farasens.ro – Învrăjbirea religioasă este lipsită de sens. Descoperă religiile lumii alături de noi. România este o țară foarte frumoasă, din Europa, cu o cultură diversă. Republica Moldova și Ungaria sunt două țări foarte frumoase, învecinate cu România. Află despre religiile globului: creștinism, shintoism, islam, budism. Teologie, Filosofie, Politică, Religiile Terrei. Protestantism, Adventism, Baptism, Anabaptism, Cultul Ortodox, Catolicism, Luteranism, Calvinism. Află aici despre cultura și tradițiile Rroma. Daca navighezi prin intermediul unui monitor de computer, laptop sau desktop, folosește meniul din partea dreaptă a ecranului pentru a explora. Dacă navighezi cu ajutorul unui telefon inteligent, vezi meniul de butoane de la finalul paginii. Conținutul acestui site poate fi preluat pe alte siteuri, doar cu legătură web publicată către farasens.ro.

 

Experimentul lui Miller a încercat să dovedească faptul că aminoacizii s-au putut forma singuri, în condiţiile asemănătoare cu cele ale pământului primordial, dar acest experiment conţinea contradicţii în diferite privinţe:

1. Folosind un mecanism de captare denumit „cold trap“, Miller a izolat aminoacizii de mediul originar, de îndată ce aceştia s-au format. Dacă nu ar fi făcut aceasta, condiţiile mediului în care s-au format aminoacizii ar fi distrus de îndată aceste molecule.

Fără nicio îndoială că acest mecanism conştient care să izoleze nu a existat pe pământul primordial. Iar fără un asemenea mecanism, chiar dacă ar fi fost obţinut un aminoacid, acesta ar fi fost distrus imediat. Chimistul Richard Bliss a exprimat această contradicţie observând că: „De fapt, fără acel mecanism de captare, produsele chimice ar fi fost distruse de către sursa de energie.“

Şi bineînţeles că în experimentele sale anterioare, Miller nu a reuşit să facă nici măcar un singur aminoacid fără a folosi acel mecanism de captare.

2. Mediul atmosferic primordial pe care Miller a încercat să-l simuleze în experimentul său nu era realist.

În anii 1980, oamenii de ştiinţă au căzut de acord că în acel mediu artificial ar fi trebuit să se folosească azot şi dioxid de carbon, în loc de metan şi amoniac. După o lungă perioadă de tăcere, chiar şi Miller a mărturisit că mediul atmosferic pe care l-a folosit în experimentul său nu fusese realist.

Şi atunci, de ce a insistat Miller să folosească aceste gaze? Răspunsul este foarte clar: fără amoniac, ar fi fost imposibil să sintetizeze vreun aminoacid. Kevin McKean vorbeşte despre acest lucru într-un articol publicat în revista Discover:

“Miller şi Urey au căutat să imite atmosfera străveche a Pământului folosind un amestec de amoniac şi metan. Conform părerii lor, Pământul era un amestec absolut omogen de metal, roci şi gheaţă. Cu toate acestea, din ultimele studii se înţelege că în acele vremuri Pământul era foarte fierbinte, şi că era compus din fier şi nichel topit. Prin urmare, compoziţia chimică a atmosferei din acea vreme trebuie să fi fost azot (N2), dioxid de carbon (CO2) şi vapori de apă (H2O). Însă aceste gaze nu sunt la fel de potrivite pentru producerea moleculelor organice precum metanul şi amoniacul.”

Oamenii de ştiinţă americani J.P. Ferris şi C.T. Chen au repetat experimentul lui Miller cu un mediu atmosferic ce conţinea dioxid de carbon, hidrogen, azot şi vapori de apă, şi nu au reuşit să sintetizeze nici măcar o singură moleculă de aminoacid.Source Link

Views: 0

 

Scopul lui Stanley Miller a fost acela de a demonstra prin intermediul unui experiment, că aminoacizii, cărămizile de bază ale proteinelor, au putut să apară „din întâmplare“ pe pământul lipsit de viaţă de acum milioane şi milioane de ani.

În experimentul său, Miller a folosit un amestec gazos despre care el a presupus că ar fi existat în condiţiile pământului primordial (presupunere care, ulterior, s-a dovedit a fi nerealistă), compus din: amoniac, metan, hidrogen şi vapori de apă. Întrucât, în condiţii naturale, aceste gaze nu ar reacţiona între ele, el a adăugat energie acestui amestec, cu scopul de a iniţia reacţia dintre ele. Presupunând că această energie ar fi putut proveni de la fulgerele din atmosfera primordială, el a folosit pentru acest scop curent electric.

Miller a încălzit amestecul gazos timp de o săptămână la temperatura de 100 grade Celsius şi a adăugat curent electric. La sfârşitul săptămânii, Miller a analizat substanţele chimice care se formaseră pe fundul recipientului de sticlă şi a observat că fuseseră sintetizaţi trei dintre cei 20 de aminoacizi care constituie elementele de bază ale proteinelor.

Acest experiment a generat o emoţie puternică în rândul evoluţioniştilor, şi a fost promovat drept un succes fenomenal. Mai mult decât atât, cuprinse de un fel de beţie euforică, mai multe publicaţii au scris titluri de genul „Miller creează viaţă“. Cu toate acestea, ceea ce Miller a reuşit să sintetizeze au fost doar câteva molecule „lipsite de viaţă“.

Încurajaţi de acest experiment, evoluţioniştii au inventat imediat un nou scenariu. Stadiile ipotetice ce ar fi trebui să urmeze dezvoltării aminoacizilor au fost create în grabă. Astfel, se presupunea că aminoacizii s-ar fi reunit ulterior în secvenţe corecte, din întâmplare, pentru a forma proteinele. Unele dintre aceste proteine care au apărut din întâmplare, s-au aranjat singure în structuri asemănătoare membranelor celulare care au apărut şi format „oarecum“ celula primitivă. Atunci, se presupune că celulele s-ar fi reunit cumva, în timp, şi ar fi format organismele vii pluricelulare. Cu toate acestea, experimentul lui Miller nu a fost nimic altceva decât o simulare şi, de atunci, s-a dovedit că a fost fals în multe dintre aspectele presupuse.

Source Link

Views: 0

Există oare un mecanism de tip “încercare şi eroare” în natură?

 

Am arătat deja că aceste calcule probabilistice realizate anterior au atins niveluri astronomice, şi că aceste ciudăţenii astronomice nu au nicio şansă să se petreacă cu adevărat. Cu toate acestea, aici există un fapt mult mai important şi mai neplăcut pentru evoluţionişti. Şi anume că, în condiţii naturale, nu poate nici măcar să înceapă un proces de tipul „încercare şi eroare“, abstracţie făcând de probabilităţile astronomice, datorită simplului fapt că în natură nu există niciun mecanismul de tipul „încercare şi eroare“ din care să apară o proteină.

Calculele oferite anterior pentru a arăta probabilitatea formării unei molecule de proteină compusă din 500 de aminoacizi sunt valabile doar în condiţiile unui mediu favorabil încercărilor succesive, un mediu care nu există în viaţa reală. Prin urmare, probabilitatea obţinerii unei proteine folositoare este de „1la 10950“ doar dacă presupunem că există un mecanism imaginar în care anumite mâini invizibile leagă cei 500 de aminoacizi aleator şi apoi, văzând că aceasta nu este combinaţia potrivită, desfac legăturile una câte una şi le rearanjează din nou, într-o altă ordine, şi aşa mai departe. La fiecare încercare, aminoacizii trebuie să fie separaţi unul câte unul şi rearanjaţi într-o nouă ordine. Sinteza ar trebui să se termine după ce cel de-al 500-lea aminoacid a fost adăugat, şi ne-am asigurat că niciun alt aminoacid nu a fost adăugat în plus. Atunci, încercarea ar trebui oprită pentru a vedea dacă s-a format sau nu o proteină funcţională şi, în cazul unui eşec, totul ar trebui dezmembrat, reasamblat şi apoi testat pentru o nouă secvenţă de aminoacizi. În plus, la fiecare încercare, va trebui să nu se permită niciunei substanţe străine să interfereze. Este de asemenea necesar ca lanţul format în timpul acestei încercări să nu se separe sau să nu se distrugă înainte de a atinge cea de-a 499-a legătură. Aceste condiţii înseamnă că probabilităţile pe care le-am menţionat anterior pot să opereze doar într-un mediu controlat, unde există un mecanism conştient ce direcţionează totul: începutul, sfârşitul, cât şi fazele intermediare ale procesului, şi unde „doar selecţiile corecte de aminoacizi“ sunt lăsate necontrolate. Este clar că un asemenea mediu nu poate să existe în condiţii naturale. Prin urmare, formarea unei proteine în mediul natural este imposibilă, atât din punct de vedere logic, cât şi practic. De fapt, chiar şi a vorbi despre un asemenea fenomen este destul de neştiinţific.

Deoarece unii oameni sunt incapabili să aibă o viziune mai vastă asupra acestor aspecte, apropiindu-se de ele doar dintr-un punct de vedere superficial şi considerând că formarea unei proteine este o simplă reacţie chimică, aceştia fac apoi deducţii nerealiste de genul „aminoacizii se combină în urma unei reacţii şi apoi formează proteinele“. Totuşi, reacţiile chimice accidentale ce au loc în cadrul structurilor lipsite de viaţă, pot să conducă doar la schimbări simple şi primitive. Numărul acestora este predeterminat şi limitat. Întrucât, pentru un material ceva mai complex, sunt deja necesare fabrici imense, combinate chimice şi laboratoare. Medicamentele şi multe dintre materialele chimice pe care le folosim în viaţa de zi cu zi sunt fabricate în acest mod. Proteinele însă au structuri mult mai complexe decât aceste produse chimice fabricate de industrie. Prin urmare, este imposibil ca proteinele, în condiţiile în care fiecare dintre ele este o minune a creaţiei, în cadrul căreia fiecare parte se aşază într-un anumit loc, într-o anumită ordine, să apară drept rezultat al unor reacţii chimice pur întâmplătoare.

Haideţi să punem deoparte, pentru un minut, toate imposibilităţile pe care le-am descris până acum şi să presupunem că o moleculă folositoare chiar a evoluat în mod spontan printr-un „accident“. Chiar dacă ar fi aşa, din nou teoria evoluţiei nu găseşte răspunsuri, întrucât, pentru ca această proteină să supravieţuiască, ea ar trebui să fie izolată de habitatul ei natural şi să fie protejată în condiţii foarte speciale. Altfel, ea fie s-ar dezintegra ca urmare a expunerii la condiţiile naturale de pe pământ, fie s-ar uni cu alţi acizi, aminoacizi sau compuşi chimici, pierzându-şi astfel proprietăţile particulare, şi devenind o substanţă cu totul diferită şi nefolositoare.Source Link

Views: 0