Etichetă: profetul

Viața Profetului Muhammad – partea 1

 

Cronicarii arabi relateaza in unanimitate[1] ce s-a intamplat in acel an. un general abisinian pe nume Abraha, insarcinat de Negus sa guverneze Yemenul, se interesa de Arabia. Spre deosebire de sassanizi si de bizantini care o considerau doar un desert neinteresant, locuit de nomazi indisciplinati si infricosatori, pe abisinianul Abraha il interesa Arabia, se pare, din motive religioase.

yemenDeterminat de convingerile sale religioase, el a vrut sa-i evanghelizeze  pe acesti acesti rataciti in cultul pagan. Stiind ca arabii venerau sanctuarele de la Mecca, el a construit la San’a o mare catedrala si a invitat triburile sa vina acolo in pelerinaj in loc sa se mai invarta in jurul celebrei Ka’aba din Mecca[2]. Arabii nu au raspuns acestei invitatii, ba mai mult decat atat, se pare ca un beduin a urinat in interiorul catedralei.

Cuprins de furie, Abraha s-a hotarat sa distruga imediat Ka’aba. Qurayisitii, foarte puternici si foarte temuti in razboaiele intertribale, nu avusesera niciodata de a face cu o armata imperiala organizata si bine echipata, mai ales avand in vedere ca aceasta armata era precedata de mai multi elefanti, animale fioroase, nemaivazute pana atunci in peninsula. Abdul-Muttalib, capetenia clanului Qurays, a gasit o solutie convenabila – sa negocieze cu Abraha pentru ca el sa nu se atinga de bunurile lor. Cat despre Ka’aba, ea avea Stapanul ei care o ocrotea, Allah.

Relatarile tuturor cronicarilor, confirmate mai  tarziu de Coran, semnaleaza ca elefantul urias care mergea in fruntea oastei a refuzat sa intre in Mecca si ca  in clipa aceea s-au ivit din cer pasari in stoluri care au aruncat asupra lor cu pietre din lut ars. Intreaga armata a murit, cadavrele soldatilor cazand la pamant si semanand cu un „ogor mancat”[3]. Dupa o alta relatare, nu a fost vorba de stoluri de pasari, ci de o ploaie de pietre de o natura neidentificabila. Dupa toate aparentele, o epidemie a facut ravagii in randurile armatei abisiniene si ale elefantilor in anul 570 d.Ch. Acesta a fost numit „anul elefantului”.

În anul elefantului, copilul care avea să se numească Muhammed şi care avea să devină Profetul uneia dintre marile religii ale lumii- Islamul-  a fost născut într-o familie care aparţinea de clanul Qurayş, tribul conducător al Meccăi, un oraş din Hijaz din partea de nord-vest a Arabiei.

Odată cu declinul zonei de sud a Arabiei, Mecca, aşezarea originală a Kaabei – un chivot cu origini străvechi -, a devenit un important centru comercial al secolului al şaselea, puterea sa economica fiind comparabila cu cea a sassanizilor, bizantinilor şi etiopienilor. Astfel, oraşul era locuit în special de familii de comercianţi puternici printre care oamenii din Qurayş erau predominanţi.

Soucre Link

Hits: 0

Onoarea umană – partea a 2-a

Onoarea umană – partea a 2-a

Prin anul 1985, profesorul Jifri Land, doctor în matematică, un mare cercetator american, creştin, căruia, la un moment dat, i-a fost daruit un Coran pe care nu l-a citit imediat, ci l-a așezat în bibliotecă printre alte cărți. După o perioadă de timp s-a hotărât să citească Coranul. Când a ajuns la versetul mai sus menționat, în care Dumnezeu spune că va pune un urmaș dintre oameni pe pământ, s-a produs o schimbare majoră în gândirea lui, care l-a făcut să conștientizeze că acest Coran nu este o carte oarecare, ci este o carte Divină. El a terminat de citit tot Nobilul Coran şi a îmbrățișat islamul.

Indiferent de ce s-ar spune, oamenii au fost creati cu onoare. Mai mult decât atât, Dumnezeu a poruncit îngerilor- cele mai deosebite şi pure creații ale Sale, să se prosterneze în fața lui Adam, primul om creat de Dumnezeu din lut. În secolul al XII-lea după Isus (aleihi selam), undeva prin Italia, a apărut o grupare religioasă care s-a autointitulat “Umaniştii” şi al căror motto era: “Şi Noi l-am onorat pe om”, extras din Coran. Încă de la apariție aceștia au fost hărțuiți de Vatican. Această idee de umanism nu a intrat în Europa decât pe la începutul secolului al XV-lea, cu o pauză de câteva secole, când, prin secolul al XVIII-lea, revenea în prim plan această noțiune de umanism (şi anume că omul este în centrul Universului). Tot în acest secol, unele grupuri de cercetatori au început să susțină ideea că oamenii sunt descendenti al maimuței, că oamenii nu au ce căuta în centrul universului şi că acestia nu au nicio valoare în fața câştigului material.

Toate versetele în care Dumnezeu ne vorbește despre soare, lună , zi, noapte, munți, stele etc, ne arată că acestea fost puse în slujba omului, prin urmare, au fost create sub nivelul voinței omului pentru a răspunde la chemarea acestuia. În sura Luqman şi Al-Jathiya, Dumnezeu spune că a creat cerul, pământul şi tot ceea ce se află între ele, pentru a fi în slujba omului, pentru ca acesta să se poată poată folosi de ele, construind astfel binele. Oare cum pot oamenii să dezvolte şi să transforme toate aceste puteri imense din univers, precum munții sau oceanele, sau pe cele foarte îndepărtate, precum stelele, soarele şi luna, şi cum să se poată folosi de ele decât prin folosirea minții? Astfel, Allah i-a dat omului putere intelectuală pentru a putea transforma toate lucrurile ce se află în acest univers şi a le pune în slujba sa, pentru ajutorul acestuia, ca şi cum omul este cu mult mai înalt decât tot ceea ce se află în acest univers.

Onoarea umană – partea a 2-a

Pentru această onoare a omului, Dumnezeu a trimis cărți sacre, Profeți şi Trimişi, toate acestea pentru ca omul să nu greșească şi să nu uite, pentru ca el să fie dintre cei care avertizează şi cheamă la adevăr. Tot Allah l-a onorat pe om când i-a dăruit acestuia credință, căci omul fară de credință nu are nicio valoare, adica fara acea hrană a sufletului, deoarece, aşa cum există alimente de care corpul omului are nevoie (hrană şi apă), la fel există un aliment al minții, care se numește intelect şi unul al sufletului, care se numește credință.

Oamenii au mare nevoie de credință, iar credința este hrana sufletului. Toți cei care s-au declarat atei şi au spus că nu cred în metafizică, în ceea ce nu se vede şi nu este palpabil, au ucis această hrană a sufletului. Dar şi aceştia, în cele din urmă, deși spun că nu există Dumnezeu, recunosc într-un fel sau altul existența Lui, spunând că există un fel de putere supranaturală care se manifestă asupra oamenilor şi a întregului Univers. Toate caracteristicile pe care le-am descris duc către un singur lucru, şi anume – onoarea lui, iar această onoare o găsim doar în islam, şi acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu a dăruit această cinste doar musulmanilor, fiindcă islamul este religia tuturor oamenilor, în orice societate şi perioadă de timp, prin urmare, această onoare a fost dăruită de Dumnezeu tuturor oamenilor şi este este un drept garantat al acestora.

Acesta este un material transcris de doamna Camelia H. in cadrul unui seminar tradus de domnul Demirel Gemaledin.Soucre Link

Hits: 2

Ce insemnau ansarii pentru Profet

Jurământul ideal al „ajutoarelor” (ansarilor)

Muhammed Al-Ghazali

„Ajutoarele” (ansarii), asa cum fusesera numiti musulmanii din Medina, au făcut un jurământ înaintea Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), si anume ca vor sprijini acest mesaj cu vieţile şi cu avuţiile lor şi vor face tot ce depinde de ei să apere Profeţia, până când mesajul va fi predat atât arabilor, cât şi celor ce nu sunt arabi. Legământul făcut de cei din neamul „ajutoarelor” (ansar) este considerat a fi cel mai glorios pact din analele credinţei.

Nu există alt termen de comparaţie în ceea ce priveşte sinceritatea, credinţa altruistă şi deplina supunere faţă de adevăr. Acest legământ a fost încheiat într-o noapte superbă din perioada pelerinajului (hajj). După aceea oamenii au plecat, fiecare în drumul său, şi s-au ocupat de afacerile pe care le aveau. Dar cei care au făcut jurământ s-au preocupat să împlinească acest legământ istoric şi au acceptat de bunăvoie toate cerinţele şi provocările acestuia.

În bătălia de la Bedr şi în alte bătălii sângele lor a curs în valuri. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a avut mare încredere în acel legământ făcut pentru supremaţia religiei în vremuri de restrişte şi pentru înălţarea tărâmului lui Allah.

În acest sens, când, după primul asalt în bătălia de la Hunain, musulmanii s-au retras, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) nu s-a uitat înspre rândurile de musulmani nou-veniţi, ci şi-a chemat vechii credincioşi care au făcut jurământ în acea vale, în noaptea din perioada de hajj, pentru ca să poată prelua controlul situaţiei.

Anas (Allah să fie mulţumit de el!) ne povesteşte că, pentru bătălia de la Hunain, triburile Hauazan şi Ghatfan au participat la luptă cu averea, echipamentul şi fiii lor.

Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) avea o armată de zeci de mii de oameni, din care făceau parte şi cei ce-i erau îndatoraţi pentru victoria de la Mekka, însa toţi l-au părăsit şi a rămas singur. La vremea aceea a făcut a doua chemare. El s-a întors către dreapta sa şi a chemat: „O, neamul «ajutoarelor»!” Ei au zis: „Aici suntem, o, Trimis al lui Allah! Suntem cu tine, fii pe pace!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) călărea pe un catâr cenuşiu. A descălecat şi a zis: „Eu sunt supusul lui Allah şi Trimisul Său!” Politeiştii au fost înfrânţi şi armata islamică a dobândit o pradă consistentă. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a împărţit prada între noii veniţi, cei care au acceptat Islamul în ziua în care a fost cucerită Mekka, şi „emigranţi” (muhagirin). El nu a împărţit nimic „ajutoarelor”. Aceştia au fost puţin tulburaţi. Au început să vorbească între ei: „Când situaţia era disperată, noi am fost cei chemaţi, dar când prada a fost capturată, ea este împărţită la alţii.” Când Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a aflat acest lucru, i-a adunat şi i-a întrebat: „O, neam al ansar-ilor! Ce zvonuri am auzit despre partea voastră?” Ei au rămas tăcuţi. Atunci el a zis: „O, «ajutoarelor»! Nu vă convine ca alţii să aibă parte de bunurile pământeşti, iar voi să vă întoarceţi acasă cu Muhammed?” Ei au răspuns: „De ce nu, o, Trimis al lui Allah! Suntem mulţumiţi.” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dacă oamenii umblă pe o vale şi «ajutoarele» (ansar) pe altă vale, atunci eu voi umbla pe valea pe care umblă «ajutoarele».” (Bukhari).

Adevărul este că acest important mesaj avea nevoie de ascuţişul săbiilor „ajutoarelor”. Ei şi-au împlinit promisiunea, sacrificându-şi vieţile şi tot ce aveau. Nu aveau dinaintea ochilor profiturile efemere ale acestei lumi, nici vreo plăcere sau vreun avantaj trecător. Politica pe care Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a adoptat-o la împarţirea prăzii de război s-a bazat pe sinceritatea şi credinţa lor. Beduinii care au devenit musulmani într-o etapă ulterioară aveau nevoie de ajutor financiar ca să nu se descurajeze în faţa greutăţilor ce aveau să apară în calea lor ca o consecinţă a aderării lor la Islam. Din această pricină, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a vrut să-i reasigure şi să-i îmbărbăteze şi, fiindcă „ajutoarele” aveau o credinţă de nezdruncinat, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a lăsat aşa cum erau. În asemenea condiţii, profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Dau câteva lucruri unui om astfel ca (din cauza faptelor sale rele) Allah să nu-l arunce în iad, deşi există alte persoane care îmi sunt mai dragi.” (Bukhari).Soucre Link

Hits: 0