Simina Harmonie
Cultura arabă a fascinat întotdeauna şi a suscitat interes şi curiozitate pentru oamenii de ştiinţă din restul lumii. Ea a însemnat atât cifrele arabe, cât şi algebra, Avicenna, astrolabul, alambicul, alchimia.
Declinul Imperiului Roman şi prăbuşirea sa în 476 au făcut ca o dată cu intrarea în letargie a culturii romane şi implicit a celei greceşti, să aibă loc o înflorire a celei arabe. Până în epoca formării statului unificat şi a marilor cuceriri, cultura arabă a avut un caracter predominant oral şi practic, izvorât din necesităţile impuse de viaţa aspră din deşerturile peninsulare. Acest caracter practic al culturii pre-islamice s-a retransmis şi ştiinţei arabe din secolele următoare.
Fără marile realizări ale islamului (în artă, ştiinţă, tehnologie) multe dintre cunoştinţele Greciei, Romei şi Egiptului antic ar fi fost pierdute pentru totdeauna, deoarece arabii şi-au făcut un titlu de glorie din a traduce din turcă, persană, ebraică în arabă iar prin traducerile în latină au făcut posibile răspândirea lor în Europa.
Încă din perioada pre-islamică, arabii au intrat în contact cu civilizaţia şi cultura mai dezvoltată din ţările vecine – Siria, Palestina, Persia – prin mijlocirea comunităţilor de sirieni, greci, evrei, persani, statorniciţi în peninsulă sau prin călătoriile făcute de negustorii arabi peste hotare.
Mahomet Abu –l Qâsim Mouhammed, sau simplu în cultul musulman, Mohammed, este profetul fondator al islamului. S-a născut în 570 la Mecca (actualmente în Arabia Saudită) şi a murit în 632 la Medina.
Iată pe scurt câteva repere cronologice care fixează istoria zbuciumată a arabilor:
-
570, se naşte Mahomet la Mecca;
-
611, Mahomet are revelaţia misiunii sale; Coranul conţine cuvîntul lui Alah, şi devine cartea sacră a musulmanilor, al cărui principiu fundamental este: “Nu există decât un singur Dumnezeu şi Mahomet este profetul său”;
-
622, începutul erei Hegirei – anul 0 al calendarului musulman;
-
630, musulmanii îşi încep stăpânirea peste Mecca;
-
632, profetul Mahomet moare;
-
642, musulmanii întră în Egipt;
-
652, cel de-al treilea calif, Uthmân este asasinat; Ali, vărul şi ginerele său îi succede; lumea musulmană se împarte în suniţi, şiiţi şi kharijiţi;
-
661-750, regatul Omeyyazilor (suniţi); capitala se instalează la Damasc;
-
670, este fondată moscheea din Kairouan, Tunisia;
-
711, musulmanii intră în Spania;
-
732, Charles Mart-el (bunicul lui Charlemaigne) opreşte expansiunea musulmanilorla Poitiers;
-
750-1258, regatul Abbasizilor (suniţi). Ei fondează oraşul Bagdad care devine în 762 capitala imperiului musulman, centrul politic, economic şi cultural;
-
1055, turcii selgiucizi preiau controlul asupra Bagdadului;
-
1095, Papa Urban al II-lea, în Consiliul de la Clermont, dă semnalul pentru începerea Cruciadelor (eliberarea arabilor de sub dominaţia turcilor selgiucizi);
-
1095-1272, perioada cruciadelor;
-
1099, asediul Ierusalimului;
-
1187, Saladin recucereşte Ierusalimul;
-
1258, mongolii cuceresc Bagdadul;
-
1291, asediul de la St-Jeans d’Acre reprezintă încheierea perioadei cruciadelor;
-
1453, sultanul Mehmed al II-lea cucereşte Constantinopolul care devine capitala Imperiului Otoman.
În timpul cuceririlor musulmane din secolele VII-IX s-a instaurat Califatul, sau Imperiul islamic, unul dintre cele mai mari imperii din istorie. Ascensiunea califatului Abbasid de la începutul secolului al VIII-lea precum şi transferarea capitalei de la Damasc la noul oraş Bagdad a marcat începutul acestei perioade, numită şi “epoca de aur a Islamului”. Imperiul Islamic se întindea peste Peninsula Iberică, Africa de nord, sudul Italiei, Orientul Mijlociu, Asia centrală.
Apariţia profetului Mohamed către anul 600 şi a noii religii – islamul, au permis crearea unei noi identităţi pentru triburile nomade din peninsula arabică. Islamsemnifică în arabă supus puterii divine. Leagănul intelectual şi economic al noii civilizaţii a fost Mecca – oraşul natal al profetului, aflat la răscrucea căilor comerciale ale regiunii.
După moartea profetului, în 632, marile cuceriri şi extinderea statului arab de la Indus la Oceanul Atlantic au pus pe arabi, începând din secolul al VII-lea, în contact direct cu civilizaţiile şi culturile considerabil mai înaintate decât ale lor, din Imperiul Bizantin, Orientul Apropiat, Persia, Egiptul, Spania, Sicilia, India, China. Vechiul oraş cartaginez Cordoba, a devenit în 756 capitala emiratului condus de Abd ar- Rahman. I.
Sursa: simina-harmonie.blogspot.roSource Link
Views: 1
sau dublul vortex – yin-yang-ul chinezesc – a cărui simbolism universal este ascuns cu greutate de tema zoomorfică. Este întotdeauna vorba de ritmuri cosmice cu faze alternative şi complementare de evoluţie şi involuţie, expansiune şi contracţie. Grupuri de animale care stau faţă în faţă – perechi, sau fiare sălbatice cu prada lor – ele sunt, în orice caz, nu mai mult decât o variaţie a acestei teme de bază.
poate fi tradusă în arta ‘barbară’ printr-un şir de anime care se urmăresc; poate la fel de bine să dea naştere la o compoziţie vegetală şi în acest punct suntem întorşi la istoria arabescului. Este ciudat că, în atingerea perfecţiunii într-un sens decorativ, arabescul cu motive vegetale ar trebui să fie cel mai apropiat de prototipul său pur linear şi ritmic, în vreme ce primele sale manifestări în perioada Umayyadă sunt încă tributare naturalismului Elenic. Această reducere a unui motiv ornamental la formele sale esenţiale corespunde însă unei potenţialităţi inerente aflate în toată arta Islamică.
Există o paralelă curioasă între înflorirea artei cu motive geometrice precum îmbinarea, dubla spirală, triplul vortex, svastica continuă şi tot aşa, în Europa de Nord, şi în particular în Insulele Britanice, precum şi apariţia aproape simultană a aceloraşi forme în arta Islamică ce se năştea. Aceste două manifestări ale artei sunt diferite doar într-un singur punct: în ţările nordice, animalele stilizate par într-o oarecare măsură să fie primul element al ornamentaţiei; acestea sunt îmbinate în spirale, se dezvoltă în noduri şi formează îmbinări de perechi în oglindă, în timp ce în ambianţa Islamică, plantele stilizate sunt cele din care majoritatea motivelor ornamentale sunt formate. Analogiile sunt câteodată izbitoare, de exemplu, între o pagină din Evanghelia Lindisfarne (698 d.H) şi anumite mozaicuri de pavaj din palatul 
ornamentale care erau inerente în acesta. Această metamorfoză este perceptibilă în mod direct în arta creştină a Irlandei, unde caligrafia sa este cea care pune stăpânire şi transformă, în cel mai natural mod posibil, moştenirea străveche a formelor; dar în acest caz, încă o dată, este vorba de o analogie şi un fel de anticipare a ceea ce va deveni arta Musulmană.