Amintirea de Dumnezeu

Amintirea de Dumnezeu   Toate actele de adorare conţinute de legile divine sunt create pentru a-l ajuta pe om să-şi amintească de Dumnezeu. Este normal pentru fiinţele umane să uite câteodată cele mai importante lucruri. Oamenii devin adesea atât de preocupaţi de îndeplinirea nevoilor materiale încât uită în totalitate de necesităţile lor spirituale. Rugăciunea efectuată […]

Amintirea de Dumnezeu

 

Toate actele de adorare conţinute de legile divine sunt create pentru a-l ajuta pe om să-şi amintească de Dumnezeu. Este normal pentru fiinţele umane să uite câteodată cele mai importante lucruri. Oamenii devin adesea atât de preocupaţi de îndeplinirea nevoilor materiale încât uită în totalitate de necesităţile lor spirituale. Rugăciunea efectuată în mod regulat este poruncită pentru a organiza ziua adevăratului credincios în jurul pomenirii lui Dumnezeu. Ea intercalează nevoile spirituale cu cele materiale în viaţa de zi cu zi. Nevoia zilnică obişnuită de a mânca, de a munci şi de a dormi este legată de nevoia zilnică de a reînnoi legătura omului cu Dumnezeu. Cu privire la rugăciunea efectuată în mod regulat, Allah spune în revelaţia finală, capitolul Ta-Ha:

,,Eu sunt Allah şi nu există altă divinitate în afară de Mine! Aşadar, adoră-Mă şi împlineşte Rugăciunea [As-Salat], pentru pomenirea Mea!” (Coran 20: 14).

În ceea ce priveşte postul, Allah a afirmat în capitolul Al-Baqara:

,,O, voi cei care credeţi, v-a fost statornicit vouă Postul [As-Siyam], aşa cum le-a fost prescris şi celor dinaintea voastră. Poate că veţi fi cu frică!” (Coran 2: 183).

Credincioşii sunt încurajaţi să şi-L amintească pe Dumnezeu cât mai mult posibil. Deşi moderaţia în toate aspectele vieţii, fie materiale sau spirituale, este în general încurajată de legea divină, există o excepţie privind pomenirea lui Allah. Este practic imposibil să-ţi aminteşti de Dumnezeu în orice clipă. În consecinţă, în revelaţia finală, capitolul Al-ʻAhzab, Allah îi încurajează pe credincioşi să-şi amintească de Dumnezeu cât mai mult posibil:

,,O, voi cei care credeţi, pomeniţi-L pe Allah mereu.” (Coran 33: 41).

Pomenirea lui Dumnezeu este accentuată, pentru că păcatul este comis atunci când Dumnezeu este uitat. Forţele răului operează liber atunci când conştientizarea existenței lui Dumnezeu dispare. În consecinţă, forţele satanice caută să ocupe mintea oamenilor cu gânduri irelevante şi dorinţe pentru a-i face să uite de Dumnezeu. Odată ce Dumnezeu este uitat, oamenii se alătură de bunăvoie elementelor corupte. Revelaţia finală, Coranul, face referire la acest fenomen în capitolul Al-Mujadila după cum urmează:

,,Şeitan a pus stăpânire peste ei şi i-a făcut pe ei să uite pomenirea lui Allah. Aceştia sunt ceata lui Şeitan şi ceata lui Şeitan sunt cei pierduţi!” (Coran 58: 19).

Dumnezeu, prin legea divină, a interzis drogurile şi jocurile de noroc în primul rând pentru că acestea fac ca fiinţele umane să-L uite. Mintea umană şi corpul devin dependente cu uşurință de droguri şi jocuri de noroc. Odată dependenți, dorinţa oamenilor de a fi stimulaţi permanent de către ele îi conduce spre toate formele de corupţie şi violenţă. Dumnezeu spune în capitolul Al-Ma’ida al revelaţiei finale:

„Doar Şeitan doreşte să semene între voi duşmănie şi ură, prin vin şi prin jocul de noroc şi să vă abată de la pomenirea lui Allah şi de la Rugăciune [As-Salat]. Oare nu vă veţi opri voi [de la acestea]?” (Coran 5: 91).

În consecinţă, omenirea trebuie să-şi amintească de Dumnezeu pentru propria salvare şi creştere. Toţi oamenii au momente de slăbiciune în care comit păcate. Dacă nu au mijloace pentru a-şi aminti de Dumnezeu, ei se scufundă din ce în ce mai adânc în corupţie. Dumnezeu îşi va aminti în mod constant de aceia care urmează legile divine şi le va da o şansă să se căiască şi să se corecteze. Revelaţia finală descrie în mod clar acest proces în capitolul ʻAli ʻImran:

         ,,… și pe cei care, dacă au săvârşit o faptă josnică sau au fost nedrepţi cu propriile lor suflete, îşi aduc aminte de [măreţia lui] Allah şi cer iertare pentru păcatele lor…” (Coran 3: 135).

Soucre Link

Nenorocirile – Deznădejdea

Nenorocirile – Deznădejdea   Datorită acestei realităţi, suicidul este explicit interzis în Islam. Allah spune în capitolul An-Nisa’: „Şi nu vă ucideţi voi înşivă! Allah este Îndurător [Rahim] cu voi!” (Coran 4: 29). Aceia care comit suicid spun de fapt că Dumnezeu i-a împovărat dincolo de cât pot duce. Ei Îl acuză pe nedrept pe […]

Nenorocirile – Deznădejdea

 

Datorită acestei realităţi, suicidul este explicit interzis în Islam. Allah spune în capitolul An-Nisa’:

„Şi nu vă ucideţi voi înşivă! Allah este Îndurător [Rahim] cu voi!” (Coran 4: 29).

Aceia care comit suicid spun de fapt că Dumnezeu i-a împovărat dincolo de cât pot duce. Ei Îl acuză pe nedrept pe Creator că-i tratează în mod nedrept şi, prin urmare, cad într-o stare cumplită de necredinţă. Din cauza pierderii credinţei, gândurile lor cu privire la Dumnezeu devin diabolice, iar ei cad în deznădejde totală. Ei spun adesea că „viaţa este atât de nedreaptă, încât nu are sens să trăieşti.”

,,Nu-şi pierde nădejdea în îndurarea lui Allah decât neamul de necredincioşi!” (Coran 12: 87).

În consecinţă, Dumnezeu a informat omenirea că pedeapsa pentru aceia care nutresc gânduri necurate este chinul etern în iad. În capitolul Al-Fath, Allah spune:

„Şi pentru ca să-i chinuiască pe cei făţarnici şi pe cele făţarnice, pe politeişti şi pe politeiste, care nutresc gând rău despre Allah, asupra lor se va abate cercul răului. Allah S-a mâniat împotriva lor, i-a blestemat şi le-a pregătit lor Gheena. Şi ce soartă rea!(Coran 48: 6).

 

Soucre Link

Nenorocirile – Speranţa

Nenorocirile – Speranţa   Pe de altă parte, promisiunile divine de dreptate şi milă le oferă credincioşilor încrederea necesară pentru a înfrunta cu răbdare dificultăţile acestei vieţi. În consecinţă, speranţa în Îndurarea lui Dumnezeu este o parte esenţială a credinţei. Aceia care cred în Allah şi luptă cu răbdare pentru a face ceea ce este […]

Nenorocirile – Speranţa

 

Pe de altă parte, promisiunile divine de dreptate şi milă le oferă credincioşilor încrederea necesară pentru a înfrunta cu răbdare dificultăţile acestei vieţi. În consecinţă, speranţa în Îndurarea lui Dumnezeu este o parte esenţială a credinţei. Aceia care cred în Allah şi luptă cu răbdare pentru a face ceea ce este corect au dreptul să spere la Îndurarea Lui, pentru că El a promis să-i ajute şi să-i sprijine pe aceia care au răbdare:

,,O, voi, cei care credeţi! Căutaţi ajutor întru răbdare şi Rugăciune [As-Salat], căci Allah este cu cei răbdători.” (Coran 2: 153);

,,Aceia care au crezut, s-au pribegit şi au trudit în lupta pe calea lui Allah, aceia să nădăjduiască în mila lui Allah, căci Allah este Iertător, Îndurător [Ghafur, Rahim].” (Coran 2: 218).

Desigur, paradisul este recompensa răbdării bazate pe credinţa sinceră în Dumnezeu. Dumnezeu le vorbeşte credincioşilor despre recompensa lor astfel:

„Vă vom încerca cu puţină spaimă, foamete, lipsire de bunuri, de suflete şi de roade, dar binevesteşte celor răbdători, care, dacă s-a abătut asupra lor vreo nenorocire, spun: «Noi suntem ai lui Allah şi noi la El ne întoarcem.»” (Coran 2: 155-156).

Răbdarea este, de asemenea, bazată pe încrederea că orice îi este sortit omului este în principal o consecinţă a propriilor fapte rele. Dumnezeu îi aminteşte omenirii despre această realitate în capitolul Aș-Șura al revelaţiei finale, spunând:

,,Nu vă loveşte nicio nenorocire, decât pentru ceea ce agonisesc mâinile voastre, însă El iartă multe.” (Coran 42: 30).

Soucre Link

Nenorocirile – Speranta – partea 2

Nenorocirile – Speranta – partea 2   Ideea este că Dumnezeu i-a iertat pe oameni pentru multe dintre relele lor. Dacă ar fi ca El să-i pedepsească potrivit tuturor faptelor lor, totul de pe pământ ar fi distrus. Dumnezeu face referire la aceasta în capitolul Fatir după cum urmează: ,,Iar dacă Allah i-ar pedepsi pe […]

Nenorocirile – Speranta – partea 2

 

Ideea este că Dumnezeu i-a iertat pe oameni pentru multe dintre relele lor. Dacă ar fi ca El să-i pedepsească potrivit tuturor faptelor lor, totul de pe pământ ar fi distrus. Dumnezeu face referire la aceasta în capitolul Fatir după cum urmează:

,,Iar dacă Allah i-ar pedepsi pe oameni pentru ceea ce au dobândit, n-ar mai lăsa pe faţa lui [a pământului] nicio vietate.” (Coran 35: 45).

În consecinţă, încercările, fie ele bune sau rele, sunt în beneficiul credinciosului. În viaţa lor, adevăraţii credincioşi oscilează între extremele comportamentului uman. Ei nu-L uită pe Dumnezeu când au succes în viaţă, nici nu sunt deprimaţi de dificultăţile şi eşecurile vieţii într-atât încât să-şi piardă speranţa în Dumnezeu. Ei şi-L amintesc pe Domnul şi Binefăcătorul lor mereu şi au încredere în deciziile Sale. Suhayb ibn Sinaan a relatat că Profetul lui Allah a spus: „Situaţia credinciosului este uimitoare. Întreaga sa viaţă este benefică şi acesta este numai cazul credinciosului. Când vremurile bune vin, el este recunoscător, ceea ce este bine pentru el, iar când vremurile grele îl lovesc, el are răbdare, ceea ce este de asemenea bine pentru el.”

Aceasta este situaţia cuiva care a acceptat destinul dat de Dumnezeu. În consecinţă, credinţa atât în binele, cât şi în răul aparent, predestinat, este al şaselea stâlp al credinţei în Islam. Pe de altă parte, în cazul în care credincioşii au parte de o viaţă lipsită de probleme este un semn că ceva nu este bine. În astfel de circumstanţe, adevăratul credincios trebuie să ia o pauză şi să reflecteze asupra realităţii vieţii sale. Fie testele nu sunt evidente, iar ei nu sunt conştienţi de ele, fie au deviat de la calea corectă. Allah le aduce la cunoştinţă credincioşilor, în capitolul At-Tawba, că fericirea aparentă este doar un preludiu al pedepsei lor:

„Şi să nu te uluiască averile şi copiii lor, căci Allah voieşte să îi pedepsească prin ele în această lume şi ei vor muri nelegiuiţi.” (Coran 9: 85).

Aceasta nu înseamnă că necredincioşii trebuie să tânjească după probleme şi nenorociri în viaţa lor, pentru că Allah i-a învăţat să se roage:

 „Doamne, nu ne împovăra pe noi cu grea povară, aşa cum i-ai împovărat pe cei dinaintea noastră.” (Coran 2: 286).

În schimb, ei ar trebui să-I mulţumească lui Allah pentru încercările de care i-a scutit. În vremuri de linişte şi pace ei trebuie să rămână vigilenţi, să nu uite de teste, pentru că succesul şi fericirea adesea orbesc oamenii în faţa încercărilor vieţii.

Soucre Link

Nelson Mandela

Nelson Rolihlahla Mandela s-a născut la 18 iulie 1918 în satul Mvezo, în Transkei (sud-est), în clanul regal Thembu al etniei xhosa. Ulterior, el s-a mutat în satul vecin Qunu, unde a petrecut, conform spuselor sale, “anii cei mai fericiţi” – o copilărie liberă la ţară probabil idealizată -, după care a primit o bună […]

kufiya.mandela.algeria.may90Nelson Rolihlahla Mandela s-a născut la 18 iulie 1918 în satul Mvezo, în Transkei (sud-est), în clanul regal Thembu al etniei xhosa.

Ulterior, el s-a mutat în satul vecin Qunu, unde a petrecut, conform spuselor sale, “anii cei mai fericiţi” – o copilărie liberă la ţară probabil idealizată -, după care a primit o bună educaţie.

În timp ce învăţătorul său l-a numit Nelson, tatăl său îl striga Rolihlahla (“cel care creează probleme”, în xhosa). Mandela s-a manifestat foarte devreme ca un spirit rebel.

Lider al luptei persoanelor de culoare împotriva regimului rasist care se străduia să instituţionalizeze segregaţia în Africa de Sud, Mandela, în vârstă de 94 de ani, a petrecut 27 de ani în detenţie, în perioada 1964-1990.

Din spatele gratiilor, el a devenit simbolul oprimării poporului său, în timp ce lumea întreagă manifesta pentru a fi eliberat.

Însă, chiar înainte să fie eliberat, el a învăţat să-şi înţeleagă adversarii – cunoscându-le limba, afrikaans, şi poezia – să-i ierte şi să lucreze cu ei. Aceasta i-a adus Premiul Nobel pentru Pace în 1993.

Într-un discurs în Consiliul Legislativ (Parlementul) palestinian, în Fâşia Gaza, în prezenţa Yasser Arafat, el i-a îndemnat pe palestinieni să nu se descurajeze în lupta lor pentru un stat, afirmând:

”Ştim foarte bine  că libertatea noastră nu e completă fără libertatea palestinienilor”şi acuza statul israelian de apartheid.”

În 2001, îi scria multi-laureatului Pulitzer, Thomas L. Friedman, editorialistul de la New York Times:

”Apartheidul e o crimă împotriva umanităţii. Israelul a privat de libertatea şi proprietăţile lor milioane de palestinieni. A perpetuat un sistem grosolan de discriminare rasială şi inegalitate. A încarcerat şi torturat sistematic mii de palestinieni, în pofida legislaţiei internaţionale”.

Sub culorile Congresului Naţional African (NAC), Mandela a fost primul preşedinte al noii “naţiuni curcubeu”, în perioada 1994-1999.

Sosit la Johannesburg, tânărul impetuos ia atitudine împotriva segregaţiei faţă de persoanele de culoare. El se întâlneşte cu Walter Sisulu, care îi devine mentor şi un prieten apropiat, şi intră prin intermdiul său în ANC.

Împreună cu Oliver Tambo şi alţi lupi tineri, Mandela fondează Liga de Tineret a ANC şi preia rapid conducerea unui partid considerat prea slab în faţa unui regim care a instituţionalizat apartheidul în 1948.

După interzicerea ANC în 1960, Nelson Mandela, arestat în numeroase rânduri, trece în clandestinitate, prezidând crearea unei aripe armate a ANC.

Arestat din nou în 1962, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă doi ani mai târziu.

În timpul procesului, Mandela pronunţă o pledoarie sub forma unei profesiuni de credinţă. “Eu am luptat împotriva dominaţiei albilor şi am luptat împotriva dominaţiei negrilor. Idealul meu cel mai scump a fost cel al unei societăţi libere şi democratice în care toţi să trăiască în armonie cu şanse egale. Sper să trăiesc suficient de mult pentru a-l atinge. Însă, dacă este necesar, este un ideal pentru care sunt pregătit să mor”, a spus el.

El a petrecut 18 din cei 27 de ani de închisoare pe Robben Island, o insulă mică din largul oraşului Cape Town.

În cele din urmă, “deţinutul 46664” a fost eliberat la 11 februarie 1990. Fotografia de la ieşirea din închisoare, alături de soţia sa Winnie, muza rezistenţei faţă de regim, face înconjurul lumii.

Africa de Sud se apropie de un război civil, dar adeversarii de ieri reuşesc să se înţeleagă şi organizează alegeri democratice la 27 aprilie 1994. Ele sunt câştigate detaşat de ANC.

Adulat de către persoanele de culoare, câştigând puţin câte puţin afecţiunea albilor uimiţi de lipsa dorinţei de răzbunare, preşedintele a devenit pentru o naţiune întreagă “Madiba”, numele său de clan şi apelativ afectuos.

Mandela s-a retras din activitatea politică în 1999, urmând să-şi împartă timpul între Johannesburg şi Qunu.

Mandela, care nu a mai apărut în public din 2010, a devenit un fel de erou mitic, de neatins…

Soucre Link