Avicenna – partea 3
Nicu Parlog
Vindecarea sufletului
În lumea musulmană, care cunoaşte mulţi medici renumiţi, influenţa lui Avicenna transpare şi ca filozof şi mistic. El se remarcă prin căutarea unei cunoaşteri complexe , care este în acelaşi timp de natură intelectuală, experimentală şi intiuitivă. Are faima de a fi scris peste 250 lucrări în arabă şi persană, dar din nefericire încercarea sa de a defini ceea ce era cunoscut drept „înţelepciune orientală” nu ne-a parvenit decât fragmentar.
Spre exemplu, în povestirea lui Hayy Ibn Yaqzan, Avicenna descrie într-o modalitate autobiografică drumul său spre un Orient mistic – lume a luminii negrăite şi nevăzute, în compania unui înger călăuzitor. Culegerea sa de povestiri spirituale va influenţa gândirea şiită „iluministă” de mai târziu şi în special pe misticul Sohrawardi.
Dar cartea care demonstrează culmile spirituale pe care a ajuns Avicenna este fără îndoială Kitab al-Shifa, sau Cartea Vindecării Sufletului, într-o traducere directă. În această lucrare, el alcătuieşte inventarul cunoştinţelor greco-musulmane din epoca sa, stabilind şi o listă a ştiinţelor: ştiinţe filozofice, ştiinţe umane, ştiinţe pure, aplicate şi naturale, ştiinţe ale astronomiei sau economiei.
Tot aici tratează despre poezie, lingvistică şi muzică. Îndrăzneşte chiar mai mult decât atât: poreclit nu degeaba „maestrul maeştrilor” de către contemporanii săi, el încearcă, înaintea a numeroşi filozofi musulmani precum Averroes, să concilieze dogma coranică cu un aristotelism nuanţat de neoplatonism. Fapt pentru care va fi ulterior atacat şi contestat de către teologul Al-Ghazali şi de Averroes pentru înclinaţiile sale neoplatonice.
Prin traducerile făcute în ebraică şi latină, la Toledo, în secolul XII, opera sa, alături de creaţiile altor mari gânditori ai islamului, va ajunge în Europa apuseană, unde rolul său va fi deosebit de important în medicină şi filosofie. Influenţa sa europeană a fost atât de mare, încât a dat naştere unui adevărat „avicennism latin” cu discipoli creştini foarte importanţi, precum Roger Bacon, John Dunn Scott (unul dintre fondatorii filosofiei scolastice), Sfântul Toma d’Aquino, Sfântul Albert cel Mare, Geoffreyy Chaucer şi chiar Sfântul Augustin, unul dintre Părinţiii Bisericii Romano-Catolice.Fără a forţa nota aprecierilor la adresa sa, Avicenna este printre pionierii bazelor ştiinţifice ale aventurii cunoaşterii umane. Filosoful René Descartes s-a numărat printre primii gânditori moderni care au fost influenţaţi de Avicenna. Spre sfârşitul vieţii sale, persecuţia împotriva musulmanilor şiiţi se înteţeşte sub ordinele sultanului Mahmud din Ghazna, un sunnit fanatic.
Avicenna s-a văzut silit să-şi găsească refugiul în Hamadan. În anul 1023, a fost nevoit să fugă în Ispahan, unde şi-a petrecut ultimii 14 ani din viaţă sub protecţia emirului Alaaddowleh, care l-a însărcinat să facă noi cercetări în domeniul astronomiei. Moare tot la Hamadan, în luna lui iunie (august, după alte surse istorice), anul 1037, pe când avea doar 57 ani.
 |
| Piatra funerară a lui Avicenna |
Poate că Dante Alighieri a ştiut cel mai bine care a fost soarta lui Avicenna după ce a părăsit acest plan. Marele scriitor italian îl aminteşte pe Avicenna în Divina Comedie, unde ilustrul spirit mahomedan aşteaptă în „antecamera Raiului” alături de alte figuri emblematic-pozitive, de facturi non-creştine, precum Vergiliu, Averroes, Homer, Horaţiu, Ovidiu, Socrate, Platon şi chiar Saladin, celebra căpetenie musulmană care s-a remarcat în luptele contra cruciaţilor!
sursa: descopera.ro
Source Link
Views: 2
sau dublul vortex – yin-yang-ul chinezesc – a cărui simbolism universal este ascuns cu greutate de tema zoomorfică. Este întotdeauna vorba de ritmuri cosmice cu faze alternative şi complementare de evoluţie şi involuţie, expansiune şi contracţie. Grupuri de animale care stau faţă în faţă – perechi, sau fiare sălbatice cu prada lor – ele sunt, în orice caz, nu mai mult decât o variaţie a acestei teme de bază.
poate fi tradusă în arta ‘barbară’ printr-un şir de anime care se urmăresc; poate la fel de bine să dea naştere la o compoziţie vegetală şi în acest punct suntem întorşi la istoria arabescului. Este ciudat că, în atingerea perfecţiunii într-un sens decorativ, arabescul cu motive vegetale ar trebui să fie cel mai apropiat de prototipul său pur linear şi ritmic, în vreme ce primele sale manifestări în perioada Umayyadă sunt încă tributare naturalismului Elenic. Această reducere a unui motiv ornamental la formele sale esenţiale corespunde însă unei potenţialităţi inerente aflate în toată arta Islamică.
Există o paralelă curioasă între înflorirea artei cu motive geometrice precum îmbinarea, dubla spirală, triplul vortex, svastica continuă şi tot aşa, în Europa de Nord, şi în particular în Insulele Britanice, precum şi apariţia aproape simultană a aceloraşi forme în arta Islamică ce se năştea. Aceste două manifestări ale artei sunt diferite doar într-un singur punct: în ţările nordice, animalele stilizate par într-o oarecare măsură să fie primul element al ornamentaţiei; acestea sunt îmbinate în spirale, se dezvoltă în noduri şi formează îmbinări de perechi în oglindă, în timp ce în ambianţa Islamică, plantele stilizate sunt cele din care majoritatea motivelor ornamentale sunt formate. Analogiile sunt câteodată izbitoare, de exemplu, între o pagină din Evanghelia Lindisfarne (698 d.H) şi anumite mozaicuri de pavaj din palatul 
ornamentale care erau inerente în acesta. Această metamorfoză este perceptibilă în mod direct în arta creştină a Irlandei, unde caligrafia sa este cea care pune stăpânire şi transformă, în cel mai natural mod posibil, moştenirea străveche a formelor; dar în acest caz, încă o dată, este vorba de o analogie şi un fel de anticipare a ceea ce va deveni arta Musulmană.