Month: May 2025

Există oare un mecanism de tip “încercare şi eroare” în natură?

 

Am arătat deja că aceste calcule probabilistice realizate anterior au atins niveluri astronomice, şi că aceste ciudăţenii astronomice nu au nicio şansă să se petreacă cu adevărat. Cu toate acestea, aici există un fapt mult mai important şi mai neplăcut pentru evoluţionişti. Şi anume că, în condiţii naturale, nu poate nici măcar să înceapă un proces de tipul „încercare şi eroare“, abstracţie făcând de probabilităţile astronomice, datorită simplului fapt că în natură nu există niciun mecanismul de tipul „încercare şi eroare“ din care să apară o proteină.

Calculele oferite anterior pentru a arăta probabilitatea formării unei molecule de proteină compusă din 500 de aminoacizi sunt valabile doar în condiţiile unui mediu favorabil încercărilor succesive, un mediu care nu există în viaţa reală. Prin urmare, probabilitatea obţinerii unei proteine folositoare este de „1la 10950“ doar dacă presupunem că există un mecanism imaginar în care anumite mâini invizibile leagă cei 500 de aminoacizi aleator şi apoi, văzând că aceasta nu este combinaţia potrivită, desfac legăturile una câte una şi le rearanjează din nou, într-o altă ordine, şi aşa mai departe. La fiecare încercare, aminoacizii trebuie să fie separaţi unul câte unul şi rearanjaţi într-o nouă ordine. Sinteza ar trebui să se termine după ce cel de-al 500-lea aminoacid a fost adăugat, şi ne-am asigurat că niciun alt aminoacid nu a fost adăugat în plus. Atunci, încercarea ar trebui oprită pentru a vedea dacă s-a format sau nu o proteină funcţională şi, în cazul unui eşec, totul ar trebui dezmembrat, reasamblat şi apoi testat pentru o nouă secvenţă de aminoacizi. În plus, la fiecare încercare, va trebui să nu se permită niciunei substanţe străine să interfereze. Este de asemenea necesar ca lanţul format în timpul acestei încercări să nu se separe sau să nu se distrugă înainte de a atinge cea de-a 499-a legătură. Aceste condiţii înseamnă că probabilităţile pe care le-am menţionat anterior pot să opereze doar într-un mediu controlat, unde există un mecanism conştient ce direcţionează totul: începutul, sfârşitul, cât şi fazele intermediare ale procesului, şi unde „doar selecţiile corecte de aminoacizi“ sunt lăsate necontrolate. Este clar că un asemenea mediu nu poate să existe în condiţii naturale. Prin urmare, formarea unei proteine în mediul natural este imposibilă, atât din punct de vedere logic, cât şi practic. De fapt, chiar şi a vorbi despre un asemenea fenomen este destul de neştiinţific.

Deoarece unii oameni sunt incapabili să aibă o viziune mai vastă asupra acestor aspecte, apropiindu-se de ele doar dintr-un punct de vedere superficial şi considerând că formarea unei proteine este o simplă reacţie chimică, aceştia fac apoi deducţii nerealiste de genul „aminoacizii se combină în urma unei reacţii şi apoi formează proteinele“. Totuşi, reacţiile chimice accidentale ce au loc în cadrul structurilor lipsite de viaţă, pot să conducă doar la schimbări simple şi primitive. Numărul acestora este predeterminat şi limitat. Întrucât, pentru un material ceva mai complex, sunt deja necesare fabrici imense, combinate chimice şi laboratoare. Medicamentele şi multe dintre materialele chimice pe care le folosim în viaţa de zi cu zi sunt fabricate în acest mod. Proteinele însă au structuri mult mai complexe decât aceste produse chimice fabricate de industrie. Prin urmare, este imposibil ca proteinele, în condiţiile în care fiecare dintre ele este o minune a creaţiei, în cadrul căreia fiecare parte se aşază într-un anumit loc, într-o anumită ordine, să apară drept rezultat al unor reacţii chimice pur întâmplătoare.

Haideţi să punem deoparte, pentru un minut, toate imposibilităţile pe care le-am descris până acum şi să presupunem că o moleculă folositoare chiar a evoluat în mod spontan printr-un „accident“. Chiar dacă ar fi aşa, din nou teoria evoluţiei nu găseşte răspunsuri, întrucât, pentru ca această proteină să supravieţuiască, ea ar trebui să fie izolată de habitatul ei natural şi să fie protejată în condiţii foarte speciale. Altfel, ea fie s-ar dezintegra ca urmare a expunerii la condiţiile naturale de pe pământ, fie s-ar uni cu alţi acizi, aminoacizi sau compuşi chimici, pierzându-şi astfel proprietăţile particulare, şi devenind o substanţă cu totul diferită şi nefolositoare.Source Link

Views: 1

 

Celula este într-adevăr ceva complex, dar teoria evoluţiei nu reuşeşte nici măcar să explice „cărămizile“ ce formează celula. Formarea, în prezenţa condiţiilor naturale, chiar şi a unei singure proteine – din miile de molecule complexe de proteine ce formează celula – este imposibilă.

Proteinele sunt molecule gigantice, ce sunt alcătuite din unităţi mai mici, denumite „aminoacizi“, care sunt aranjate într-o anumită secvenţă, în anumite cantităţi şi în anumite structuri. Aceste unităţi constituie cărămizile unei proteine vii. Cea mai simplă proteină este alcătuită din 50 de aminoacizi, dar există unele care sunt alcătuite din mii de aminoacizi.

Şi acesta este un punct crucial. Absenţa, adăugarea sau înlocuirea fie doar şi a unui simplu aminoacid în structura unei proteine, face ca acea proteină să devină un conglomerat molecular nefolositor. Fiecare aminoacid trebuie să fie poziţionat la locul potrivit şi în ordinea potrivită. Teoria evoluţiei, care susţine că viaţa a apărut ca rezultat al întâmplării, este destul de neajutorată în faţa acestei ordini, deoarece ea este mult prea uimitoare pentru a putea fi explicată de coincidenţe. (Mai mult decât atât, teoria nu poate nici măcar să dovedească ideea formării proteinelor, aşa cum vom discuta mai târziu.)

Este de-a dreptul imposibil ca structura funcţională a proteinelor să fi apărut din întâmplare, şi acest fapt poate fi dovedit prin nişte simple calcule probabilistice pe care oricine le poate înţelege.

Spre exemplu, o moleculă de dimensiuni medii este alcătuită din 228 de aminoacizi şi conţine 12 tipuri diferite de aminoacizi ce pot fi aranjaţi în 10300 moduri diferite. (Acesta este un număr astronomic de mare, ce constă din 1 urmat de 300 de zerouri.) Din toate aceste secvenţe posibile, doar una formează molecula de proteină dorită. Toate celelalte combinaţii ale lanţurilor de aminoacizi sunt fie complet nefolositoare, fie potenţial dăunătoare pentru vieţuitoare.

Cu alte cuvinte, probabilitatea formării unei singure molecule de proteină este de „1 la 10300“. Probabilitatea ca acest „1“ să apară este practic nulă. (În practică, probabilităţile mai mici de „1 la 1050“sunt considerate a fi „probabilitate zero“.)

Mai mult decât atât, o moleculă de proteină alcătuită din 288 de aminoacizi este mai degrabă una modestă, comparativ cu unele molecule de proteină gigantice, ce constau din mii de aminoacizi. Atunci când aplicăm calcule probabilistice similare acestor molecule gigant, vom vedea că nici măcar cuvântul „imposibil“ nu este suficient pentru a descrie adevărata situaţie.

Atunci când avansăm încă un pas în schema evoluţionistă a vieţii, observăm că o proteină singulară nu semnifică nimic. Una dintre cele mai mici bacterii descoperite vreodată, Mycoplasma hominis H39, conţine 600 de „tipuri“ de proteine. În acest caz, va trebui să repetăm calculele probabilistice – pe care le-am realizat mai sus pentru o singură proteină – pentru 600 de diferite tipuri de proteine. Rezultatul lasă în urmă chiar şi conceptul de imposibilitate.

Unii dintre cititorii acestor rânduri, care au acceptat până acum teoria evoluţiei ca fiind o explicaţie ştiinţifică, ar putea suspecta că aceste numere sunt exagerate şi nu reflectă faptele reale. Dar nu este cazul, întrucât acestea sunt fapte concrete şi precise. Niciun evoluţionist nu ar putea să obiecteze în faţa acestor numere. Ei acceptă faptul că probabilitatea formării întâmplătoare a unei singure proteine este „la fel de mică precum posibilitatea ca o maimuţă să scrie istoria umanităţii la o maşină de scris şi să nu facă nicio greşeală.“ Cu toate acestea, în loc să accepte cealaltă explicaţie, care este creaţia, ei merg mai departe şi continuă să apere această imposibilitate.

Această situaţie este un fapt recunoscut de către mulţi evoluţionişti. Spre exemplu, Harold F. Blum, un renumit om de ştiinţă evoluţionist a afirmat că: „Formarea spontană a unei polipeptide de mărimea celei mai mici proteine cunoscute, pare să fie dincolo de orice probabilitate.“

Evoluţioniştii susţin că evoluţia moleculară a avut loc de-a lungul unei perioade foarte lungi de timp, şi că acest lucru a făcut ca imposibilul să devină posibil. Cu toate acestea, nu contează cât de lungă ar fi acea perioadă, nu este posibil ca aminoacizii să formeze proteinele din întâmplare. William Stokes, un geolog american, admite acest lucru în cartea sa: „Aspecte esenţiale din istoria Pământului“, scriind că această probabilitate este atât de mică „încât nu ar apărea nici după miliarde de ani, desfăşuraţi pe miliarde de planete, fiecare dintre ele fiind acoperite cu o pătură de soluţie apoasă concentrată care să conţină aminoacizii necesari acelei proteine“.

Şi atunci ce înseamnă toate acestea? Perry Reeves, un profesor de chimie, răspunde acestei întrebări:

„Atunci când examinăm un număr foarte mare de structuri posibile care ar putea rezulta dintr-o simplă combinaţie aleatoare de aminoacizi într-un ocean primordial ce se evaporă, apare incredibil ca viaţa să fi apărut în acest mod. Este mult mai plauzibilă prezenţa unui Constructor care să deţină deja proiectul pentru un asemenea plan.“

Dacă până şi formarea întâmplătoare a uneia dintre aceste proteine este imposibilă, este de miliarde de ori „mai imposibil“ ca milioane de asemenea proteine să se adune într-o formă adecvată, tot din întâmplare şi să formeze o celulă completă. Mai mult decât atât, o celulă nu înseamnă în niciun caz o simplă grămadă neorganizată de proteine. Pe lângă proteine, o celulă include şi acizii nucleici, carbohidraţi, lipide, vitamine şi mulţi alţi compuşi chimici precum electroliţii, care sunt aranjaţi în proporţii specifice, într-un anumit echilibru şi o anumită organizare, atât în ceea ce priveşte structura, cât şi funcţionalitatea lor. Fiecare dintre aceste elemente funcţionează precum o cărămidă sau o co-moleculă în diferite organite ale celulei.

Robert Shapiro, profesor de chimie la Universitatea din New York şi expert în studiul ADN-ului, a calculat probabilitatea formării întâmplătoare a celor 2000 de tipuri de proteine ce se regăsesc într-o singură bacterie. (În celula umană există peste 200000 de tipuri diferite.) Numărul rezultat a fost de peste 1 la 1040000. (Acest număr incredibil se obţine prin adăugarea a 40000 de zerouri după cifra 1!)

Un profesor de matematică şi astronomie aplicată de la Colegiul Universităţii din Cardiff, Wales, pe nume Chandra Wickramasinghe, a făcut următorul comentariu:

„Probabilitatea formării spontane a vieţii din materie lipsită de viaţă este una la un număr ce are 40000 de zerouri după el… Acest număr este suficient de mare pentru a-l îngropa pe Darwin şi întreaga sa teorie împreună cu el. Nu a existat nicio supă primordială, nici pe această planetă şi nici pe altele, iar dacă începuturile vieţii nu au fost întâmplătoare, atunci cu siguranţă că ele au fost rezultatul unei inteligenţe care a intenţionat să facă acest lucru.“

Sir Fred Hoyle comentează şi el asupra acestor numere neplauzibile:

„Într-adevăr, o asemenea teorie (că viaţa ar fi fost produsă de către o anumită inteligenţă) este atât de evidentă, încât este de mirare că nu a fost încă larg acceptată ca fiind axiomatică! Motivele sunt mai degrabă psihologice decât ştiinţifice.“ Motivul pentru care Hoyle a folosit termenul „psihologic“ este auto-condiţionarea evoluţioniştilor de a nu accepta că viaţa ar fi putut fi creată. Respingerea existenţei lui Dumnezeu este scopul lor principal. Şi doar pentru acest motiv, ei continuă să apere teorii iraţionale, pe care, în acelaşi timp, le recunosc ca fiind imposibile.

Source Link

Views: 1