Category: Respingerea Darvinismului

 

3. Un alt punct important ce invalidează experimentul lui Miller este acela că în atmosfera din acea vreme se afla suficient oxigen pentru a distruge toţi aminoacizii, chiar în momentul în care aceştia ar fi apărut. Acest fapt, ce a fost ignorat de Miller, este revelat de urmele de oxizi de fier şi uraniu ce au fost găsite în rocile estimate a avea vârsta de 3,5 miliarde de ani.

Au mai fost şi alte descoperiri care au arătat că în ceea ce priveşte cantitatea de oxigen din atmosferă la acea vreme, aceasta era cu mult mai ridicată decât cea susţinută iniţial de evoluţionişti. Studiile au mai arătat de asemenea că, la acea vreme, cantitatea de radiaţii ultraviolete la care era expus Pământul era de 10000 de ori mai mare decât cea menţionată în estimările evoluţioniştilor. Această radiaţie intensă ar fi eliberat fără dar şi poate oxigenul, descompunând atât vaporii de apă, cât şi dioxidul de carbon din atmosferă.

Această situaţie neagă în întregime experimentul lui Miller, în care oxigenul este un factor complet neglijat. Dacă în acel experiment s-ar fi folosit şi oxigenul, metanul s-ar fi descompus în dioxid de carbon şi apă, iar amoniacul în azot şi apă. Pe de altă parte, într-un mediu în care oxigenul nu ar fi existat, nu ar fi existat nici stratul de ozon; prin urmare, aminoacizii ar fi fost imediat complet distruşi, întrucât ei ar fi fost expuşi la cele mai intense raze ultraviolete, fără protecţia stratului de ozon. Cu alte cuvinte, cu sau fără prezenţa oxigenului în lumea primordială, rezultatul ar fi fost un mediu letal pentru aminoacizi.

4. La sfârşitul experimentului lui Miller, s-au format mai mulţi acizi organici care aveau caracteristici în detrimentul structurii şi funcţionării organismelor vii. Dacă aminoacizii nu ar fi fost izolaţi şi ar fi fost lăsaţi în acelaşi mediu cu acele substanţe chimice, distrugerea sau transformarea lor în alţi compuşi chimici prin intermediul reacţiilor chimice ar fi fost inevitabilă..

Mai mult decât atât, la sfârşitul experimentului se formaseră şi un număr mare de aminoacizi dextrogiri. Existenţa acestor aminoacizi invalidează teoria folosind propriii săi termeni, întrucât aminoacizii dextrogiri nu pot funcţiona în compoziţia organismelor vii. Şi pentru a concluziona, circumstanţele în care s-au format aminoacizii din experimentul lui Miller nu erau propice vieţii. Într-adevăr, acest mediu a luat forma unui amestec acid care distruge şi oxidează moleculele folositoare obţinute.

Toate aceste lucruri indică un singur adevăr clar: experimentul lui Miller nu poate pretinde că ar fi dovedit faptul că formele de viaţă au apărut din întâmplare, în condiţii asemănătoare Pământului primordial. Întregul experiment nu este altceva decât un experiment deliberat şi în întregime controlat în laborator pentru a sintetiza aminoacizi. Cantitatea şi tipul gazelor folosite în acest experiment au fost alese la modul ideal pentru a permite generarea de aminoacizi. Cantitatea de energie aplicată sistemului nu a fost nici prea mare şi nici prea mică, ci precis aranjată în aşa fel încât să permită iniţierea reacţiilor necesare. Aparatul experimental a fost izolat, în aşa fel încât să nu permită intromisiunea niciunui element distructiv, dăunător sau care să împiedice formarea aminoacizilor. Niciun element, mineral sau compus care se presupune că ar fi fost prezent pe Pământul primordial, dar care ar fi schimbat cursul reacţiilor, nu a fost inclus în experiment. Oxigenul, care ar fi împiedicat formarea aminoacizilor prin intermediul oxidării, este unul dintre aceste elemente distructive. Şi chiar şi în asemenea condiţii ideale de laborator, ar fi fost imposibil pentru acei aminoacizi produşi să supravieţuiască şi să nu fie distruşi dacă nu s-ar fi folosit mecanismul special de captare, „cold trap“.

De fapt, prin acest experiment, Miller a invalidat afirmaţia evoluţioniştilor conform căreia „viaţa a apărut drept rezultat al coincidenţelor inconştiente“. Iar dacă acest experiment demonstrează ceva, acesta este faptul că aminoacizii pot fi produşi doar în medii de laborator controlate, unde toate condiţiile sunt în mod special create prin intervenţie conştientă. Aceasta înseamnă că puterea prin care apare viaţa nu poate fi o întâmplare inconştientă, ci mai degrabă Creaţia.

Motivul pentru care evoluţioniştii nu acceptă această realitate evidentă este adeziunea lor oarbă la nişte prejudecăţi care sunt complet neştiinţifice. Interesant este că Harold Urey, cel care a organizat experimentul lui Miller împreună cu studentul său Stanley Miller, a mărturisit următoarele:

“Noi toţi cei care studiem originea vieţii, descoperim că, cu cât ne adâncim în studiul ei, cu atât mai mult simţim că este mult prea complexă pentru a fi evoluat de undeva. Noi credem cu toţii, având un fel de convingere, că viaţa pe această planetă a evoluat din materia lipsită de viaţă. Însă complexitatea ei este atât de mare, încât este greu să ne imaginăm că lucrurile au stat chiar aşa.”Source Link

Views: 1

 

Experimentul lui Miller a încercat să dovedească faptul că aminoacizii s-au putut forma singuri, în condiţiile asemănătoare cu cele ale pământului primordial, dar acest experiment conţinea contradicţii în diferite privinţe:

1. Folosind un mecanism de captare denumit „cold trap“, Miller a izolat aminoacizii de mediul originar, de îndată ce aceştia s-au format. Dacă nu ar fi făcut aceasta, condiţiile mediului în care s-au format aminoacizii ar fi distrus de îndată aceste molecule.

Fără nicio îndoială că acest mecanism conştient care să izoleze nu a existat pe pământul primordial. Iar fără un asemenea mecanism, chiar dacă ar fi fost obţinut un aminoacid, acesta ar fi fost distrus imediat. Chimistul Richard Bliss a exprimat această contradicţie observând că: „De fapt, fără acel mecanism de captare, produsele chimice ar fi fost distruse de către sursa de energie.“

Şi bineînţeles că în experimentele sale anterioare, Miller nu a reuşit să facă nici măcar un singur aminoacid fără a folosi acel mecanism de captare.

2. Mediul atmosferic primordial pe care Miller a încercat să-l simuleze în experimentul său nu era realist.

În anii 1980, oamenii de ştiinţă au căzut de acord că în acel mediu artificial ar fi trebuit să se folosească azot şi dioxid de carbon, în loc de metan şi amoniac. După o lungă perioadă de tăcere, chiar şi Miller a mărturisit că mediul atmosferic pe care l-a folosit în experimentul său nu fusese realist.

Şi atunci, de ce a insistat Miller să folosească aceste gaze? Răspunsul este foarte clar: fără amoniac, ar fi fost imposibil să sintetizeze vreun aminoacid. Kevin McKean vorbeşte despre acest lucru într-un articol publicat în revista Discover:

“Miller şi Urey au căutat să imite atmosfera străveche a Pământului folosind un amestec de amoniac şi metan. Conform părerii lor, Pământul era un amestec absolut omogen de metal, roci şi gheaţă. Cu toate acestea, din ultimele studii se înţelege că în acele vremuri Pământul era foarte fierbinte, şi că era compus din fier şi nichel topit. Prin urmare, compoziţia chimică a atmosferei din acea vreme trebuie să fi fost azot (N2), dioxid de carbon (CO2) şi vapori de apă (H2O). Însă aceste gaze nu sunt la fel de potrivite pentru producerea moleculelor organice precum metanul şi amoniacul.”

Oamenii de ştiinţă americani J.P. Ferris şi C.T. Chen au repetat experimentul lui Miller cu un mediu atmosferic ce conţinea dioxid de carbon, hidrogen, azot şi vapori de apă, şi nu au reuşit să sintetizeze nici măcar o singură moleculă de aminoacid.Source Link

Views: 0

 

Scopul lui Stanley Miller a fost acela de a demonstra prin intermediul unui experiment, că aminoacizii, cărămizile de bază ale proteinelor, au putut să apară „din întâmplare“ pe pământul lipsit de viaţă de acum milioane şi milioane de ani.

În experimentul său, Miller a folosit un amestec gazos despre care el a presupus că ar fi existat în condiţiile pământului primordial (presupunere care, ulterior, s-a dovedit a fi nerealistă), compus din: amoniac, metan, hidrogen şi vapori de apă. Întrucât, în condiţii naturale, aceste gaze nu ar reacţiona între ele, el a adăugat energie acestui amestec, cu scopul de a iniţia reacţia dintre ele. Presupunând că această energie ar fi putut proveni de la fulgerele din atmosfera primordială, el a folosit pentru acest scop curent electric.

Miller a încălzit amestecul gazos timp de o săptămână la temperatura de 100 grade Celsius şi a adăugat curent electric. La sfârşitul săptămânii, Miller a analizat substanţele chimice care se formaseră pe fundul recipientului de sticlă şi a observat că fuseseră sintetizaţi trei dintre cei 20 de aminoacizi care constituie elementele de bază ale proteinelor.

Acest experiment a generat o emoţie puternică în rândul evoluţioniştilor, şi a fost promovat drept un succes fenomenal. Mai mult decât atât, cuprinse de un fel de beţie euforică, mai multe publicaţii au scris titluri de genul „Miller creează viaţă“. Cu toate acestea, ceea ce Miller a reuşit să sintetizeze au fost doar câteva molecule „lipsite de viaţă“.

Încurajaţi de acest experiment, evoluţioniştii au inventat imediat un nou scenariu. Stadiile ipotetice ce ar fi trebui să urmeze dezvoltării aminoacizilor au fost create în grabă. Astfel, se presupunea că aminoacizii s-ar fi reunit ulterior în secvenţe corecte, din întâmplare, pentru a forma proteinele. Unele dintre aceste proteine care au apărut din întâmplare, s-au aranjat singure în structuri asemănătoare membranelor celulare care au apărut şi format „oarecum“ celula primitivă. Atunci, se presupune că celulele s-ar fi reunit cumva, în timp, şi ar fi format organismele vii pluricelulare. Cu toate acestea, experimentul lui Miller nu a fost nimic altceva decât o simulare şi, de atunci, s-a dovedit că a fost fals în multe dintre aspectele presupuse.

Source Link

Views: 0