Year: 2025

Proteinele contesta intamplarea

 

Celula este într-adevăr ceva complex, dar teoria evoluţiei nu reuşeşte nici măcar să explice „cărămizile“ ce formează celula. Formarea, în prezenţa condiţiilor naturale, chiar şi a unei singure proteine – din miile de molecule complexe de proteine ce formează celula – este imposibilă.

Proteinele sunt molecule gigantice, ce sunt alcătuite din unităţi mai mici, denumite „aminoacizi“, care sunt aranjate într-o anumită secvenţă, în anumite cantităţi şi în anumite structuri. Aceste unităţi constituie cărămizile unei proteine vii. Cea mai simplă proteină este alcătuită din 50 de aminoacizi, dar există unele care sunt alcătuite din mii de aminoacizi.

Şi acesta este un punct crucial. Absenţa, adăugarea sau înlocuirea fie doar şi a unui simplu aminoacid în structura unei proteine, face ca acea proteină să devină un conglomerat molecular nefolositor. Fiecare aminoacid trebuie să fie poziţionat la locul potrivit şi în ordinea potrivită. Teoria evoluţiei, care susţine că viaţa a apărut ca rezultat al întâmplării, este destul de neajutorată în faţa acestei ordini, deoarece ea este mult prea uimitoare pentru a putea fi explicată de coincidenţe. (Mai mult decât atât, teoria nu poate nici măcar să dovedească ideea formării proteinelor, aşa cum vom discuta mai târziu.)

citocrom

Este de-a dreptul imposibil ca structura funcţională a proteinelor să fi apărut din întâmplare, şi acest fapt poate fi dovedit prin nişte simple calcule probabilistice pe care oricine le poate înţelege.

Spre exemplu, o moleculă de dimensiuni medii este alcătuită din 228 de aminoacizi şi conţine 12 tipuri diferite de aminoacizi ce pot fi aranjaţi în 10300 moduri diferite. (Acesta este un număr astronomic de mare, ce constă din 1 urmat de 300 de zerouri.) Din toate aceste secvenţe posibile, doar una formează molecula de proteină dorită. Toate celelalte combinaţii ale lanţurilor de aminoacizi sunt fie complet nefolositoare, fie potenţial dăunătoare pentru vieţuitoare.

Cu alte cuvinte, probabilitatea formării unei singure molecule de proteină este de „1 la 10300“. Probabilitatea ca acest „1“ să apară este practic nulă. (În practică, probabilităţile mai mici de „1 la 1050“sunt considerate a fi „probabilitate zero“.)

Mai mult decât atât, o moleculă de proteină alcătuită din 288 de aminoacizi este mai degrabă una modestă, comparativ cu unele molecule de proteină gigantice, ce constau din mii de aminoacizi. Atunci când aplicăm calcule probabilistice similare acestor molecule gigant, vom vedea că nici măcar cuvântul „imposibil“ nu este suficient pentru a descrie adevărata situaţie.

Atunci când avansăm încă un pas în schema evoluţionistă a vieţii, observăm că o proteină singulară nu semnifică nimic. Una dintre cele mai mici bacterii descoperite vreodată, Mycoplasma hominis H39, conţine 600 de „tipuri“ de proteine. În acest caz, va trebui să repetăm calculele probabilistice – pe care le-am realizat mai sus pentru o singură proteină – pentru 600 de diferite tipuri de proteine. Rezultatul lasă în urmă chiar şi conceptul de imposibilitate.

Unii dintre cititorii acestor rânduri, care au acceptat până acum teoria evoluţiei ca fiind o explicaţie ştiinţifică, ar putea suspecta că aceste numere sunt exagerate şi nu reflectă faptele reale. Dar nu este cazul, întrucât acestea sunt fapte concrete şi precise. Niciun evoluţionist nu ar putea să obiecteze în faţa acestor numere. Ei acceptă faptul că probabilitatea formării întâmplătoare a unei singure proteine este „la fel de mică precum posibilitatea ca o maimuţă să scrie istoria umanităţii la o maşină de scris şi să nu facă nicio greşeală.“ Cu toate acestea, în loc să accepte cealaltă explicaţie, care este creaţia, ei merg mai departe şi continuă să apere această imposibilitate.

Această situaţie este un fapt recunoscut de către mulţi evoluţionişti. Spre exemplu, Harold F. Blum, un renumit om de ştiinţă evoluţionist a afirmat că: „Formarea spontană a unei polipeptide de mărimea celei mai mici proteine cunoscute, pare să fie dincolo de orice probabilitate.“

Evoluţioniştii susţin că evoluţia moleculară a avut loc de-a lungul unei perioade foarte lungi de timp, şi că acest lucru a făcut ca imposibilul să devină posibil. Cu toate acestea, nu contează cât de lungă ar fi acea perioadă, nu este posibil ca aminoacizii să formeze proteinele din întâmplare. William Stokes, un geolog american, admite acest lucru în cartea sa: „Aspecte esenţiale din istoria Pământului“, scriind că această probabilitate este atât de mică „încât nu ar apărea nici după miliarde de ani, desfăşuraţi pe miliarde de planete, fiecare dintre ele fiind acoperite cu o pătură de soluţie apoasă concentrată care să conţină aminoacizii necesari acelei proteine“.

Şi atunci ce înseamnă toate acestea? Perry Reeves, un profesor de chimie, răspunde acestei întrebări:

„Atunci când examinăm un număr foarte mare de structuri posibile care ar putea rezulta dintr-o simplă combinaţie aleatoare de aminoacizi într-un ocean primordial ce se evaporă, apare incredibil ca viaţa să fi apărut în acest mod. Este mult mai plauzibilă prezenţa unui Constructor care să deţină deja proiectul pentru un asemenea plan.“

Dacă până şi formarea întâmplătoare a uneia dintre aceste proteine este imposibilă, este de miliarde de ori „mai imposibil“ ca milioane de asemenea proteine să se adune într-o formă adecvată, tot din întâmplare şi să formeze o celulă completă. Mai mult decât atât, o celulă nu înseamnă în niciun caz o simplă grămadă neorganizată de proteine. Pe lângă proteine, o celulă include şi acizii nucleici, carbohidraţi, lipide, vitamine şi mulţi alţi compuşi chimici precum electroliţii, care sunt aranjaţi în proporţii specifice, într-un anumit echilibru şi o anumită organizare, atât în ceea ce priveşte structura, cât şi funcţionalitatea lor. Fiecare dintre aceste elemente funcţionează precum o cărămidă sau o co-moleculă în diferite organite ale celulei.

Robert Shapiro, profesor de chimie la Universitatea din New York şi expert în studiul ADN-ului, a calculat probabilitatea formării întâmplătoare a celor 2000 de tipuri de proteine ce se regăsesc într-o singură bacterie. (În celula umană există peste 200000 de tipuri diferite.) Numărul rezultat a fost de peste 1 la 1040000. (Acest număr incredibil se obţine prin adăugarea a 40000 de zerouri după cifra 1!)

Un profesor de matematică şi astronomie aplicată de la Colegiul Universităţii din Cardiff, Wales, pe nume Chandra Wickramasinghe, a făcut următorul comentariu:

„Probabilitatea formării spontane a vieţii din materie lipsită de viaţă este una la un număr ce are 40000 de zerouri după el… Acest număr este suficient de mare pentru a-l îngropa pe Darwin şi întreaga sa teorie împreună cu el. Nu a existat nicio supă primordială, nici pe această planetă şi nici pe altele, iar dacă începuturile vieţii nu au fost întâmplătoare, atunci cu siguranţă că ele au fost rezultatul unei inteligenţe care a intenţionat să facă acest lucru.“

Sir Fred Hoyle comentează şi el asupra acestor numere neplauzibile:

„Într-adevăr, o asemenea teorie (că viaţa ar fi fost produsă de către o anumită inteligenţă) este atât de evidentă, încât este de mirare că nu a fost încă larg acceptată ca fiind axiomatică! Motivele sunt mai degrabă psihologice decât ştiinţifice.“ Motivul pentru care Hoyle a folosit termenul „psihologic“ este auto-condiţionarea evoluţioniştilor de a nu accepta că viaţa ar fi putut fi creată. Respingerea existenţei lui Dumnezeu este scopul lor principal. Şi doar pentru acest motiv, ei continuă să apere teorii iraţionale, pe care, în acelaşi timp, le recunosc ca fiind imposibile.

Source Link

Views: 1

0Shares

Egalitatea rasială – partea a 2-a

Egalitatea rasială – partea a 2-a

Mustafa Sibaee

 

Toti oamenii inclusiv popoarele civilizate din secolul i-au considerat pe negri demni de a sta in rand cu albii si cu atat mai putin sa stea in fruntea lor, sa-i conduca pe ei si sa le fie superiori in privinta stiintei si opiniei. Civilizatia islamica a sfaramat aceste criterii si a respins aceasta atitudine, negrul iesind in fata albului, atunci cand stiinta, opinia si curajul sau il scot in fata. ‘Abada ben as-Samit nu este decat unul din acei negri pe care civilizatia islamica i-a ridicat la rangul de comandant si lider.

Abd al-Malik ben Marwan ii poruncea aceluia care chema la Rugaciune sa strige in sezonul Pelerinajului ca lumea nu trebuie sa ceara consultatii in problemele care au legatura cu religia decat lui ‘Ata ben abi Rabbah, imamul locuitorilor Mekkai, invatatul si jurisconsultul lor. Doriti sa stiti cum arata acest ‘Ata’? Era negru, chior, carn, paralizat, schiop, cu parul zburlit. Cand il privea omul nu se putea astepta la nimic folositor de la el. Cand statea in cercul sau printre miile de invatacei parea un corb negru intr-un lan cultivat cu bumbac.

Civilizatia islamica a facut din acest negru chior si carn un imam, la care lumea mergea la consultatii (fatwa) si o scoala absolvita de mii de albi, el fiind pentru ei subiect de admiratie, dragoste si respect.

Au existat in civilizatia islamica negri vrednici de lauda in toate domeniile stiintei si al literaturii. Culoarea lor neagra nu i-a impiedicat sa fie poeti si sa se afle in compania califilor, asa cum a fost Nasib, jurisconsulti care au alcatuit opere demne de luat in considere în domeniul jurisprudentei, asa cum a fost Osman ben Ali az-Zayla’i, comentatorul lucrarii Al-Kanz “Comoara de jurisprudenta hanfita, AlHafiz Jamal ad-Din abi Muhammad Abd Allah ben Yusuf az-Zayla’i , autorul lucrarii Nasb ar-raya “Ridicarea stindardului”, ultimii doi fiind negri din orasul etiopian Zayla’.

Nu exista arab care sa nu fi auzit de Kafur al-Ikhsidi,sclavul negru devenit guvernator al Egiptului in secolul IV h., pe care l-a eternizat poetul Al-Mutanabbi,prin laudele si satirele sale pe care i le-a dedicat.

Pe scurt, se poate afirma ca civilizatia islamica nu a cunoscut discriminarea intre albi si negri, ca in ea nu au existat comunitati speciale pentru negri, in care sa nu locuiasca si albi, ca nu au fost oprimati in mod special din cauza culorii lor, si ca albii nu i-au socotit subiect de razbunare, dispret sau persecutie. Dimpotriva, civilizatia islamica umanista a privit la toti oamenii din prisma adevarului si binelui si nu a vazut culoarea alba sau neagra decat in functie de faptele fiecaruia: “Cel care a facut un bine cat un graunte de colb il va vedea,/ Dupa cum cel care a facut un rau cat un graunte de colb il va vedea.”

'Colored'_drinking_fountain_from_mid-20th_century_with_african-american_drinkingAceasta afirmatie parea ciudata in urma cu cincizeci de ani. Este o axioma faptul ca discriminarea dintre albi si negri este un act barbar, la care nu recurge o civilizatie avansata si ca civilizatia cea mai vestita pentru difuzarea principiilor fratiei si egalitatii intre oameni. Dar de cand a fost creata Organizatia Natiunilor Unite si a fost proclamata Liga Drepturilor Omului am simtit nevoia sa vorbim despre aceasta chestiune, dupa ce am vazut si am auzit discutii inspaimantatoare despre discriminarea rasiala practicata in Africa de Sud, despre crimele ingrozitoare ale colonialistilor in Kenia, despre situatia indienilor si a negrilor din America. Este de mirare ca aceia care au chemat la practicarea discriminarii rasiale in Africa de Sud, care i-au supus pe negrii din Kenia oprimarii politice si economice, care au provocat cele mai aspre incercari si nenorociri indienilor si negrilor din America nu au fost orientali, ca sa poata fi acuzati de inapoiere si barbarie, asa cum i-au acuzat occidentalii intotdeauna pe orientali, ci au fost state dezvoltate, socotite printre marile puteri in cadrul Organizatiilor Natiunilor Unite!

America a fost si este cea mai mare putere care a dominat si domina Natiunile Unite, Anglia este statul european care a facut cel mai mult caz de traditiile democratice, Africa de Sud a fost reprezentata in Organizatia Natiunilor Unite de o clasa de guvernanti europeni albi care au colonizat acasta regiune si au vorbit in numele ei, iar statele din America de Sud au o poziţie importanta si glasul lor este auzit in cadrul Natiunilor Unite. Aceste state au comis in secolul XX cea mai mare crima impotriva umanitatii pe care a cunoscut-o istoria crima oprimarii de catre om a fratelui sau omul – si aceasta nu din cauza slabiciunii sau a ignorantei lui, ci din cauza culorii pielii.

 

– sfârșitul celei de-a doua părți –

 

 

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

Views: 1

0Shares

„Casa paianjenului” in Coran

„Casa paianjenului” in Coran

 

Subhan Allah (Slava lui Allah), maretia lui Allah se vede in toate creatiile sale oricat de mici sau de mari ar fi.

Acum cateva zile rasfoiam o carte care se numeste “Beit al-ankabut”, adica “Casa paianjenului”. Fara a fi o carte de insectologie, cartea se refera la “shirk”, adica a-I face asociati lui Allah, in sensul considerarii  ca in afara de Allah Preaslavitul si Preainaltul mai exista si altii care ar putea dispune toate oranduielile acestei lumi.

Cartea, cu o prefata semnata de insusi marele sheikh Salih ibn Fawzan al-Fawzan  porneste de la urmatorul verset existent in Nobilul Coran:

Allah stie orice cheamã ei în locul Sãu, cãci El este Cel Puternic [si] Întelept [Al-‘Aziz, Al-Hakim]. Și aceste pilde Noi le dãm oamenilor, dar nu le înteleg decât cei priceputi. (Al-Ankabut:42-43)

 

Verset in care se face o analogie intre cei care cauta adapost la creatii ale lui Allah, crezand ca acestia le vor putea fi de vreun folos si aflandu-se astfel intr-o falsa siguranta, ca si paianjenul care este adapostit de una dintre cele “mai slabe case”, asa cum se mentioneaza in acest verset.

In aceasta carte se arata cum, pornind de la acest verset, pe baza unor cercetari stiintifice privind lumea insectelor, poate fi ilustrat miracolul stiintific existent in acest verset referitor la “casa paianjenului”.

Privind din punct de vedere gramatical, la prima vedere se observa o discordanta intre substantivul “ankabut” = “paianjen” care este de genul masculin, si predicatul “ittakhadat” = “a luat/ si-a facut”, care indica o actiune facuta de cineva de genul feminin.

Si departe de a se putea strecura vreo eroare sau vreun neadevar in Cuvantul lui Allah, Preaslavitul si Preainaltul, cercetarile privind lumea paianjenilor au arat ca numai femelele panjan au capacitatea de a-si construi casele, pentru ca ele singurele, spre deosebire de masculi, sunt dotate in partea inferioara a corpului cu un aparat specializat pentru producerea fibrelor si firelor necesare pentru constructia casei. Subhan Allah!

 

Asadar, in urma cercetarii la care ne refeream s-au facut urmatoarele constatari:

  • Masculul paianjen nu poate construi o casa, cea care are aceasta sarcina fiind de fapt femela paianjan, care detine un aparat specializat pentru producerea firelor necesare in constructia casei, aflat in josul partii anterioare corpului acesteia, constitutia masculului nepresupunand, insa, un aparat asemanator.

 

  • Femela paianjen nu isi incepe constructia casei decat in momentul in care ajunge la pubertate si este pregatita din punct de vedere fiziologic pentru imperechere; in aceasta perioada incepe sa-si construiasca locuinta, care reprezinta un adevarat centru de atractie pentru masculul, incapabil, prin natura sa, de a-si construi o casa.
  • Femela paianjen isi construieste casa din fire pe care le tese in modalitati artistice si geometrice / arhitecturale specifice, astfel incat sa fie deosebit de sensibila la orice vibratie exterioara; firele sunt, de asemenea imbibate cu o substanta lipicioasa careia nu-i scapa nici o insecta, odata ajunsa in perimetrul sau ori s-a apropiat de acesta si aceste fire imobilizeaza insect cazuta in plasa paianjenului pan ace soseste femela paianjan pentru a o ucide.
  • Dupa consumarea imperecherii si terminarea precesului de fecundare, femela paianjen va pleca intr-un loc indepartat si sigur pentru a isi depune ouale. In acest timp, masculul ramas acasa se simte in siguranta pana ce femela se intoarce pentru a-l ucide, iar apoi il mananca – si nu se poate altfel, pentru ca in chiar tesuturile din care este alcatuit acesta se afla material absolut necesara in procesul maturarii oualeor de paianjen.

Subhan Allah!

 

Si concluziile pe care le trage autorul cartii mai sus mentionate pe baza acestor constatari sunt urmatoarele:

  • In mod cert si absolut casa paianjenului este “cea mai slaba casa” din punctul de vedere al constructiei si preciziei firelor sale care nu-l pot apara pe locuitorul ei nici de arsita, nici de inghet, si nici macar de  vreun inamic.
  • Si in pofida “slabiciunii sale” casa paianjenului este o cursa necrutatoare pentru orice insect sau musculita i-ar trece prin preajma.
  • Si “slabiciunea” casei paianjenului nu se rezuma doar la aspectul fizic, material, al acesteia, ea continand in esenta sa si o “slabiciune” simbolica, spirituala, atat timp cat se constituie ca o “siguranta mincinoasa” pentru masculul paianjen care este ucis chiar in timpul in care el se crede in perfecta siguranta in propria casa.

 

dewy_spider_webSi s-ar putea face o analogie perfecta intre casa paianjenului si aceia care si-au luat drept stapani si carmuitori altii decat Allah, cerand de la ei izbanda, aducandu-le jertfe, adorandu-i, crezand ca le vor fi de vreun folos. Si acestia nu sunt decat asemenea masculului paianjen intr-o “siguranta mincinoasa”, pentru ca cei in care ei se incred nu sunt decat minuscule si neajutorate creatii ale Preamaretului, Atoatestiutorului, Cel in puterea caruia sta orice El isi doreste, netrebuind pentru aceasta decat sa spuna a ceva “Fii!” si acesta va fi, Preainaltul, Unicul demn  de slava si lauda si de a fi adorat – Allah.

Subhan Allah! Preamarit si Preaslavit fie Allah, Creatorul celor vazute si nevazute! Cine si-ar fi imaginat ca o insecta atat de mica si neinsemnata – precum painjenul – poate ascunde in natura sa o poveste atat de… fabuloasa!

 

 

sursa: cineesteallah.blogspot.comSource Link

Views: 1

0Shares