Deplasarea continentelor

Adnan Ash-Sharif   Şase versete se referă la întinderea pământului, atrăgând atenţia cercetătorului asupra importanţei acestui adevăr ştiinţific din domeniul geologiei pe care omul nu l-a cunoscut decât cu un sfert de secol în urmă :  El este Cel care a întins pământul şi a aşezat pe el munţi si râuri. Şi din toate rodurile […]

Adnan Ash-Sharif

 

Şase versete se referă la întinderea pământului, atrăgând atenţia cercetătorului asupra importanţei acestui adevăr ştiinţific din domeniul geologiei pe care omul nu l-a cunoscut decât cu un sfert de secol în urmă :

 El este Cel care a întins pământul şi a aşezat pe el munţi si râuri. Şi din toate rodurile a făcut pe el câte o pereche, El lasă ca noaptea să acopere şi să ascundă ziua. În acestea sunt semne pentru cei care cugetă (Ar-Ra’d : 3).

Iar pământul l-am întins Noi şi am aruncat pe el munţi neclintiţi şi am lăsat să crească de toate, cu măsură cumpănită (Al-Hijr: 19).

 Iar pământul l-am întins Noi şi am aruncat pe el munţi neclintiţi şi am lăsat să crească pe el din fiecare soi minunat. (Qaf: 7).

 Şi pământul, după aceea, l-a întins (An-Nazi’at: 30).

 Şi pe pământ şi pe ceea ce l-a făcut întins ( Aş-sams: 6).

 Şi la pământ, cum este el întins ? (Al-Ghaşiya: 20).

Din teoria faliilor tectonice elaborată de savanţii Placet (1658), Taylor (1910) şi îndeosebi Wegener (1918), adoptată de majoritatea geologilor în a doua jumătate a secolului XX ca un adevăr ştiinţific ferm, a derivat ideea deplasării continentelor şi a plăcilor tectonice mişcătoare, după care continentele globului pământesc, cu uscatul şi oceanele lor, se urcă pe nişte plăci mari din scoarţa terestră aflate în mişcare permanentă, îndepărtânduse şi ciocnindu-se, astfel încât pământul se extinde în unele zone ale sale sau se întrepătrunde în alte zone, acolo unde se scufundă unele cu altele. Acest lucru se produce de sute de milioane de ani şi până astăzi foarte lent.conts_onmove

Ca urmare a crăpării pământului, întinderii lui, s-a separat blocul african de blocul sud-american şi între ele a apărut Oceanul Atlantic, care continuă să se extindă în fiecare an cu aproximativ 1-5 centimetri, iar după îndepărtarea blocului african de blocul arab a rezultat Marea Roşie, care continuă să se lărgească şi astăzi; astfel Peninsula Arabă se îndepărtează de Africa şi se apropie de Iran, în fiecare an, cu aproximativ 1-5 centimetri. De zeci de ani, privirile geologilor sunt aţintite asupra zonei Djibuti din Africa – ţară arabă situată între Somalia şi Etiopia, la ieşirea din Marea Roşie, întrucât savanţii se aşteaptă să ia naştere un nou ocean, care va avea lăţimea Oceanului Atlantic în următoarele două sute de milioane de ani. Aceasta din cauza faliei care se întinde de la Golful Tojora, care are ieşire la Golful Aden, până în centrul podişurilor stâncoase şi al deşerturilor nisipoase din interiorul continentului Africa, numite “Jubbat al-Kharab”.

Motivul acestei evoluţii constă în curentele uriaşe de lichide şi de gaze cu temperatură şi presiuni ridicate, care urcă vertical din centrul pământului spre suprafaţa lui, crăpându-l, apoi se răcesc şi revin în interiorul lui, pentru a-şi relua din nou mişcarea în sus şi aşa mai departe. Savanţii compară Pământul cu un vas plin de apă pe un foc permanent şi aşa cum apa fiartă din straturile de jos se ridică la suprafaţă pentru a se răci şi apoi se lasă din nou la fund, tot la fel şi straturile din interiorul pământului se află într-o mişcare permanentă. De asemenea, geologii compară blocurile pământului cu nişte scânduri de lemn care plutesc pe faţa mării, îndepărtându-se sau apropiindu-se unele de altele şi chiar suprapunându-se unele peste altele şi au denumit această mişcare “tangoul pământului”.

Comentariu:

Crăparea pământului şi întinderea lui sunt astăzi constante ştiinţifice fundamentale acceptate în explicarea originii continentelor, mărilor, munţilor, valurilor şi cutremurelor, în formarea lor şi în răspândirea vieţuitoarelor. Expansiunea Universului este şi ea o constantă ştiinţifică fundamentală, acceptată în explicarea originii planetelor, stelelor şi galaxiilor. Dar Coranul cel Sfânt s-a referit la aceste constante ştiinţifice, căci Allah Preaînaltul a grăit :

Iar cerul l-am înălţat cu puterea Noastră şi Noi îl lărgim. (Adh-Dhariyat: 47);

Şi pe pământul cu crăpături. (At-Tariq: 12).

Cu toate acestea, unii cercetători entuziaşti ai Islamului ne oferă, din când în când, articole şi titluri dăunătoare, fără intenţie de bună seamă, aşa cum sunt: “Conceptele coranice nu sunt ştiinţe, iar Coranul cel Sfânt nu e o lucrare de ştiinţă“, “Avertizăm asupra amestecului Coranului în ştiinţele naturale, precum fizica, astronomia şi altele”, „Coranul este doar o carte de religie şi călăuzire”. Dar ce înseamnă pentru ei ştiinţa? Probabil vor să spună că Sfântul Coran nu este o lucrare de ştiinţă detaliată, după care să se poată preda aşa cum se predă după lucrările de geologie sau despre Univers, dar aceasta nu trebuie să ne împiedice să-i explicăm musulmanului obişnuit conţinuturile ştiinţifice ale versetelor sfinte ale lui Allah.

Pe de altă parte, datoria şi probitatea ştiinţifică impun ca lucrările despre ştiinţele naturale care consacră în paginile lor paragrafe speciale istoriei descoperirilor ştiinţifice să menţioneze faptul că Sfântul Coran a fost primul care a vorbit despre expansiunea Universului şi crăpăturile pământului. Iar dacă cele mai multe surse ştiinţifice au omis să facă astfel de precizări până în momentul  de faţă, acest lucru este din cauza noastră, fiindcă nu am comunicat comunităţilor ştiinţifice şi nu le-am informat despre aceste constante ştiinţifice coranice miraculoase din domeniile ştiinţelor materiale. Aceasta reprezintă o neglijenţă din partea celor care se ocupă de propovăduirea Islamului şi-i rugăm să fie atenţi la aceste aspecte.

 

 

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Soucre Link

Visits: 2