Cum a fost ‘Ali ales calif?

 

 

Care este background-ul în cazul alegerii celui de-al patrulea calif dreptcălăuzit?

 

shutterstock_93404287            În timpul conducerii lui ’Osman au existat unele greutăţi şi periode dificile, însă mulţi istorici sunt de acord că motivul cel a important a fost că răspândirea Islamului era una rapidă şi un număr mare de oameni începuseră să urmeze Islamul în atât de multe şi variate zone, iar dintre aceştia nu toţi avuseseră şansa să se dezvolte în Islam sub supravegherea Profetului, aşadar erau unele aspecte cu care ei veneau din trecutul lor. Greutăţile au sfărşit prin asasinarea celui de-al treilea calif, ’Osman, un om foarte pios.

După asasinarea lui ’Osman situaţia era destul de confuză şi depresivă, iar ’Ali era foarte deprimat şi nefericit din cauza celor întâmplate. El se izolase şi s-a retras în singurătate. Unii dintre companionii proeminenţi ai Profetului au mers la el şi l-au implorat spunându-i că în timpurile de faţă, în situaţia dată  ei nu se puteau gândi la altcineva care să fie mai calificat şi competent pentru a fi cel de-al patrulea calif. Unii istorici afirmă că  el a ezitat şi a preferat să fie mai mult un sfătuitor decât un conducător. Acesta a fost caracterul şi firea tuturor califilor drept-călăuziţi. Ei erau toţi umili şi nu ajunseseră la conducere pentru putere, pentru că acea funcţie necesita foarte mult sacrificiu, nu precum în zilele noastre când conducătorii au tot felul de beneficii.

El a spus că nu poate accepta aceasta decât în moschee, locul comun pentru fiecare musulman şi musulmană de a-şi exprima opinia, şi cu accepţiunea şi consensul celorlalţi musulmani. Aceasta ne arată, din nou, aceleaşi principii de bază la care aderau toţi cei patru califi. Aceasta arată că indiferent de metoda sau mecanismul prin care fiecare dintre aceşti patru califi drept-călăuziţi a fost ales, fiecare dintre aceştia a fost ales după ba’iah.

 

 

sursa: Interviuri cu Jamal BadawiSoucre Link

Views: 1

Islamul si Occidentul – partea a 3-a

 

M. ‘Imarah

 

Islamul a devenit, dintre culturile existente în sud, obiectivul direct al noii campanii occidentale şi aceasta doar pentru că el este singura cultură capabilă să sfideze efectiv societăţile dominate de doctrina agnosticismului, indiferenţei şi  nepăsării, iar acestea sunt flageluri de natură să conducă aceste societăţi la pieire din punct de vedere material, fără a mai vorbi de pieirea spirituală..”

Posedarea de către Islam a premiselor reînnoirii proprii şi a trăsăturilor proiectului de renaştere prin credinţă l-a facut nevulnerabil în faţa laicizării şi o excepţie între culturile din sud -în ceea ce priveşte respingerea occidentalizării şi a dizolvării în modelul laic occidental , care leagă democraţia de laicizare şi face distincţie între ceea ce este al lui Dumnezeu şi ceea ce este al lui Cezar. De aceea occidentul a proclamat că “Islamul este inamicul  care a luat locul imperiului comunist al răului”şi a ameninţat cu îndreptarea maşinii de război a Blocului Nord-Atlantic către lumea  islamică, din cauză că ea respinge tendinţa centralismului occidental care nu acceptă decât modelul său de civilizaţie pentru întreaga lume. Iar după expresia lui Demichelis, “modelul  occidental trebuie să devină mai atrăgător şi mai acceptat de ceilalţi din diverse colţuri ale lumii. Iar dacă vom eşua în  generalizarea acestui model occidental , lumea va deveni un loc extrem de periculos!” .

Deci, cele două alternative sunt: fie occidentalizarea lumii şi anularea celuilalt împreună cu civilizaţia lui, fie confruntarea între diversele mecanisme şi pe diverse planuri!

Samuel P. Huntington - World Economic Forum Annual Meeting Davos 2008Pornind de la aceste fapte pe care le-a proclamat şi le proclamă “textele occidentale”, dar pe care mai înainte de apariţia acestor “texte” le-au materializat şi continuă să le materializeze “practicile occidentale”, atât unele cât şi altele respingându-l pe “celălalt” religios şi cultural – lectura făcută de mine cărţii lui Samuel B. Huntington intitulată “Ciocnirea civilizaţiilor” a fost diferită. Pentru ca acesta ca gânditor strategic, de religie iudaică şi de cetăţenie americană, apropiat de cercurile factorilor de decizie nu a fost un “propagator şi un vestitor” al ciocnirii dintre civilizaţii, ci a fost un “demascator” al atitudinii Occidentului care a practicat şi practică această ciocnire între civilizaţii.

În “Istoria vie şi activă” ne-am referit la colonialismul Occidentului – prin cuceriri militare, prin jaf economic, prin occidentalizarea civilizaţiei – care a durat mai bine de paisprezece secole: primele zece secole au început cu Alexandru cel Mare (356-324 î.Chr.) şi au durat până la eliberarea islamică, care a pus capăt – prin cuceririle musulmane – invaziei lui Alexandru cel  Mare, următoarele două secole ale invaziei occidentale au fost  secolele războaielor Francilor – campaniile cruciate, statele şi entităţile lor coloniale(489-690 h/ 1096-1291 d.Chr.) şi de mai bine de alte două secole continuăm să tratăm efectele invaziilor occidentale care au avut loc în decursul lor – de la campania lui Napoleon Bonaparte (1769-1821) în Egipt şi până în prezent. Ba chiar vârsta acestor valuri colonialiste occidentale împotriva Orientului poate să fie estimată la şaisprezece secole şi nu la paisprezece, dacă adăugăm şi perioada împresurării lumii islamice şi colonizării Asiei din Est, care a început după căderea  Granadei (897 h./1492 d.Chr.) şi a continuat până la invadarea  inimii lumii islamice de către Napoleon Bonaparte.

Dacă aceasta este practica occidentală împotriva “celuilalt” (musulman), atunci Huntington nu este descoperitorul practicii Occidentului de-a lungul istoriei, ci mai degrabă un “demascator”al acestei înclinaţii occidentale spre lupta împotriva Islamului şi a lumii sale. Acesta este sensul  afirmaţiei sale că “lupta de-a lungul întregii linii de separare dintre  civilizaţiile occidentală şi musulmană durează de 1300 de ani”.

Dar întrucât Huntington este angajat faţă de interesele  Occidentului şi este un fiu al iudaismului – care alături de  moştenirea creştină, alcătuieşte dimensiunea spirituală a civilizaţiei occidentale-, el a încercat diluarea atitudinii, atunci când a considerat această luptă a fi o atitudine comună, o acţiune  reciprocă între musulmani şi occident, în timp ce noi am fost  victima acestei tendinţe de centralism al civilizaţiei occidentale şi  a acestei filozofii a luptei , care a reprezentat şi continuă să reprezinte o parte a structurii organice şi a spiritului civilizaţiei occidentale. Huntington nu numai că falsifică realitatea prin această poziţie, dar ignoră şi atitudinea Islamului, faţă de “celălalt”, ba chiar ignoră şi respingerea de către Islam a filozofiei luptei şi adoptarea de către el a filozofiei “apărării reciproce”.

Aceasta este o mişcare politică, religioasă, ideologică şi socială care corectează atitudiniile de nedreptate şi imperfecţiunile, reducând relaţiile dintre diferitele grupuri la punctul de dreptate şi echilibru, fără să încerce – prin luptă – doborârea şi anularea  “celuilalt” şi , de asemenea, fără să adopte atitudinea de tăcere şi  pasivitate care face din lume şi societăţile ei o junglă în care cei  puternici îi devastează pe cei slabi. Islamul respinge doctrina  luptei şi filozofia ei şi este adeptul apărării reciproce a civilizaţiilor şi al acestei filozofii, deoarece pluralismul, deosebirile şi  diversitatea -în opinia Islamului-reprezintă una din legile  universale ale lui Allah. Unicitatea este proprie doar esenţei  divine, toate şi toţi în afara esenţei divine se bazează pe legea şi pe filozofia pluralismului , diversităţii şi deosebirii. Şi dacă lupta  este mormântul pluralismului:

Şi ai fi putut să vezi neamul (de oameni)  doborâţi, de parcă ar fi fost nişte trunchiuri goale de palmieri./Oare mai vezi să fi rămas vreo urmă din ei?  (Al-Haqqa:7-8).

Allah Preamăreţul a grăit adevărul atunci când i-a revelat  Trimisului Său – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!:

Nu este fapta cea bună deopotrivă cu fapta cea  rea. Respinge (fapta cea rea) cu cea care este mai bună şi  iartă-l pe acela care a fost între tine şi el duşmănie ca şi  cum ar fi un prieten apropiat. (Fussilat:34).

În sfârşit, Huntington – în calitate de consilier confidenţial al factorului occidental de decizie s-a referit la “neamul său când a ierarhizat priorităţiile luptei dintre Occident şi  ceilalţi, îndemnându-i să înceapă cu înfrângerea civilizaţiei  islamice şi a celei confucianiste-chinezeşti, în acelaşi timp cu neutralizarea celorlalte civilizaţii, astfel încât Occidentul să  termine cu Islamul şi cu China, iar după aceea să revină pentru  ciocnirea şi lupta cu civilizaţiile pe care le-a neutralizat şi care au  refuzat adoptarea modelului occidental.

 

 

sursa: Fundatia Centrul Cultural Islamic Islamul AziSoucre Link

Views: 1

Miracole stiintifice in Coran – 2

Miracole stiintifice in Coran – 2

6. Indepărtarea continentelor şi expansiunea oceanelor sunt rezultatul pământului crăpat şi ele sunt două axiome ştiinţifice în geologie şi formarea continentelor şi a oceanelor, însă Coranul cel Sfânt se referă, de asemenea, la expansiunea şi întinderea pământului: „El este Cel care a întins pământul şi a aşezat pe el munţi şi râuri” (Ar-Ra’d: 3);
 
„Iar pământul l-am întins Noi şi am aruncat pe el munţi neclintiţi” (Al-Hijr: 19); „
 
Şi pe pământ şi pe ceea ce l-a făcut întins” (Aş-Sams: 6);
 
„Şi pământul, după aceea, l-a întins” (An-Nazi’at: 30).
 
coran7. Ştiinţa nu a descoperit rolul pe care-l joacă munţii în asigurarea echilibrului pământului, împiedicându-l să se balanseze sau să se încline, în ciuda rotirii sale în jurul propriei axe şi în jurul soarelui, decât în secolul al XIX-lea, datorită savanţilor Eurie, Duton şi alţii, însă în Coranul cel Sfânt întâlnim câteva versete care se referă clar la rolul munţilor în asigurarea echilibrului pământului, între care:
 
„Şi munţii ca ţăruşi?” (An-Naba’: 7);
 
„Şi a aşezat pe el munţi şi râuri” (Ar-Ra’d:3);
 
„El a aşezat pe pământ munţi statornici” (Al-Nahl: 15);
 
„Noi am făcut pe pământ munţi neclintiţi” (Al-Anbiya’: 31);
 
„Şi nu am făcut pe el munţi trainici, semeţi?” (Al-Mursalat: 27);
 
„Am aruncat pe el munţi neclintiţi” (Qaf: 7).
 
8. Toţi munţii – vulcanici, calcaroşi sau combinaţi,- s-au format sub apă, datorită alunecării componentelor lor, fie de sus în mare, fie din interiorul pământului. Cuvântul „arunca” se repetă în următoarele versete:
 
„El a aruncat pe pământ munţi statornici, ca să nu se clatine cu voi, râuri şi drumuri” (An-Nahl: 15);
 
„A aruncat [înfigând] în pământ munţi trainici, pentru ca el să nu se clatine cu voi şi a risipit pe el tot felul de vietăţi” (Luqman: 10);
 
„Iar pământul l-am întins Noi şi am aruncat pe el munţi neclintiţi şi am lăsat să crească pe el de toate, cu măsură cumpănită” (Al-Hijr: 19);
 
„Iar pământul l-am întins Noi şi am aruncat pe el munţi neclintiţi şi am făcut să crească pe el din fiecare soi minunat” (Qaf: 7).
 
9. Domnul a caracterizat cerul numindu-l „cu revenirea”, „Pe cerul cel cu revenirea” (At-Tariq: 11), adică printre caracteristicile lui se numără şi reducerea lucrurilor la starea lor anterioară, iar cerul reprezintă tot ceea ce se află deasupra noastră. Indiferent dacă limităm sensul cerului la stratul atmosferic, care se ridică deasupra pământului, sau prin el avem în vedere întregul Univers. Atât învelişul atmosferic cât şi Universul au proprietatea de a aduce lucrurile la starea lor anterioară şi acest lucru a fost descoperit de ştiinţele învelişului atmosferic, astronomiei şi Universului, în secolul al XX-lea.
Soucre Link

Views: 0