Islamul – Religia omenirii

Islamul – Religia omenirii

download (78)În veacurile de la începutul istoriei, când comunităţile umane s-au constituit în neamuri şi în triburi dispersate şi izolate unele de altele, în diferite zone ale lumii, când aceste neamuri şi triburi simţeau nevoia acută ca cineva să le trezească şi să le prevină, ca un reformator să le îndrepte şi să le călăuzească, înţelepciunea Creatorului – care este Înţelept şi Bineştiutor – a impus trimiterea de mesageri care să vestească binele şi să prevină în cetăţile izolate ale acestor comunităţi, pentru ca ele să nu mai aibă argumentul neştiinţei şi ignoranţei. Aceşti mesageri au fost asemenea ambasadorilor însărcinaţi cu o misiune animată de principii unitare şi ei transmiteau voinţa Celui care-i trimitea cu misiunea – adică Creatorul -, transmiteau scripturile Sale şi împlineau mesajele Sale.

Unitatea mesajelor divine

Constatăm, de aceea, că fundamentele mesajelor trimişilor şi principiile propovăduirii lor sunt identice, pentru că ei toţi au fost trimişi de o divinitate unică – Creatorul – şi nu au fost deosebiri în credinţele pe care le-au propăvăduit, nici în spiritul actelor de devoţiune şi ritualurilor care le-au fost poruncite

şi nici în principiile de interacţiune materială, morală şi politică pe care le-au împlinit.

Diferenţele mari pe care le observăm astăzi între credinţele adepţilor mesajelor divine se datorează schimbărilor şi deformărilor introduse în principiile acestor religii. Dacă aceste religii anterioare şi-ar fi păstrat nealterate principiile lor iniţiale, aderenţii lor s-ar fi întâlnit cu musulmanii cu adevărat şi ar fi fost în consens cu ei şi toţi aderenţii credinţelor divine s-ar afla într-o singură religie şi ar urma aceeaşi cale şi s-ar călăuzi după orânduiala pe care Creatorul a transmis-o prin toate mesajele şi pe care i-a pogorât-o lui Muhammed.

Filozofia complementarităţii mesajelor

Constatăm că înţelepciunea lui Creatorul a ţinut seamă, în pogorârea mesajelor divine, de dezvoltarea comunităţilor de pe pământ, de comunităţile primitive care aveau legături limitate între ele, fiind izolate în cetăţile lor situate departe una de alta şi de comunităţile civilizate instruite, care  întreţineau legături comerciale, culturale şi politice. Observăm, de aceea, că rânduielile legislative diferă în

mesajele divine de la o comunitate la alta, în ceea ce priveşte forma lor, dar nu şi în ceea ce priveşte spiritul şi semnificaţia lor, pornind de la diferenţele în ceea ce priveşte nevoile comunităţilor de diverse tipuri de reformă şi de îndreptare. De pildă, faptele rele ale unei comunităţi pot să fie înşelarea la măsură şi la cântar şi ele au nevoie de o anumită îndrumare, pentru îndreptarea acestor vicii, în vreme ce faptele rele ale unei alte comunităţi

sunt nelegiuirile, iar faptele rele ale celei de a treia comunităţi sunt nedreptatea, întrecerea măsurii şi uciderea sufletelor pe nedrept. Fiecare dintre aceste comunităţi izolate are nevoie de o îndrumare specifică şi de legi cu caracter particular. Mediul limitat şi izolat impune ca prescripţiile şi legile sale pe care i le aduce trimisul să corespundă cu situaţia comunităţilor respective, atât în ceea ce priveşte modalităţile, cât şi în ceea ce priveşte

prescripţiile şi orânduielile, fără să fie nimic în plus, şi prin modalitatea care să garanteze cele mai adecvate mijloace pentru comunitatea respectivă.

Dacă aruncăm o privire asupra popoarelor primitive care nu cunosc alte mijloace care să le asigure existenţa, în afară de oile pe care le duc la păscut, hrănindu-se cu laptele şi cu carnea lor şi îmbrăcându-se în pieile lor, trăind în satele şi în pustiurile lor, constatăm că cea mai mare parte a rânduielilor şi legilor de care ele au nevoie sunt

dogme, principii ale ritualurilor, o serie de norme etice şi foarte puţine prescripţii referitoare la relaţiile reciproce. Constatăm, apoi, că ar fi absurd ca acestor oameni izolaţi, care nu ştiu nimic despre comerţ, meşteşuguri şi politică, să li se aducă un sistem cuprinzător de legi care să reglementeze vânzările, activitatea firmelor sau relaţiile internaţionale, de vreme ce ei nu ştiu nimic despre aceste tipuri de relaţii.

Source Link

Views: 1

0Shares

Evoluţia nu se petrece acum

Evoluţia nu se petrece acum

În primul rînd, lipsa unui „caz” pentru evoluţie decurge clar din faptul că niciodată nu a fost văzută petrecîndu-se. Dacă ar fi fost un proces real, evoluţia ar fi trebuit să aibă loc încă, şi ar trebui să existe multe forme “tranziţionale” pe care să le putem observa. Ceea ce vedem însă, este doar un şir de specii distincte de plante şi animale cu multe variaţii Înăuntrul fiecărei specii, dar cu foarte clare – şi, se pare, – de netrecut goluri între specii. De exemplu, sunt multe varietăţi de cîini şi de pisici, dar nici o “cisică” sau “pîine”. Asemenea variaţii sunt frecvent numite microevoluţie, şi aceste minore schimbări orizontale (sau regresive) se petrec destul de des, dar ele nu consituie cu adevărat o evoluţie “verticală”.

Geneticienii evoluţionişti au experimentat des pe drosofila melanogaster (celebra „musculiţă de oţet”) şi pe alte specii ce se reproduc rapid inducînd schimbări mutaţionale în speranţa că acestea vor conduce la specii noi şi îmbunăţăţite, dar acestea nu au reuşit a-şi îndeplini obiectivul. Nici o specie cu adevărat nou nu a fost produsă niciodată.

Dr-Jeffrey-Schwartz

Un evoluţionist de marcă contemporan, Jeffrey Schwartz, profesor de antropologie la Universitatea din Pittsburgh, a admis:  “… problema era şi este în continuare faptul că, cu excepţia afirmaţiei lui Dobzansky despre o nouă specie de drosophilla, formarea unor noi specii, prin orice fel de mecanism, nu a fost observată.

Metoda ştiinţifică tradiţională necesită observaţia experimentală şi repetabilitatea. Faptul că macroevoluţia (spre deosebire de microevoluţie) nu a fost observată niciodată se pare că o exclude pe aceasta din domeniul ştiinţei veritabile. Chiar şi Ernst Mayr, decanul evoluţioniştilor în viaţă, fost profesor de biologie la Harvard, care a afirmat că evoluţia este “un adevăr simplu”, este de acord totuşi că evoluţionismul este “o ştiinţă istorică” pentru a cărei explicare “legile şi experimentele sunt metode neadecvate”. Nimeni nu poate vedea În fapt evoluţia în acţiune!Source Link

Views: 1

0Shares

Urme de picior, vechi de 3,6 mil ani – partea 2

Urme de picior, vechi de 3,6 mil ani

partea a 2-a

 

Această situaţie a făcut ca urmele de paşi de la Laetoli să rămână în centrul discuţiilor pentru ani de zile. Paleoantropologii evoluţionişti au încercat cu disperare să găsească vreo explicaţie, întrucât erau greu pentru ei să accepte faptul că un om asemănător cu cel contemporan ar fi putut păşi pe pământ acum 3,6 milioane de ani. În anii 1990, a început să se contureze următoarea „explicaţie“: Evoluţioniştii au hotărât că aceste urme de paşi au fost lăsate probabil de Australopithecus, întrucât, conform teoriei lor, era imposibil ca speciile din genul Homo să fi existat acum 3,6 milioane de ani. Cu toate acestea, Russell H. Tuttle a scris într-un articol din 1990 următoarele:

„În concluzie, urmele de paşi vechi de 3,6 milioane de ani de la Laetoli, din situl G, se aseamănă cu cele ale oamenilor desculţi din zilele noastre. Niciuna dintre caracteristicile lor nu sugerează faptul că hominizii din Laetoli ar fi fost mai puţin apţi pentru mersul biped decât suntem noi. Dacă nu s-ar fi ştiut că urmele de paşi din situl G ar fi atât de vechi, cu siguranţă am fi concluzionat că acestea au fost făcute de membri ai genului nostru, genul Homo… În orice caz, ar trebui să ne abţinem de la presupuneri nefondate precum acelea că urmele de paşi de la Laetoli ar fi fost făcute de fiinţe de genul lui Lucy, Australopithecus afarensis.“

laetoli ayak izi, tanzanya laotolilaetoli ayak izi, tanzanya laotoli

Ca să spunem mai pe scurt, aceste urme de paşi ce se presupun a avea vechimea de 3,6 milioane de ani nu ar fi putut sub nicio formă să fie lăsate de Australopithecus. Singurul motiv pentru care s-a crezut că acele urme de paşi au fost lăsate de membri ai genului Australopithecus a fost faptul că stratul vulcanic în care au fost descoperite avea 3,6 milioane de ani. Iar urmele de paşi au fost atribuite lui Australopithecus pur şi simplu pe baza prezumţiei că fiinţele umane nu aveau cum să existe în acea perioadă atât de îndepărtată de timp.

Aceste interpretări ale urmelor de paşi de la Laetoli demonstrează un fapt foarte important. Şi anume acela că evoluţioniştii îşi susţin teoria nu bazându-se pe descoperirile ştiinţifice, ci în ciuda acestora.. Şi atunci avem de a face cu o teorie care este apărată orbeşte, nu contează cum, făcând ca toate noile descoperiri ce ameninţă această teorie să fie fie ignorate, fie distorsionate în aşa fel încât să „susţină“ teoria.

Cu alte cuvinte, teoria evoluţionismului nu este o ştiinţă, ci o dogmă ce este menţinută în viaţă în ciuda tuturor evidenţelor ştiinţifice.Source Link

Views: 1

0Shares