PĂCATUL ORIGINAR – partea 2

PĂCATUL ORIGINAR – partea 2

Muhammad ibn Abdullah Caraballo

 

pacatul originarPăcatul este o încălcare voită a Legii lui Dumnezeu sau a Legii binelui şi a răului. Responsabilitatea sau vina trebuie să cadă numai asupra persoanei care îl comite, nu şi asupra copiilor săi. Este culmea cinismului să consideri un copil păcătos la naştere. Cât de iraţional şi cu inimă de piatră poate deveni un om care crede în această dogmă se poate vedea în cazul Sfântului Augustin care a afirmat că toţi copiii care mor nebotezaţi sunt condamnaţi să ardă veşnic în Focul Iadului. Până recent, copiii nebotezaţi nu erau îngropaţi în locurile special amenajate pentru creştini, căci erau consideraţi că au murit având păcatul originar. Dacă însuşi fundamentul credinţei în ispăşire s-a dovedit a fi fals, aşa cum am văzut sprijinindu-ne pe învăţăturile lui Iisus (Pacea fie asupra sa!) şi pe raţiune, atunci suprastructura de credinţă construită pornind de la acesta trebuie să fie de asemenea falsă.

A doua parte a doctrinei creştine a ispăşirii este aceea că dreptatea lui Dumnezeu cere un preţ care trebuie plătit pentru păcatul originar şi alte păcate ale omului. Dacă Dumnezeu ar ierta un păcătos fără a-l pedepsi, ar implica negarea dreptăţii Sale. Reverendul W. Goldsack (The Atonement, p. 5) scrie în legătură cu acest subiect: „Trebuie să fie limpede ca lumina zilei pentru toţi că Dumnezeu nu Îşi poate încălca Legea: nu poate ierta un păcătos fără ca înainte să îi dea pedeapsa cuvenită. Căci dacă ar face asta, cine ar putea să spună că El este Drept şi Imparţial?”. Această viziune arată ignoranţa clară în ceea ce priveşte atributele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un simplu judecător sau rege. El este, aşa cum îl descrie Coranul − „Stăpânul Zilei Judecăţii”. El nu este doar drept, ci şi Milos, Iertător.

Dacă El găseşte ceva cu adevărat bun în om şi îl vede că se căieşte sincer, căutând să învingă răul ce se află în el, Atotputernicul Dumnezeu îi va ierta păcatele şi greşelile. La urma urmei, singurul scop corect al pedepsei este acela de a opri răul şi de a-l îndrepta pe păcătos. Pedepsirea unei persoane pentru păcatele din trecut, chiar şi după ce s-a căit, este un semn de răzbunare, nu de dreptate. Dacă El porunceşte o lege şi cere ascultare, nu este în beneficiul Său, ci în beneficiul omenirii.

Şi dacă El îl pedepseşte pe om pentru greşelile şi păcatele sale, nu o face pentru propria-I satisfacţie sau compensaţie, aşa cum pretinde dogma creştină, ci pentru a opri răul şi a purifica păcătosul. Dumnezeu poate şi chiar iartă greşelile şi păcatele celor în care vede bunătate adevărată şi a celor care s-au îndepărtat de propriile păcate şi s-au îndreptat, fără a-i pedepsi pe ei sau pe alte persoane în locul lor. Acest lucru nu este împotriva dreptăţii lui Dumnezeu. De aceea în Sfântul Coran se spune:

Spune: «O, voi, robii Mei, care aţi întrecut măsura în defavoarea voastră, nu deznădăjduiţi în privinţa îndurării lui Allah!». Allah iartă toate păcatele. El este Iertător, Îndurător [Al-Ghafur, Ar-Rahim]. Întoarceţi-vă cu căinţă spre Domnul vostru şi supuneţi-vă Lui, înainte de a veni chinul la voi, căci apoi nu veţi mai putea fi voi mântuiţi! (Az-Zumar 39:53-54).

 

 

 

_______________

Extrase din cartea Dragostea mea pentru Iisus m-a condus către Islam, Editura Islamul AziSoucre Link

Views: 0

Conceptul de unicitate – partea I

 

 

Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah  să i se poată spune « zeul – الإِلَه» cel mai mare dintre alţi zei, sau să se emită judecata eronată că Allah  ar fi un zeu suprem peste ceilalți zei dintr-un panteon politeist arab; însăşi caligrama corectă a lui Allah  formată din următoarele litere ale alfabetului arab:[ ا ل لّ ٰه] contrazice această teorie atât de răspândită în explicaţiile multor analişti şi istorici ostili Islamului.

Mai trebuie ştiut că termenul «religie» comportă în mod necesar reunirea a trei elemente de ordine diferite: o dogmă, o morală, un cult. Primul formează partea intelectuală a religiei, al doilea partea sa socială, în vreme ce al treilea participă în egală măsură la ambele. (apud Rene Guenon).

Etimologia cuvântului «religie» este de provenienţă latină. După Cicero, cuvântul «religie» este format din sufixul «re» care înseamnă «din nou» şi cuvântul «legere» care înseamnă «a citi, a lectura, a culege informaţii din text scris», cu referire la doctrina care compune religia, în sensul ei actual, ea fiind la rândul ei componenta dogmei. După alţi lingvişti, «religie» provine din ataşarea sufixului «re» cuvântului «ligare» care înseamnă «a lega» făcând trimitere la legătura dintre om şi divinitate, cu trimitere la cult, cea de-a doua componentă a religiei, după sensul ei actual.. Alţii dau interpretarea că «religie» provine din latinescul «religiens» care înseamnă «a fi atent, a avea băgare de seamă», care este opusul lui «negligens» care înseamnă «a fi nepăsător, neatent», care va deveni cea de-a treia componentă a religiei, respectiv: morala. Definiţia termenului «religie» a fost făcută prin secolul 14.

Iată, deci, de ce nu se poate clasifica drept religie budismul, hinduismul, taoismul şi alte curente filosofice asemănătoare.

Prin urmare, atunci când vorbim de religie, în adevăratul ei sens, ne referim numai la iudaism, creştinism şi Islam.

Acestea sunt cele trei mari religii ale lumii, iar restul sunt doar doctrine mistice aparţinând unor civilizaţii unitare, formate pe specificul naţional: hinduismul – care este specific tradiţiei indiene, având ca limbă sanscrita şi budismul – specific civilizaţiei chineze, care este o civilizaţie de rasă, şi singura din lume de acest fel.

Mai trebuie ştiut că, citez: „civilizaţia occidentală este o civilizaţie desprinsă din cea orientală, care pe parcursul timpului a fost construită pe mentalitatea grecească transmisă prin intermediul civilizaţiei romane. Grecii au împrumutat totul de la orientali, însă modul cum au expus lucrurile o fac originală, deoarece ei au expus lucrurile limitat, la modul practic, evitând partea spirituală. Orientalii, nu au precum greco-romanii cultul naturii, deoarece natura pentru orientali reprezintă doar lumea aparenţelor. Doctrinele orientale nu au „evoluat” deloc, în sensul în care occidentalii ar înţelege acest lucru. Orice expresie a unei gândiri oarecare este inevitabil imperfectă pentru că limitează şi restrânge ideile, închizându-le într-o formă definită ce nu le poate fi niciodată cu totul adecvată, ideea conţinând întotdeauna mai mult decât expresia sa. Trecerea de la o limbă la alta nu face decât să agraveze imperfecţiunea.”  Rene Guenon

Aceste precizări au fost făcute pentru a înţelege evoluţia omului, în timp şi spaţiu şi că mentalitatea fiecărui individ depinde arealul geografic în care trăieşte, una dintre constantele care îl uneşte fiind credinţa într-o divinitate, variabila fiind modul de percepere a acesteia.

Din punct de vedere mistic omul a fost predispus să creadă în divinitate, iar acest lucru a fost dovedit ştiinţific. In codul genetic al omului se află şi „codul” care îl conduce spre credinţă.

Credinţele religioase, ca parte a naturii umane, se afla adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic încă de la apariţia noastră ca specie, susţin cercetătorii de la Universitatea Yale. „Cele mai clare dovezi se regăsesc în percepţia copiilor asupra vieţii şi a convingerii lor că mintea este separată de corp. O astfel de distincţie este cea care ne permite să credem în supranatural, în zei sau în prieteni imaginari….” „Toți oamenii au aceste convingeri. Ele se afla în circuitele din creierul nostru şi nu dispar niciodată!”- susţine profesorul Paul Bloom, psiholog în cadrul prestigioasei universităţi americane.

Aşadar, Allah  atunci când a creat omul, aşa cum spune Sfântul Qurân, a pus în el şi lumina credinţei. Totul depinde de om, cum foloseşte acest dar, dacă îşi va șlefui inima, astfel încât lumina credinţei din ea să strălucească cum ne spune
capitolul Al-Hadid ( الحديد), versetul 12:

 

…îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase cu lumina alergând pe faţa lor. (Al-Hadid 57:12)

sau să facă precum ipocriţii din capitolul Al-Baqarah (البقرة ), cărora Allah  le-a luat lumina şi rătăcesc în întuneric.

…le-a luat Allah lumina lor şi i-a lăsat în întunecimi şi nu mai zăresc nimic. (Al-Baqarah 2:17)

Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut o clasificare a oamenilor, după cum ei au credinţă în inimile lor:

„Inimile oamenilor sunt de patru feluri: şlefuite şi strălucitoare precum o lampă care luminează; pecetluite, cu noduri strânse în jurul peceţii; inimi întoarse cu susul în jos şi inimi învăluite. Cât despre inimile şlefuite, ele sunt acelea ale credincioşilor şi lumina lămpii este lumina credinţei. Inimile pecetluite sunt cele ale necredincioşilor. Inimile întoarse cu susul în jos sunt cele ale ipocriţilor incurabili, pentru că ei au primit cunoaştere, o înţeleg, o recunosc ca fiind adevărată, dar o resping. Cât despre cei cu inimi învăluite sunt aceia în ale căror inimi se află şi credinţă şi ipocrizie….”

Soucre Link

Views: 0

Învățături islamice – part 3

Învățături islamice – part 3

 

Profeții în Islam

 

Musulmanul este obligat să creadă în toți profeții (pacea fie asupra lor). Această credință este parte integrate din crezul islamic. Astfel, să creadă în Muhammed înseamnă să creadă și în toți profeții (pacea fie asupra lor)de dinaintea lui.

 

Misiunea unui profet este să arate calea către Dumnezeu, să spună și să explice cum pot oamenii fi salvați în această viață și în Viața de Apoi, cum să ne călăuzim viețile, ce îi place și ce nu lui Dumnezeu, cum ar trebui să fie relaționările noastre. Acestea sunt aspectele în care omul are nevoie de călăuzire.

 

Noi am trimis la fiecare comunitate un trimis [ca să le zică]: „Adorați-l pe Allah și țineți-vă departe de Taghut!”(An-Nahl 16:36)

 

Acesta este mesajul principal pe care l-au purtat toți profeții:

 

Dar oare le revine trimișilor altceva decât propovăduirea limpede? (An-Nahl 16:35)

 

Profetul Muhammad este ultimul dintre toți trimișii și profeții lui Dumnezeu prin intermediul căruia întreaga misiune profetică a fost adusă la forma ei finală cuprinzătoare și desăvârșită .

 

Iisus în Islam

 

Prophet-Isa-Jesus-quote-caliigraphy-from-QuranProfetul a fost trimis, ca și în cazul multor profeți din trecut, atunci când a fost nevoie de o schimbare fundamentală și de o fundamental reorientare de la mesajul precedent, cel al profetului Iisus (Pacea fie asupa lui!).

 

În Coran, Iisus este privit drept unul dintre descendenții Profetului Avraam. Mama sa, Fecioara Maria, a fost fiica lui `Imran și a fost o femeie dreaptă, pioasă și devotată Domnului său care și-a împlinit misiunea față de Dumnezeu. A fost Voința lui Dumnezeu că a fost însărcinată cu Iisus fără ca acesta să aibă un tată și că i-a dat naștere într-un mod miraculous.

 

(Adu-ti aminte) cand ingerii au zis: O, Maria!Allah iti vesteste[uncopilcevinecu]uncuvantdinpartea Lui: numele lui vafiAlMasih, Isa, fiul Mariei, maretinacestalumecasiinlumeadeApoi si unul dintre ceimaiapropiati[de Allah].(Aal `Imran 3:45)

 

-Nu există niciun profet între profetul Iisus și Muhammad.

 

– Ca și alți profeți, și Iisus a fost binecuvântat cu miracole pentru întărirea misiunii sale. Noi, musulmanii, credem în unele dintre miracolele sale precum vindecarea unor persoane de boli, aducerea la viață a unora, sau aflarea lucrurilor ascunse de oamenii în casele lor. Însă pentru toate acestea, în Coran Iisus este citat ca spunând ‘cu voia lui Allah’, pentru că Dumnezeu i-a dat o asemenea știință și abilitate.

 

– El nu a fost omorât și nici crucificat, însă „Dumnezeu l-a înălțat la El.” Conform Coranului, nu Iisus a fost cel crucificat, indiferent de cât de răspândită este această convingere.

 

Cum poate deveni cineva musulman?

 

Pentru ca cineva să fie musulman, trebuie să împlinească condiția de bază de mărturisire cu convingere în suflet și conștientizare că nu există altă zeitate în afară de Dumnezeu și că Allah este Acel Dumnezeu al tuturor și că Muhammad este Trimisul Său. După ce face această mărturisire, cel care îmbrățișează Islamul se îmbăiază și se căiesc în fața lui Dumnezeu de păcatele lor vechi cu intenția sinceră că nu se vor mai întoarce la ele.

 

După aceasta, acea persoană împlinește cei cinci stâlpi ai Islamului:

 

1- Declararea că nu există niciun zeu în afara lui Allah și că Muhammad este Trimisul lui Allah.

 

2- Împlinirea rugăciunii

 

3- Plătirea zakah (daniei obligatorii)

 

4- Postul în timpul lunii Ramadan

 

5- Împlinirea pelerinajului la Casa cea Sfântă de către cei care sunt apți din punct de vedere fizic și financiar.
În speranța că te putem ajuta să afli mai multe despre Islam.

 Suntem aici mereu să te ajutăm pentru orice dorești să știi sau să întrebi. Te rugăm să ne trimți un e-mail la InCautareaAdevarului@gmail.comSoucre Link

Views: 0