Tag: dogma

PĂCATUL ORIGINAR – partea 3

PĂCATUL ORIGINAR – partea 3

Muhammad ibn Abdullah Caraballo

 

În a treia parte a dogmei creştine a ispăşirii se afirmă că Iisus (Pacea fie asupra sa!) a suportat pedeapsa păcatului originar şi a altor păcate ale oamenilor prin moartea sa pe crucea calvarului şi că mântuirea nu poate fi obţinută fără credinţa în puterea mântuitoare a sângelui. J. F. De Groot (Învăţături catolice, p.162) scrie: „Din moment ce Cristos, Dumnezeul şi omul, a luat asupra sa păcatele noastre pentru a le ispăşi, împlinind astfel dreptatea lui Dumnezeu, el este un intermediar între Dumnezeu şi om”. Această dogmă nu reprezintă doar o negare a îndurării lui Dumnezeu, ci şi a dreptăţii Sale. A cere preţul sângelui pentru iertarea păcatelor înseamnă o lipsă totală de milă. A pedepsi un om care nu este vinovat pentru păcatele altora, chiar dacă acesta doreşte sau nu, este culmea nedreptăţii.

Creştinii spun că Iisus a suferit şi a murit de bunăvoie pentru a răscumpăra păcatele lumii. Răspunsul din perspectivă islamică este următorul: în primul rând, nu este corect din punct de vedere istoric să spunem că Iisus (Pacea fie asupra sa!) a venit intenţionat pentru a răscumpăra păcatele lumii. Citim în Biblie că nu şi-a dorit să moară pe cruce. Atunci când a aflat că duşmanii săi complotau împotriva lui, a declarat: „Întristat este sufletul Meu până la moarte”. El le-a cerut apostolilor să vegheze asupra lui şi să-l protejeze de duşmanii săi şi s-a rugat la Dumnezeu:

Şi zicea: «Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu.» (Marcu 14:36).

În al doilea rând, nu putem înţelege cum suferinţa şi moartea unui om poate şterge păcatele celorlalţi. Ar fi ca şi cum un tată şi-ar scoate un dinte pentru a uşura durerea fiului său. Ideea substituirii sau a sacrificiului unei alte persoane este ilogică, lipsită de înţeles şi nedreaptă. În al treilea rând, ideea că vărsarea sângelui este necesară pentru domolirea mâniei lui Dumnezeu a intrat în Creştinism prin credinţele păgâne care Îl priveau pe Dumnezeu ca pe un demon atotputernic. Nu vedem nicio legătură între păcat şi sânge. Ceea ce este necesar pentru ştergerea păcatului este căinţa sinceră, remuşcarea şi lupta continuă împotriva tendinţei spre rău pentru a împlini Voinţa lui Dumnezeu, aşa cum ne-a fost ea revelată prin profeţi.

Pe lângă faptul că întreaga structură a mântuirii în Creştinism este nedreaptă din punct de vedere moral şi raţional, ea nici nu se bazează pe cuvintele lui Iisus (Pacea fie asupra sa!). Se poate ca Iisus (Pacea fie asupra sa!) să fi spus că a suferit pentru păcatele oamenilor în sensul că, pentru a-i aduce pe oameni din întuneric la lumină, şi-a atras mânia celor răi şi a fost torturat de aceştia; dar asta nu înseamnă că moartea sa a fost o ispăşire pentru păcatele altora şi că doar cei care cred în sângele său vor fi iertaţi. Iisus (Pacea fie asupra sa!) a venit să îi salveze pe oameni prin învăţăturile sale şi prin exemplul vieţii sale, nu prin moartea sa pe cruce şi prin vărsarea sângelui său pentru iertarea păcatelor lor.

Dogma ispăşirii nu este corectă din următoarele puncte de vedere:

1. omul nu este născut în păcat;

2. Dumnezeu nu cere un preţ pentru a-i ierta pe păcătoşi;

3. ideea substituirii sau a sacrificării altuia este nedreaptă şi crudă. Păcătuind, nu Îi facem rău lui Dumnezeu, ci nouă înşine. Pata păcatelor din sufletul nostru poate fi îndepărtată nu prin suferinţa sau moartea altei persoane, fie că aceasta doreşte acest lucru sau nu, ci prin căinţa noastră, îndepărtarea de rău şi prin fapte bune. Adam (Pacea fie asupra sa!), după ce a nesocotit porunca lui Allah, s-a căit şi s-a supus complet lui Dumnezeu, iar păcatul său a fost iertat. Păcatul lui Adam (Pacea fie asupra sa!) nu a fost moştenit de urmaşii săi şi nici nu a avut nevoie de vărsarea sângelui lui Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!) pentru a fi iertat. Adevărul este că Iisus Cristos (Pacea fie asupra sa!) nu a murit pe cruce. Doctrina ispăşirii este o negare a dreptăţii şi îndurării lui Dumnezeu.

pacat originar pacat originarIslamul respinge doctrina ispăşirii. El declară că iertarea păcatelor nu poate fi obţinută prin suferinţa şi moartea altei persoane, umană sau divină, ci doar prin îndurarea lui Dumnezeu şi prin eforturile noastre sincere şi continue de a lupta împotriva răului şi prin faptele bune. În Sfântul Coran se afirmă:

Că niciun suflet nu va purta povara altuia, Şi că omul nu va dobândi decât [rodul] celor pe care le-a agonisit Şi că agoniseala lui se va vedea. (An-Najm 53:38-40).

Islamul promite mântuirea tuturor celor care cred în Dumnezeu şi fac fapte bune:

Cel care s-a supus lui Allah şi face bine va avea răsplata sa de la Domnul lui! Ei nu au a se teme şi nici nu vor fi mâhniţi! (Al-Baqarah 2:112).

_______________

Extrase din cartea Dragostea mea pentru Iisus m-a condus către Islam, Editura Islamul AziSource Link

Views: 0

PĂCATUL ORIGINAR – partea 2

PĂCATUL ORIGINAR – partea 2

Muhammad ibn Abdullah Caraballo

 

pacatul originarPăcatul este o încălcare voită a Legii lui Dumnezeu sau a Legii binelui şi a răului. Responsabilitatea sau vina trebuie să cadă numai asupra persoanei care îl comite, nu şi asupra copiilor săi. Este culmea cinismului să consideri un copil păcătos la naştere. Cât de iraţional şi cu inimă de piatră poate deveni un om care crede în această dogmă se poate vedea în cazul Sfântului Augustin care a afirmat că toţi copiii care mor nebotezaţi sunt condamnaţi să ardă veşnic în Focul Iadului. Până recent, copiii nebotezaţi nu erau îngropaţi în locurile special amenajate pentru creştini, căci erau consideraţi că au murit având păcatul originar. Dacă însuşi fundamentul credinţei în ispăşire s-a dovedit a fi fals, aşa cum am văzut sprijinindu-ne pe învăţăturile lui Iisus (Pacea fie asupra sa!) şi pe raţiune, atunci suprastructura de credinţă construită pornind de la acesta trebuie să fie de asemenea falsă.

A doua parte a doctrinei creştine a ispăşirii este aceea că dreptatea lui Dumnezeu cere un preţ care trebuie plătit pentru păcatul originar şi alte păcate ale omului. Dacă Dumnezeu ar ierta un păcătos fără a-l pedepsi, ar implica negarea dreptăţii Sale. Reverendul W. Goldsack (The Atonement, p. 5) scrie în legătură cu acest subiect: „Trebuie să fie limpede ca lumina zilei pentru toţi că Dumnezeu nu Îşi poate încălca Legea: nu poate ierta un păcătos fără ca înainte să îi dea pedeapsa cuvenită. Căci dacă ar face asta, cine ar putea să spună că El este Drept şi Imparţial?”. Această viziune arată ignoranţa clară în ceea ce priveşte atributele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un simplu judecător sau rege. El este, aşa cum îl descrie Coranul − „Stăpânul Zilei Judecăţii”. El nu este doar drept, ci şi Milos, Iertător.

Dacă El găseşte ceva cu adevărat bun în om şi îl vede că se căieşte sincer, căutând să învingă răul ce se află în el, Atotputernicul Dumnezeu îi va ierta păcatele şi greşelile. La urma urmei, singurul scop corect al pedepsei este acela de a opri răul şi de a-l îndrepta pe păcătos. Pedepsirea unei persoane pentru păcatele din trecut, chiar şi după ce s-a căit, este un semn de răzbunare, nu de dreptate. Dacă El porunceşte o lege şi cere ascultare, nu este în beneficiul Său, ci în beneficiul omenirii.

Şi dacă El îl pedepseşte pe om pentru greşelile şi păcatele sale, nu o face pentru propria-I satisfacţie sau compensaţie, aşa cum pretinde dogma creştină, ci pentru a opri răul şi a purifica păcătosul. Dumnezeu poate şi chiar iartă greşelile şi păcatele celor în care vede bunătate adevărată şi a celor care s-au îndepărtat de propriile păcate şi s-au îndreptat, fără a-i pedepsi pe ei sau pe alte persoane în locul lor. Acest lucru nu este împotriva dreptăţii lui Dumnezeu. De aceea în Sfântul Coran se spune:

Spune: «O, voi, robii Mei, care aţi întrecut măsura în defavoarea voastră, nu deznădăjduiţi în privinţa îndurării lui Allah!». Allah iartă toate păcatele. El este Iertător, Îndurător [Al-Ghafur, Ar-Rahim]. Întoarceţi-vă cu căinţă spre Domnul vostru şi supuneţi-vă Lui, înainte de a veni chinul la voi, căci apoi nu veţi mai putea fi voi mântuiţi! (Az-Zumar 39:53-54).

 

 

 

_______________

Extrase din cartea Dragostea mea pentru Iisus m-a condus către Islam, Editura Islamul AziSource Link

Views: 0

Muhammad – un revoluționar?

Muhammad – un revoluționar?

 

S. A. A. Mawdudi
Muhammad_PBUH_in_pencil_work_2_by_strongmindPersonalitatea acestui om este atât de marcantă că nu are seamăn în istoria multiseculară a umanităţii. El nu are vreun termen de comparaţie. Ca nimeni altul el a exercitat o înrâurire extraordinară asupra tuturor aspectelor vieţii umane, determinând prefaceri atât de fundamentale că pur şi simplu au schimbat mersul istoriei.

Dacă o personalitate a fost genială într-un domeniu sau altul al activităţii umane, el a fost genial absolut în toate domeniile. El este unic în sensul că tot ce se găseşte genial s-a concentrat în persoana unui singur om. Este filozof, profet şi în acelaşi timp o pildă vie propriei sale învăţături. Pe lângă faptul că este un om de stat, este în acelaşi timp şi un mare comandant de oşti. Este legiuitor şi în acelaşi timp o călăuză religioasă. Cunoştinţele lui vaste acoperă toate aspectele vieţii şi nu există o problemă care să nu o fi abordat sau un lucru pe care să nu-l fi clarificat. Începând cu orânduirea principiilor de relaţii internaţionale şi terminând cu rezolvarea unor probleme legate de trai cotidian privind hrana, băutura şi igiena corporală, poruncile lui vizează absolut toate domeniile activităţii umane. A clădit o civilizaţie şi o cultură având ca bază teoriile sale. A găsit un echilibru între aspectele contraditorii ale vieţii, fără cea mai mică fisură, defecţiune sau lagună. Cine, până la el, a mai avut o asemenea personalitate puternică şi multilaterală?
Se apreciază că majoritatea personalităţilor de excepţie au fost produsul mediului unde au trăit. Doar el face excepţie de la această regulă. Mediul de viaţă nu a influenţat cu nimic formarea personalităţii sale. Apariţia lui istorică nu se poate explica, demonstra prin cerinţele Arabiei din vremea aceea. Totuşi, nu se poate nega faptul că triburile războinice ale Arabiiei simţeau nevoia unui conducător, care să le unească şi mai apoi să supună alte popoare, contribuind astfel la prosperitatea socială şi economică a ţării lor unite. De aici şi concluzia că numai un om poate poseda moravurile cela mai josnice, specifice oricărui arab din vremea aceea, putea să ducă la îndeplinire aceste deziderate de acaparare. Acestea erau condiţiile concrete în Arabia.
Conform filozofiei lui Hegel şi în lumina materialismului istoric a lui Marx, pentru apariţia istorică a unei personalităţi întemeietoare de ţări şi de imperii este nevoie de moment prielnic şi de mediu. Dar filozofiile hegeliană şi marxistă nu pot explica cum de a putut crea mediul acela o asemenea personalitate a cărei scop unic era de a transmite oamenilor principiile unei vieţi morale, de a purifica omenirea de toate murdăriile, de a elimina ideile preconcepute şi superstiţia din miţile oamenilor, de a pune bazele unei suprastructuri morale, spirituale, culturale şi politice, nu numai pentru binele ţării sale, ci şi pentru binele întregii lumi, fără deosebire de rasă, popor sau ţară, de a pune nu numai bazele teoretice, ci şi bazele practice şi morale ale unor domenii ca relaţii de muncă, drepturile cetăţeneşti, relaţii politice şi internaţionale şi ,în sfârşit, de a realiza o sinteză echilibrată şi moderată între viaţa lumească şi progresele în domeniul spiritual, care constitue şi astăzi o capodoperă a gândirii şi inteligenţei umane. Şi atu nci ce om corect şi onest poate afirma că o asemenea personilitate este produsul unei Arabii învăluite complet în întuneric? Apariţia lui este complet independentă de mediul în care a trăit. Când aruncăm o privire asupra extraordinarelor sale realizări, ne dăm seama imediat că acestea nu au limite nici în timp şi nici în spaţiu. Învăţătura lui străpunge toate barierele de timp şi fizice, se întinde ca un arc peste secole şi milenii şi înglobează în ea toată activitatea şi istoria umană.
Aşa cum s-a mai întâmplat cu alţi profeţi, el nu poate fi condamnat la uitare. El este conducătorul fără seamăn al omenirii înaintând în pas cu timpul şi care rămâne pururea modern. Si tocmai de aceea învăţatura lui nu va pirede nimic din modernitatea sa niciodată.

Oamenii pe care noi câteodată îi denumim făuritor de istorie, sunt oamenii pe care i-a creat, într-adevăr istoria. Numai despre el se poate spune fără teama de a greşi că este autentic făuritor de istorie.
Atunci când se investighează viaţa şi condiţiile în care au evoluat geniile lumii, generator de mari transformări în lume, se constată că aceştia au ştiut să evolueze cel mai bine condiţiile favorabile create la un moment dat şi să le canalizeze în direcţia dorită de ei.
Spre deosebire de alte genii, el este singurul, care, pentru a avea la îndemână toate premizele necesare pentru înfăptuirea acestei revoluţii, a fost nevoit să găsească el singur, mijloacele necesare şi tot el singur să pregătească oameni de care avea nevoie pentru atingerea acestui scop al său. Pentru că spiritul revoluţiei şi înzestrarea cu cele necesare acestei revoluţii se aflau în mâinile acestor oameni de care îşi legase destinul.
Cu personalitatea sa puternică a lăsta urme de neşters în inimile miilor săi de adepţi, formându-i precum el a dorit. Cu o voinţă nestrămutată a pregătit premizele revoluţiei, i-a trasat conturile şi i-a stabilit caracteristicile. A canalizat în direcţia dorită evenimentele. Ce alt făuritor de istorie sau revoluţionar poate să-l egaleze?

 

 

sursa: islam.roSource Link

Views: 0

house keeping by domestic helper | 健樂護理有限公司 kl home care ltd.