Despre dragoste în Coran – 2

 

 

Despre dragoste în CoranCând un musulman îl întâlnește pe Dumnezeu în rugăciune, aceasta este văzută ca expresia ultimă de dragoste prin smerenie și supunere din partea unei creaturi iubitoare față de Creatorul ei/lui slăvit. Este considerată de asemenea a fi o șansă de a vorbi lui Dumnezeu în mod direct de cinci ori pe zi prin recitarea Coranului, precum și prin cuvinte sincere, simple, oneste și spontane izvorâte direct din inima celei/celui care se roagă în timpul prosternării.

Același lucru se aplică tuturor formelor de practicare a Islamului, indiferent dacă sunt obligatorii sau opționale, ritualurilor și comportamentelor. Răspunsul lui Dumnezeu și răsplata unei asemenea onestități de sentimente și acte de sinceritate sunt detaliate în Coran și resimțite de milioane de adoratori. De ce altceva ar fi nevoie pentru dovedirea unei relații de iubire reciprocă?

Jeffrey Lang a abordat acest subiect în cartea sa „Losing My Religion: A Call for Help[1]:

Adorarea în Islam este holistică. Capitularea în fața lui Dumnezeu este revelată mai mult de comportamentul nostru de zi cu zi față de ceilalți decât doar de practica noastră de rituri religioase. Viața castă îmbunătățește relația noastră cu Dumnezeu. Coranul amintește adesea de dragostea lui Dumnezeu față de binefăcători.  (2:195; 3:134; 3:148; 5:13; 5:195), față de cei care se căiesc (2:222), față de cei care se curățesc (2:222; 9:108), față de cei care sunt cu conștiință în relația lor cu Allah (3:76; 9:4; 9:7), față de cei perseverenți (3:146), față de cei care își pun încrederea în Allah (3:159), de susținătorii dreptății (5:42; 49:9; 60:8) și față de cei care se străduiesc pe calea lui Dumnezeu (61:4).

Numele și atributele lui Dumnezeu menționate în Coran însumează virtuțile care ne ajută să obținem dragostea Lui. Cele mai întâlnite nume sunt cele referitoare la îndurarea lui Dumnezeu,compasiunea și iertarea Lui: cele mai pure manifestări ale iubirii. Așadar, observăm că relația dintre un credincios sincer și Dumnezeu este caracterizată în mod consistent de legătura de iubire.

Odată ce Dumnezeu este perfecțiunea virtuților pe care noi le dobândim, noi ne vom dezvolta în ele, abilitatea noastră de a ne apropia de EL crescând. Cu cât vom fi mai îndurători, cu atât ne vom putea bucura mai mult de infinita îndurare a lui Dumnezeu. Cu cât vom fi mai miloși, cu atât mai mult vom putea cunoaște infinita compasiune a lui Dumnezeu. Același lucru poate fi afirmat despre dragoste.” (90:295)

În Islam, credința reprezintă sursa supremă a tuturor lucrurilor referitoare la relația omului cu Dumnezeu. Așadar, credința este sursa din care izvorăște iubirea, înflorind și întărind credința, în felul acesta producând mai multă iubire pentru a consolida credința mai mult, și tot așa, într-un cerc de aur infinit.

 

 

Sursa:

  • new-muslims.info/ro
  • onislam.com

 


[1] Lang, Jeffrey. Losing My Religion: A Call for Help. Beltsville, MD: Amana Publications, 2004

Source Link

Views: 1

Evoluționism – partea a 7-a

Evoluționism – partea a 7-a

FOSILELE 

Unul din argumentele invocate cel mai des de evoluţionişti în favoarea teoriei lor este cel al fosilelor. De la început trebuie să precizăm, însă, că paleontologia (disciplina care se ocupă cu studiul fosilelor) deţine tristul record de a fi ramura ştiinţei care a înregistrat cel mai mare număr de falsuri, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra argumentelor de acest fel. Vom încerca totuşi să analizăm acele date a căror falsitate nu a fost încă dovedită.

S-a observat că în diferite straturi ale pământului se găsesc urme fosile de la vieţuitoare diferite şi că straturile mai adânci conţin de obicei organisme cu o organizare mai simplă. Ordinea apariţiei vieţuitoarelor în straturile geologice ar fi, în linii mari, următoarea: microorganisme, nevertebrate marine şi alge, peşti, plante de uscat, amfibieni, reptile, mamifere şi păsări. Urmele de locuire umană apar numai în straturile cele mai superficiale. Cele expuse până aici sunt fapte.

S-a presupus că straturile mai adânci sunt mai vechi (dar în privinţa vârstei concrete a fiecărui strat savanţii sunt încă departe de a se fi pus de acord). Deşi nu poate fi demonstrată practic, această presupunere este totuşi plauzibilă. Evoluţioniştii susţin, însă, că vieţuitoarele diferite care au trăit în epoci diferite au apărut prin evoluţie unele din altele.

Numai că, din punct de vedere logic, faptul că două specii apar în straturi geologice succesive nu implică în mod necesar faptul că aceste două specii ar fi luat naştere una din alta. De exemplu, dacă am face săpături pe teritoriul actual al oraşului Bucureşti, am constata că în straturile mai vechi găsim urme de lupi, iar în cele mai noi am găsi urme de câini şi acest lucru nu înseamnă că lupii s-au transformat în câini, ci doar că locul lupilor a fost ocupat de câini.

În plus, cercetările de până acum, arată că speciile apar brusc în straturile geologice, fiind bine definite şi în cursul existenţei lor cunosc numai modificări neesenţiale (cum ar fi adâncirea striaţiilor de pe cochilia unei scoici), iar între două specii asemănătoare care se succed în timp nu există verigi intermediare (de exemplu, nu s-a descoperit nici o fosilă de animal care să aibă gâtul de o lungime cât jumătate din gâtul girafei, deşi o astfel de fosilă, dacă ar fi existat, ar fi sărit în ochi chiar şi unui nespecialist şi nici alte asemenea forme intermediare între specii diferite). Şi chiar dacă s-ar descoperi vreodată o asemenea “verigă”, aceasta nu ar dovedi decât succesiunea temporală, nu şi filiaţia speciilor respective.

fossilsExistă totuşi o fosilă care a făcut să curgă multă cerneală şi despre care evoluţioniştii afirmă că le-ar confirma teoria. Fosila constă dintr-un fragment de rocă sedimentară în care se află imprimată urma unui animal care seamănă cu o reptilă dar, în acelaşi timp, are aripi cu pene ca de pasăre. Fosila a fost numită Archaeopteryx.

Presupunând că fosila este autentică (deşi există şi voci care contestă acest lucru) să vedem ce dovedeşte ea. De la început trebuie să precizăm că în toate sursele bibliografice pe care le-am studiat am găsit descris un singur exemplar fosil al acestui vieţuitor, iar un exemplar izolat nu este o specie (vedem şi astăzi născându-se creaturi monstruoase care prezintă caractere diferite faţă de specia din care descind, dar acestea nu ajung să constituie o specie, întrucât în puţinele cazuri în care sunt viabile, ele sunt izolate reproductiv tocmai datorită monstruozităţii lor), deci ar trebui să avem un număr mai mare de fosile pentru a putea afirma că am descoperit o specie nouă.

Presupunând totuşi că a existat această specie, ea nu este o verigă intermediară între două specii, ci numai o specie care nu poate fi încadrată în nici una din categoriile cunoscute de noi (reptile, păsări etc.). Acest lucru nu ar constitui o noutate, întrucât chiar şi în zilele noastre există asemenea specii (cel mai cunoscut exemplu este ornitorincul) ceea ce dovedeşte numai faptul că natura este, totuşi, mai complexă decât categoriile taxonomice stabilite de mintea omenească a biologilor.

sursa: Firmilian G.

Source Link

Views: 1

Evoluționism – partea a 3-a

Evoluționism – partea a 3-a

UNIVERSALITATEA CODULUI GENETIC 

genetic-code-shutterstock_137320367-617x416Toate organismele vii posedă un genom, iar informaţia cuprinsă în acesta este descifrată cu ajutorul unui cod genetic. Acest cod genetic este universal, adică la toate vieţuitoarele, de la cele mai simple până la cele mai complexe (cu câteva mici excepţii nesemnificative), aceeaşi secvenţă de trei baze azotate codifică acelaşi aminoacid.

Atât evoluţioniştii cât şi creaţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a originii comune a tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Numai că, atunci când ajung să precizeze care ar fi această origine comună, nu mai sunt de acord: evoluţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au evoluat dintr-un singur organism iniţial, în timp ce creaţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au fost create de un Dumnezeu unic. Să analizăm pe rând cele două poziţii.

Să presupunem că vieţuitoarele ar fi evoluat toate din acelaşi organism iniţial. În acest caz se pun câteva probleme legate de universalitatea codului genetic. Prima dintre ele se referă la originea acestui cod. Teoria oficială susţine că însuşi codul actual ar fi apărut prin evoluţie dintr-o variantă mai simplă (cu două baze azotate la un aminoacid). Lăsând la o parte faptul că nu există nici un vieţuitor cu un astfel de cod şi nu avem nici o dovadă că ar fi existat vreodată, se pune o altă întrebare: dacă într-adevăr codul ar fi evoluat, cum se explică faptul că astăzi toate vieţuitoarele au acelaşi cod, ţinând cont de faptul că orice modificare a lui s-ar fi transmis numai la urmaşii organismului la care ar fi apărut modificarea, iar la celelalte vieţuitoare nu?

Să presupunem acum că într-un fel sau altul s-a ajuns totuşi la un organism care posedă codul genetic actual. Dacă toate vieţuitoarele ar fi evoluat din acesta, ar fi inexplicabil faptul că toate celelalte gene s-au modificat în timp, dând naştere la întreaga diversitate a lumii vii pe care o cunoaştem astăzi, numai genele care conţin informaţia referitoare la codul genetic au rămas nemodificate. Vedem, deci, că universalitatea codului genetic nu poate fi invocată ca o probă în favoarea evoluţionismului.

Source Link

Views: 1