Sistemul filosofic al lui Averroes

Sistemul filosofic al lui Averroes Conform sistemului filosofic al lui Averroes,nu există nici un conflict între religie și filosofie. Există astfel două căi distincte de atingere a Adevărului: calea filosofiei și cea a religiei.   Punctul de pornire al filosofiei lui Averroes este considerația că psihologia lui Aristotel fusese complet răsturnată de către Avicenna atunci […]

Sistemul filosofic al lui Averroes
Conform sistemului filosofic al lui Averroes,nu există nici un conflict între religie și filosofie. Există astfel două căi distincte de atingere a Adevărului: calea filosofiei și cea a religiei.
 
Punctul de pornire al filosofiei lui Averroes este considerația că psihologia lui Aristotel fusese complet răsturnată de către Avicenna atunci când acesta operase o separație între intelectul activ și intelectul pasiv. Moștenirea averroistă în materie de interpretare aristotelică va consta deci în semnificația acordată acestei doctrine.
 
Predecesorul său, Avicenna, învățase că Intelectul activ este universal și separat, în vreme ce Intelectul posibil este neseparat și inerent sufletului individual. Averroes, bazându-se pe faptul că Aristotel susține uneori caracterul separat al intelectului pasiv iar alteori îl neagă, spune că trebuie să fie vorba despre lucruri diferite. Există, într-adevăr, un intelect activ și unul pasiv (pe care Averroes îl va numi material sau posibil), dar nici unul dintre acestea nu este identic cu sufletul individual ca formă a corpului. Forma corpului este individuală și, precum orice formă corporală, trebuie să dispară odată cu corpul, ceea ce înseamnă că nici intelectul activ, nici cel posibil, nu au fost niciodată forme ale corpului. Sufletul individual este prin urmare muritor în vreme ce intelectele activ și posibil sunt eterne; ele sunt „separate” de sufletul individual și sunt universale, ceea ce înseamnă unice pentru toți oamenii.
 
filosofie islamicaAstfel, în locurile în care Aristotel vorbise despre un intelect pasiv ca parte a sufletului individual și deci coruptibil, el se referise, spune Averroes, la imaginație, care este legată de senzație, o facultate somatică, adică pieritoare. Aceasta este numită intelect pasiv, distinct de cel posibil, care este separat. El considera că Alexandru din Afrodisia se înșelase atunci când redusese Intelectul posibil la o simplă dispoziție a sufletului individual. Intelectul posibil poate fi înțeles ca o dispoziție, dar una exterioară individului.
 
Termenii „posibil”, „material”, utilizați în mod tradițional pentru desemnarea Intelectului pasiv nu reprezintă la Averroes decât alte denumiri pentru un Intelect Unic, universal, care este activ atunci când abstrage speciile inteligibile și este posibil sau material atunci când este pacientul unui act extrinsec. El furnizează intelectului activ acel ceva în care ideile sunt „depozitate” .
 
Individul nu posedă decât un intelect pasiv, o simplă predispoziție naturală de a primi inteligibilele („imaginația”), dar care nu este receptivă prin sine. Această predispoziție este corporală (deci pieritoare), iar activarea ei se produce prin contactul cu intelectul agent universal. Astfel încât, pentru a fi posibilă cunoașterea, intelectul pasiv trebuie luminat de intelectul agent sau activ.
 
Întâlnirea dintre intelectul agent universal și intelectul pasiv al individului pune în funcțiune predispoziția corporală numită intelect pasiv sau imaginație și dă astfel naștere unei receptivități față de inteligibil. Această receptivitate este, de fapt, intelectul pasiv al individului, care nu este altceva decât intelectul agent particularizat într-un suflet individual.
 
Pentru a desemna intelectul individual ca receptivitate dobândită, Averroes utilizează termenul de Intelect dobândit sau adept (Intellectus adeptus sau acquisitus), prin aceasta înțelegând mintea umană individuală aflată în comuniune cu Intelectul activ universal. Astfel, în timp ce Intelectul activ este numeric Unul, Intelectele adepte sunt numeric egale cu sufletele individuale care au reușit să intre în comuniune cu Intelectul Universal. Această comuniune are sensul de contiguitate, adică contact care anulează separarea. Intelectele individuale care au atins starea de Intelect adept sunt un fel de „oglinzi”, în lume, ale intelectului universal. Ele răspândesc adevărul unic așa cum corpurile luminate de soare răspândesc mai departe lumina acestuia.
Source Link

Views: 0

Metode de educatie in viziunea lui Farabi

Metode de educatie in viziunea lui Farabi Al-Farabi oferă imaginației o funcție educațională clară și face „producerea unei impresii imaginare” o cale de instruire a oamenilor obișnuiți în multe concepte care sunt dificil de înțeles pentru ei. Într-adevăr, este normal pentru oamenii obișnuiți să fie limitați în cunoașterea teoretică la ce este cerut de opinia […]

Metode de educatie in viziunea lui Farabi

Al-Farabi oferă imaginației o funcție educațională clară și face „producerea unei impresii imaginare” o cale de instruire a oamenilor obișnuiți în multe concepte care sunt dificil de înțeles pentru ei. Într-adevăr, este normal pentru oamenii obișnuiți să fie limitați în cunoașterea teoretică la ce este cerut de opinia accceptată în general. Profesorul folosește metoda convingerii și sugestiei. Puterea de a reprezenta lucrurile prin metaforele lor este folositoare în două domenii: pentru instruire și ghidare, și pentru a confrunta pe cineva care neagă cu încăpățânare calea adevărului.

Pe scurt, poate fi spus că pentru Al-Farabi elementele instruirii pot fi sumarizate în: a face un lucru să fie înțeles prin stabilirea sensului său în minte; și prin crearea acceptării a ce s-a înțeles. Înțelegând ceva implică esența lucrului care a fost priceput de intelect și că lucrul poate fi reprezentat de ceva care se aseamănă cu el. Acceptarea este de asemenea interiorizată în două moduri: demonstrația care duce la certitudine, care este abordarea filosofică; sau convingerea, care este metoda religioasă.
Metode de educatie in viziunea lui FarabiUna dintre tehnicile de care Al-Farabi a fost interesat este aceea denumită de el „obișnuință”, pe care el o definește ca „o situație în care ființa umană obține o dispoziție naturală sau se îndepărtează de unele dispoziții periculoase; prin aceasta mă refer la repetiția frecventă a unei acțiuni particulare, la intervale scurte, de-a lungul unei perioade lungi de timp”. Virtuțile etice sunt obținute prin repetiție și obișnuință, până ce formează un model bine înrădăcinat în minte, de unde se formează comportamentele morale deosebite. Un caracter admirabil este obținut prin obișnuință, iar caracterul este admirabil când faptele sale sunt moderate, nici excesive și nici neglijente. Aceasta, din nou este o viziune a lui Aristotel a adevăratei firi a virtuții și modul de obținere, dar Al-Farabi demonstrează această teorie afirmând: „ Faptul că moralitatea etică este obținută doar prin obicei este arătat prin ceea ce vedem în orașe: liderii politici îi fac pe cetățeni să fie buni prin obișnuirea lor să facă fapte bune”. Obișnuința nu este doar o tehnică pentru a învăța virtuțile morale, dar poate fi folosită și în învățarea altor lucruri, precum scrisul: „îndemânarea în scris este obținută doar atunci când persoana copiază acțiunea unui scrib priceput, și așa se întâmplă cu toate artele”.

Ca să sumarizăm, metoda repetitivă este potrivită pentru învățarea eticii și a artelor practice. Această obișnuință se întâmplă prin convingere și discurs, care le stabilește în minte, astfel ca elevul să reușească să le îndeplinescă în mod voluntar; și prin modul constrângerii, care este folosit cu „cetățenii neascultători care nu sunt înclinați să facă ce e bine din proprie inițiativă și nici nu iau seama de ce li se spune; această metodă este folosită cu oricare dintre ei care nu ascultă și continuă până ce ei înțeleg științele teoretice care li se predau”.

 

Source Link

Views: 1