Day: April 25, 2025

Specii care au trăit în acelaşi timp cu strămoşii lor

Specii care au trăit în acelaşi timp cu strămoşii lor
 
Din tot ceea ce am investigat până acum se desprinde următoarea imagine: scenariul „evoluţiei umane“ este o pură ficţiune. Pentru ca un asemenea arbore genealogic să reprezinte adevărul, ar fi trebuit să există o evoluţie gradată de la maimuţă la om, iar dovezile fosile ale acestui proces ar fi trebuit să fie găsite. Însă de fapt, există o foarte mare prăpastie între maimuţe şi oameni. Structurile scheletului, capacitatea craniului, şi alte criterii asemănătoare cum ar fi mersul vertical sau capacitatea de a ne apleca brusc înspre în faţă, disting oamenii de maimuţe. (Am menţionat deja că, bazându-se pe studii recente realizate în 1994 asupra urechii interne, Australopithecus şi Homo habilis au fost clasificate drept maimuţe, în timp ce Homo erectus a fost reclasificat ca fiind în întregime un om modern.)
 
needle fossil Specii care au trăit în acelaşi timp cu strămoşii lorO altă descoperire semnificativă ce dovedeşte că nu poate exista vreo legătură de rudenie pe arborele genealogic între aceste specii este aceea că unele specii sunt prezentate a fi strămoşii unor specii cu care sunt contemporane. Dacă, aşa cum susţin evoluţioniştii, Australopithecus a devenit Homo habilis, perioadele în care ei au trăit ar fi trebuit să se succeadă. Dar o asemenea ordine cronologică nu există în datele fosile.
 
Conform cu estimările evoluţioniştilor, Australopithecus a trăit începând de acum 4 milioane de ani până acum 1 milion de ani. Pe de altă parte, creaturile clasificate drept Homo habilis se presupune că ar fi trăit până acum 1,7-1,9 milioane de ani. Homo rudolfensis, despre care se spune că ar fi fost mult mai „avansat“ decât Homo habilis, este cunoscut că ar fi trăit până acum 2,5-2,8 milioane de ani! Acestea fiind spuse, Homo rudolfensis este cu aproape 1 milion de ani mai în vârstă decât Homo habilis, al cărui „strămoş“ se presupune că ar fi. Pe de altă parte, vârsta lui Homo erectus este estimată până acum 1,6-1,8 milioane de ani, ceea ce înseamnă că Homo erectus a apărut pe pământ în aceeaşi perioadă temporală cu aşa-zisul său strămoş, Homo habilis.
 
Alan Walker confirmă acest lucru, susţinând că „s-au găsit dovezi din Africa de Est, că au existat supravieţuitorii târzii ai micilor indivizi aparţinând lui Australopithecus ce au fost contemporani mai întâi cu Homo habilis, apoi cu Homo erectus.“89 Louis Leakey a găsit fosile de Australopithecus, Homo habilis şi Homo erectus aproape una lângă alta în regiunea Olduvai Gorge (gorge înseamnă vale îngustă, chei) din Tanzania, în stratul BII. 
 
Prin urmare, cu siguranţă nu există un asemenea arbore genealogic. Stephen Jay Gould, care a fost un paleontolog de la Universitatea Harvard, chiar dacă şi el a fost un evoluţionist, a indicat acest punct mort cu care se confruntă evoluţionismul astfel:
 
„Ce s-a ales din scara noastră dacă avem acum trei linii de hominizi ce coexistă (Australopithecus africanus, robustele australopithecineşi Homo habilis), fără dovezi clare că una ar proveni din alta? Mai mult decât atât, niciuna dintre cele trei linii nu prezintă vreo tendinţă de evoluţie, de-a lungul perioadei petrecute pe pământ.“
 
„Atunci când mergem mai departe de la Homo erectus la Homo sapiens, observăm din nou că nu există niciun fel de arbore genealogic despre care am putea vorbi. Există dovezi ce arată că Homo erectus şi Homo sapiens arhaic au continuat să trăiască până acum 27000 de ani, şi chiar până acum 10000 de ani. În Kow Swamp, în Australia, au fost descoperite nişte cranii de Homo erectus, vechi de aproximativ 13000 de ani. În insula Java, rămăşiţele găsite ale lui Homo erectus au 27000 de ani vechime.“
Source Link

Views: 2

0Shares

De la clar spre obscur

 

 

darwinismDarwinismul s-a născut din euforia raţionalismului mecanicist al sec. XVIII-XIX. Concepţia sa, că lumea este rezultatul evoluţiei unei singure celule vii, ca urmare a unui proces orb de mutaţii genetice întâmplătoare şi filtrate de selecţia naturală, conferea simţământul de coerenţă şi soliditate. Constanta dezvoltare a cunoştinţei a erodat însă sistemul monolit la mai toate nivelurile, darwinismul trebuind să fie continuu reşapat sau reconceput. Aşa s-au perindat noi feţe: „neo-darwinismul” (Weissman, 1893), „teoria genetică a populaţiilor” (Fischer, 1930), „teoria sintetică” (Mayr, Simpson, 1942), „adaptaţionismul” (Williams, 1966), „teoria neutralistă” (Kimura, 1968), „teoria echilibrelor punctuate” (Gould, Eldredge, 1972), unele mai apropiate de original, altele spre antipozi…

Cum se şi vede, evoluţionismul nu este monolitic aşa cum ar vrea să pară. Promotorii lui n-au ajuns la consens dacă ne tragem dintr-o singură „Evă mitocondrială”, sau avem strămoşi multipli; dacă evoluţia s-a făcut prin modificări lente şi gradate, sau prin transformări morfologice bruşte în timp scurt, urmate de perioade lungi fără modificări; dacă toate mutaţiile genetice sunt neutre, sau sunt negative; dacă universul nostru a apărut printr-un big-bang, sau exista din totdeauna, etc… Ceea ce la început părea simplu, se dovedeşte tot mai complicat, până la contradictoriu.

Dar nu diversitatea orientărilor este cea mai mare problemă a evoluţionismului, ci lipsa răspunsurilor la dilemele fundamentale. Iată doar câteva:

–    Dilema abiogenezei: apariţia vieţii din anorganic este contrazisă de toate legile cunoscute de ştiinţă. Chiar şi vârsta convenţinală a universului – de 15-20 miliarde de ani – este, după părerea unanimă a astronomilor, mult prea scurtă pentru evoluţia spontană a genomului uman.

–    Dilema entropiei – a legii a doua a termodinamicii sau a decreşterii energiei şi informaţiei într-un sistem închis. Chiar dacă am admite că universul ar fi un sistem deschis, anume că ar beneficia totuşi de o sursă de energie externă, lipsa unui mecanism al conversiei energiei şi lipsa informaţiei (a tiparului biologic) anulează şansele apariţiei vieţii din neviaţă. Conceptul de „evoluţie” s-ar putea aplica doar de la superior organizat spre dezorganizare, niciodată invers.

–    Dilema antropică: condiţiile existente în univers sunt covârşitor de contrare apariţiei vieţii. Cum să fi apărut subit toate condiţiile extrem de complexe favorabile vieţii? Evoluţia nu poate explica la nivel teoretic această colosală improbabilitate.

–    Dilema sistemelor ireductibile: Ochiul, de ex., funcţionează numai în prezenţa tuturor elementelor care-l compun. Evoluţia, însă, presupune un proces lent al paşilor mărunţi, în care se păstrează doar mutaţiile care se dovedesc imediat funcţionale. Dar elementul incomplet dezvoltat nu este funcţional, deci nu putea fi păstrat.

–    Dilema oxigenului: dacă oxigenul ar fi precedat apariţia vieţii, el ar fi distrus prin oxidare orice moleculă organică înainte de a putea produce viaţa. Iar dacă oxigenul ar fi fost lipsă, radiaţiile ultraviolete, în absenţa unui ecran protector ozon (O3) ar fi distrus moleculele de amino-acid.

…Dar mai sunt o multitudine de probleme, printre care lipsa verigilor intermediare şi existenţa para-conformităţilor… Se credea că Archeopterix ar fi forma de tranziţie dintre reptilă şi pasăre. În 1983, dr. Sankar Chatterjee, profesor la Texas Tech University a descoperit într-un strat al triasicului târziu din Texas câteva fosile de pasăre autentică, Protoavis texensis, care precede cu 75 milioane ani pe Archeopterix şi se afla într-un stadiu evolutiv mult mai dezvoltat. Concluzia: păsările coexistau cu dinosaurii şi, deci, n-au evoluat din aceştia! Şi-atunci…?

 

 

sursa: Lucian CristescuSource Link

Views: 1

0Shares