi, de a se apropia de Allah, de a urma tradiția lui , pentru a putea obține Paradisul promis; însă omul, deși conștientizează că această viață este trecătoare,  se comportă ca și când ar trăi o mie de ani și uită să împlinească fapte bune pentru Ziua de Apoi.

Printre faptele bune cu care omul se poate apăra de focurile Iadului în Ziua de Apoi,  și sunt multe versete în Coran și relatări profetice care transmit acest lucru, este  postul, aşa cum Ahmad relatează în Al-Musnad şi Al-Bayhaqi în Şu’ab al-Imaan, cu isnaad hasan de la Jaabir ibn Abdullah (Allah să fie mulţumit de el!). Profetul Muhammed a spus: „Allah Preaînaltul spune: «Postul este un scut cu care vă puteţi apăra de Allah»“ ; de asemenea, Bukhari şi Muslim relatează de la Abu Huraira (Allah să fie mulţumit de el!) că, atunci când Profetul Muhammed ﷺ  discuta despre îngerii care căutau întruniri de Dhikr (pomenire a lui Allah), el a spus: „Allah îi întreabă şi El ştie cel mai bine: «De ce caută protecţie?». Ei îi vor spune: «De Foc». El întreabă: «L-au văzut deja?». «Nu, Allah, încă nu l-au văzut». El spune: «Cum este posibil, dacă încă nu l-au văzut?». Ei spun: «Ar fi şi mai speriaţi şi mai nerăbdători să scape de el». El spune: «Fiţi martori că i-am iertat»“.

 

Predica de vineri, imam Adnan Oun, 

Traducere din limba arabă – profesor Demirel Gemaledin – Director la Liga Islamică și Culturală din România

Soucre Link

Views: 0

0Shares

Cel Aproape, Care Răspunde…

 

Şi prin acest nobil verset ni se face nouă cunoscut Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul, ca fiind un Domn Mare şi Preamaret, total diferit de cei pe care îi iau drept domni şi adoraţi politeiştii, dintre pietre şi idoli şi foc, căci idolii politeiştilor nu aud rugile şi nici nu răspund rugăminţilor. Şi aceasta întrucât, cu adevărat, cei pe care aceştia îi iau ca şi obiecte ale adorării lor nu sunt, de fapt, demni de adorare şi sunt ei dumnezei nedrepţi şi mincinoşi – care nu aud ei pe cei care se roagă lor, şi nici nu îi văd pe ei, şi nici nu îi ştiu pe ei, şi nici nu răspund rugilor lor. Spune Allah Preaînaltul:

  1. Aceia pe care voi îi invocaţi în locul lui Allah sunt robi asemenea vouã. Invocaţi-i, aşadar, şi sã vã rãspundã, dacã voi sunteţi cu adevãrul!

(Surat Al-‘A’raf, 194)

Şi nici chiar atunci când cei care îi adoră se vor ruga lor în ziua judecăţii, nu le vor răspunde ei, aşa cum bine ne-a înştiinţa Allah Preaînaltul în Nobilul Coran:

  1. Şi într-o zi va zice El: “Chemaţi-i voi pe aceia care aţi pretins cã sunt asociaţii Mei!” Şi-i vor chema, însã ei nu le vor rãspunde şi vom pune între ei un loc de pierzare.

(Surat Al-Kahf, 52)

Şi, deasemenea:

  1. Şi se va spune [atunci]: “Chemaţi-i pe asociaţii voştri! Şi ei îi vor chema, dar nu le vor rãspunde. Şi ei vor vedea chinul şi atunci vor dori ei sã fi fost bine călăuziţi.

(Surat Al-Qasas, 64)

Aşadar, cu adevărat, au fost pierduţi într-o mare rătăcire cei care au adorat altceva în afara lui Allah, căci ceea ce ei au chemat în afara Acestuia, Preaînaltul, nu le poate fi lor de nici un folos, nici în această lume şi nici în lumea de apoi. Şi spune Allah Preaînaltul:

  1. Şi cine este mai rãtãcit decât acela care invocã în locul lui Allah pe cineva care nu-i va rãspunde lui pânã în Ziua Învierii, cãci ei nu bagã în seamã chemarea acestora!
  2. Iar când oamenii vor fi adunaţi [pentru judecatã], ei le vor fi duşmani şi vor tãgãdui adoraţia lor.

(Surat Al-‘Ahqaaf, 5-6)

  Şi Allah Preaînaltul, Unicul, este şi Cel care îl poate ajuta pe cel aflat la nevoie într-o situaţie critică.

Şi cele mai măreţe răspunsuri pe care Unicul Stăpânitor şi Domn – Allah – le da supuşilor Săi sunt cele ale rugilor în care, în nevoia lor, ei se întorc intru sinceritate şi adevăr la El, Preaînaltul, şi, şi mai mult, este vădit aceasta măreţie a răspunsului şi ajutotrului lui Allah atunci când, cu adevărat, s-au închis toate posibilităţile de ajutor ale creaţiilor (ale oamenilor) şi nu rămâne decât Allah Unul, Unicul, care să îi poată ajuta.

Şi aceasta este şi asemenea situaţiei acelora care s-a înverşunat împotriva lor Allah Dumnezeumarea şi i-a acoperit cu valurile ei înspumate, şi i-a azvârlit pe ei un val, şi de unde se aflau pe culmile lui, dintr-o dată au fost ei aruncaţi într-un fund adânc de mare, şi cu fiecare clipă ce se scurge cred ei ca acesta este sfârşitul lor şi că nu mai au ei nici o şansă de supravieţuire. Şi în aceste moment se îndreaptă ei către Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul rugându-l cu sinceritate şi devoţiune în credinţa lor, cum că dacă ne vei salva pe noi din aceasta vom fi noi dintre cei mulţumitori Ţie. Şi spune Allah Preaînaltul în Nobilul Coran:

  1. El este Cel care vã ajutã sã umblaţi pe uscat şi pe mare. Dar când sunt ei în corãbii, mânate de vânturi prielnice, bucurându-se de ele, asupra lor se abate vânt nãprasnic şi se nãpustesc peste ei talazuri din toate părţile şi îşi închipuie cã sunt ei cuprinşi, atunci Îl cheamã ei [numai] pe Allah, cu credinţa în religia Lui: “De ne vei mântui de aceasta, vom fi noi printre aceia care Îţi aduc mulţumire!”

(Surat Yunus, 22)

 

sursa: lumea islamicaSoucre Link

Views: 0

0Shares