Chiar şi dacă ar fi existat secvenţa corectă de aminoacizi, aceasta nu ar fi fost suficientă pentru formarea unei molecule de proteină funcţionale. Pe lângă secvenţa corectă, fiecare dintre diferitele tipuri de aminoacizi prezente în compoziţia proteinei trebuie să fie levogire. Există două tipuri de aminoacizi – asemeni tuturor moleculelor organice – numite „levogire“ […]
Chiar şi dacă ar fi existat secvenţa corectă de aminoacizi, aceasta nu ar fi fost suficientă pentru formarea unei molecule de proteină funcţionale. Pe lângă secvenţa corectă, fiecare dintre diferitele tipuri de aminoacizi prezente în compoziţia proteinei trebuie să fie levogire. Există două tipuri de aminoacizi – asemeni tuturor moleculelor organice – numite „levogire“ şi „dextrogire“. Diferenţa dintre ele este simetria în oglindă între structurile lor tridimensionale, care este similară cu cea dintre mâna dreaptă şi mâna stângă a unei persoane.
Aminoacizii oricăreia din aceste două forme pot să se lege între ei foarte uşor. Dar unul dintre lucrurile uluitoare ce a fost descoperit de cercetările ştiinţifice este acela că toate proteinele din plantele şi animalele de pe această planetă, de la cele mai simple organisme la cele mai complexe, sunt compuse din aminoacizi levogiri. Dacă fie şi doar un singur aminoacid dextrogir se ataşează la structura unei proteine, proteina devine nefolositoare. De-a lungul unei serii de experimente, în mod surprinzător, bacteriile ce au fost expuse la aminoacizi dextrogiri i-au distrus imediat. În anumite cazuri, bacteriile au produs aminoacizi levogiri din componentele fragmentate.
Haideţi acum să presupunem că viaţa a apărut prin întâmplare, cum consideră evoluţioniştii. În acest caz, aminoacizii levogiri şi dextrogiri au fost generaţi la întâmplare şi ar trebui să fie într-o proporţie oarecum egală în natură. Prin urmare, toate formele de viaţă ar trebui să aibă aminoacizi levogiri şi dextrogiri în propria lor constituţie, întrucât, din punct de vedere chimic, există posibilitatea ca aceste două tipuri să se combine unul cu celălalt. Cu toate acestea, noi ştim deja că în lumea reală, proteinele ce există în toate formele de viaţă sunt formate doar din aminoacizi levogiri.
Problema modului în care proteinele pot să selecteze doar aminoacizi levogiri din întreaga masă de aminoacizi, şi faptul că nici măcar un singur aminoacid dextrogir nu este implicat în procesul vieţii, este ceva care încă îi mai consternează pe evoluţionişti. O asemenea selecţie specifică şi conştientă este unul dintre cele mai mari impasuri cu care se confruntă teoria evoluţionistă.
Mai mult decât atât, această caracteristică a proteinelor agravează şi mai mult problema coincidenţelor cu care se confruntă evoluţioniştii. Pentru ca o proteină „semnificativă“ să fie generată, nu este suficient ca aminoacizii să fie prezenţi într-un anumit număr şi într-o anumită secvenţă, şi să se combine într-un anumit model tridimensional. Suplimentar, aceşti aminoacizi trebuie să fie cu toţii levogiri: nici măcar unul dintre ei nu poate fi dextrogir. Cu toate acestea, nu există niciun mecanism de selecţie naturală care să poată identifica faptul că un aminoacid dextrogir a fost adăugat la secvenţă şi care să recunoască faptul că acesta trebuie îndepărtat din lanţul de aminoacizi. Această situaţie elimină încă o dată pentru totdeauna rolul coincidenţei sau al întâmplării.
„Enciclopedia Britanică a Ştiinţei“, care este un apărător înfocat al evoluţionismului, afirmă că aminoacizii tuturor organismelor vii de pe pământ, cât şi cărămizile ce compun complexele de polimeri cum sunt proteinele, prezintă cu toţii asimetria pe partea stângă (sunt levogiri). Ea mai adaugă că aceasta este echivalentul aruncării unei monede de un milion de ori în aer, faţa care cade fiind de fiecare dată aceeaşi, spre exemplu „cap“. Aceeaşi enciclopedie afirmă că este imposibil de înţeles de ce moleculele devin levogire sau dextrogire, şi că această opţiune este în mod fascinant legată de originea vieţii pe pământ.
Dacă o monedă aruncată în aer de un milion de ori cade cu aceeaşi faţă, este oare mai logic să atribuim aceasta întâmplării decât să acceptăm că s-ar putea să existe o conştiinţă care intervine în acest proces? Răspunsul ar trebui să fie evident. Totuşi, oricât de evident ar fi, evoluţioniştii încă îşi mai caută refugiul în coincidenţe, pur şi simplu pentru că nu vor să accepte existenţa lui Dumnezeu.
O situaţie similară aminoacizilor levogiri există şi în cazul nucleotidelor, cele mai mici unităţi ale acizilor nucleici, ADN şi ARN. În contrast cu proteinele, unde sunt aleşi doar aminoacizi levogiri, în cazul acizilor nucleici, formele preferate ale componentelor nucleotidelor lor sunt întotdeauna dextrogire. Şi acesta este un alt lucru care nu poate fi explicat prin simple coincidenţe.
În concluzie, putem spune că este dovedit dincolo de orice umbră de îndoială de către probabilităţile pe care le-am examinat, că originea vieţii nu poate fi explicată prin pura întâmplare. Dacă încercăm să calculăm probabilitatea ca o proteină de mărime medie ce constă din 400 de aminoacizi să fie alcătuită doar din aminoacizi levogiri selectaţi, ajungem la o probabilitate de 2400sau 10120. Şi doar pentru comparaţie, haideţi să ne aducem aminte că numărul tuturor electronilor din univers este estimat la 1079, care, deşi este enorm de mare, e totuşi mai mic decât cifra probabilităţilor calculate de noi anterior. Iar probabilitatea ca aceşti aminoacizi să se aşeze în secvenţa corectă va genera numere şi mai mari. Iar dacă vom însuma aceste probabilităţi, şi dacă vom merge cu calculul probabilităţilor la proteine şi mai mari, şi de alte tipuri, numerele obţinute ajung să fie de neconceput.
Source Link
Views: 2
În timp ce improbabilitatea formării unei molecule de proteină alcătuită din 500 de aminoacizi atinge asemenea proporţii, am putea să continuăm să împingem limitele minţii până la niveluri şi mai înalte ale improbabilităţii. În molecula de „hemoglobină“, care este o proteină vitală, există 574 de aminoacizi, un număr mai mare decât cel al proteinei menţionate anterior. Şi acum, luaţi în considerare faptul că într-o singură globulă roşie din sânge sau hematie (una din miliardele de hematii din trupul nostru), există 280000000 (280 de milioane) de molecule de hemoglobină.