Ce este arabescul?
În sensul larg al cuvântului, arabescul include ornamentaţia prin forme de plante stilizate şi împletituri strict geometrice. Primul fel de ornamentație este în întregime ritm, sau, mai exact, este în realitate o transcriere vizuală perfectă a ritmului, în timp ce cea de-a doua formă este prin natura sa cristalină. Iarăşi în acest domeniu descoperim cei doi poli ai oricărui fel de expresie artistică în Islam: sensul ritmului şi spiritul geometric.
Din punct de vedere istoric, arabescul în forma vegetală pare să provină de la imaginea viţei de vie, a cărei cârcei care se împletesc şi viţe care îmbină şi se strâng între ele, duc prin ele însele, destul de natural, la stilizarea în forme ondulatorii şi spiralate. Am găsit viţa de vie în decorul mai multor astfel de monumente străvechi ale artei Islamice, în particular la Mşattâ, acolo unde viţa de vie, populată cu tot felul de obiecte animate, aduce aminte de tema „copacului vieţii”, cât şi în mozaicurile de la Cupola Stâncii; mihrabul Marii Moschei Umayyade din Damasc este ornamentată cu viţă de vie şi acest motiv este reprodus în mihrabul Marii Moschei din Kairouan. Este chiar şi aşa clar că arabescul combină forme vegetale foarte diferite. Viţa de vie se regăseşte împreună cu palmierul şi acanta; în loc de struguri, poartă din când în când rodii, conuri de pin sau flori. Nu se preocupă de categoriile botanice şi se poate foarte bine ca geneza acesteia să fie destul de diferită de aceea care ne este sugerată de exemplele artei „oficiale”. Stilul său ‘abstract’, realizat dintr-o serie de curbe spiralate şi alternative, este cu siguranţă mult mai străvechi decât formele sale aproape naturaliste. Ornamentaţia abstractă de acest fel există printre popoarele ‘barbare’ sau nomade care, venind din Asia Centrală, au invadat Europe la începutul Evului Mediu. Ceea ce este numit ‘artă zoomorfică’ (Tierstil) a Sciţilor şi Sarmaţilor, care a supravieţuit în arta ‘barbară’ înainte de Evul Mediu, este modelată în întregime pe asemenea forme precum dubla spirală 
sau dublul vortex – yin-yang-ul chinezesc – a cărui simbolism universal este ascuns cu greutate de tema zoomorfică. Este întotdeauna vorba de ritmuri cosmice cu faze alternative şi complementare de evoluţie şi involuţie, expansiune şi contracţie. Grupuri de animale care stau faţă în faţă – perechi, sau fiare sălbatice cu prada lor – ele sunt, în orice caz, nu mai mult decât o variaţie a acestei teme de bază.
sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com
Source LinkViews: 2
În versiunile sale mai stilizate arabescul în forme de plante nu mai păstrează decât o asemănare îndepărtată cu planta. Dar reprezintă în schimb o transcriere perfectă a legilor ritmului în termeni vizuali. Desfăşurarea sa este continuă, ca un val, cu faze contrastante având diferite niveluri de rezonanţă. Modelul nu trebuie să fie simetric, însă, pentru a compensa aceasta, prezintă întotdeauna anumite repetiţii a căror caracter ritmic este accentuat de faptul că sunetele şi tăcerile sunt din punct de vedere estetic echivalente.
aparţinând în mod esenţial artelor arhaice, adică, a artelor care erau legate încă de limbajului simbolismului. În acest caz iarăşi, arta Islamică a preluat un motiv foarte vechi şi l-a dezvoltat cu un fel de geniu matematic. Îmbinarea arabă are o complexitate geometrică şi o calitate ritmică care se poate spune că lipseau într-o oarecare măsură în partea romană. Aceasta din urmă se poate reduce la reprezentarea frânghiei cu noduri şi aceasta este partea importantă; în tipul de îmbinare arabă, pe de altă parte, spaţiile pline şi zonele vide, modelul şi baza sa, au amândouă o valoare strict echivalentă şi se echilibrează unul cu altul, în acelaşi fel în care curgerea liniile se întoarce întotdeauna la punctul de origine, astfel încât atenţia cuiva nu se opreşte niciodată la un element particular al decorului. Continuitatea îmbinării invită ochiul să o urmeze şi viziunea este apoi transformată într-o experienţă ritmică însoţită de satisfacţia intelectuală dată de regularitatea geometrică a întregului.