Etichetă: ateu

Evoluționism – partea a 5-a

 

 

ORIGINEA EUCARIOTELOR 

Încercând să explice originea eucariotelor, evoluţioniştii susţin că acestea ar fi apărut prin contopirea mai multor celule procariote. În acest fel s-ar explica, spun ei, existenţa mai multor cromozomi în aceeaşi celulă. În ceea ce priveşte mitocondriile, acestea ar fi nişte celule procariote care au ajuns să trăiască în simbioză cu celula gazdă. Numai că, nucleul celulelor eucariote prezintă anumite particularităţi care îl deosebesc net de procariote:

300px-Celltypes– nucleul eucariotelor are membrană nucleară, iar al procariotelor nu
– cromozomii la eucariote sunt mai mari decât la procariote şi au o structură diferită, mult mai complexă decât cea a cromozomului unic de la procariote
– existenţa intronilor în genele eucariote şi lipsa lor la procariote
– diferenţele care există între diviziunea simplă a procariotelor pe de o parte şi între mitoza şi meioza de la eucariote pe de altă parte
– modul diferit în care se realizează reglajul genetic etc.

Vedem că eucariotele diferă calitativ de procariote, deci sunt altceva decât o simplă contopire de celule procariote.
În ceea ce priveşte mitocondriile, diferenţele care există între codul genetic universal şi cel mitocondrial demonstrează că acestea nu sunt nişte celule procariote, iar interdependenţa profundă dintre metabolismul celulei eucariote şi cel mitocondrial arată că aici nu e vorba de o simplă simbioză, ci de organite celulare care fac parte integrantă din celula eucariotă. Vedem aşadar că nici din acest punct de vedere teoria evoluţionistă nu este credibilă.

Un alt aspect legat de eucariote îl constituie existenţa organismelor pluricelulare cu organizare superioară. Acestea au un număr foarte mare de celule (de ordinul sutelor de miliarde) care posedă toate acelaşi genom dar, în fiecare celulă sunt active numai o parte din gene, în funcţie de rolul pe care trebuie să îl îndeplinească acea celulă. Deşi fiecare celulă în parte are propriul său metabolism, între ele există o coordonare perfectă, astfel încât fiecare dintre ele îndeplineşte un rol precis şi toate aceste celule împreună formează un singur organism. În plus, în timpul vieţii unui astfel de organism, multe din celulele componente mor şi sunt înlocuite de alte celule tinere fără ca acest fenomen să afecteze integritatea şi funcţionalitatea organismului.

Este inimaginabil ca toate aceste sisteme, atât de complexe şi în acelaşi timp atât de armonioase, să fi luat naştere “întâmplător” prin intervenţia unor forţe oarbe ale naturii. Mai menţionăm un amănunt: dacă speciile de eucariote ar fi evoluat unele din altele, de la simplu la complex, ar fi trebuit ca numărul cromozomilor la fiecare specie să fie mai mare sau mai mic, în funcţie de gradul de complexitate al organismului dar, în realitate s-a observat că nu există nici o corelaţie între numărul de cromozomi şi nivelul de complexitate al organismelor dintr-o anumită specie.

Soucre Link

Visits: 0

Evoluționismul – o știință? p. a 2-a

– continuarea părții întâi –

 

d. Sistemele ireductibile

 

Biologii care au fundamentat ortodoxia darwinistă au considerat celula drept un bulgăre nediferenţiat de protoplasmă. Organismul (şi în special celula) reprezenta pentru ei un „black box”, o cutie neagră – o maşinărie care face lucruri minunate printr-un mecanism necunoscut pentru om. Biologul Michael J.Behe explică faptul că, la ora actuală, biochimiştii au ajuns să exploreze partea dinlăuntru al cutiei negre. Şi ce au găsit acolo se cheamă „complexitate ireductibilă”.
Orice om a văzut o capcană de şoricei. Ea este construită dintr-o scândurică (1), de care se prinde un arc terminat cu un „ciocan” (2), ce se blochează cu o piedică (3), care la rândul ei este conectată la un cârlig cu declanşator (4), în care se află o momeală (5). Dacă un singur element lipseşte, jucăria nu mai funcţionează. Capcana de şoricei este un sistem ireductibil.

La nivel molecular, viaţa este plină de asemenea sisteme. Cunoştinţele au devansat atât de mult darwinismul, încât biologii nici măcar nu încearcă să explice cum au putut să apară sistemele ireductibile în mecanismul evoluţiei lente.

„Când mă gândesc la ochiul omenesc, mă cutremur”, mărturisea Charles Darwin. Ochiul este în stare să efectueze 100.000 funcţii separate zilnic. El este un asemenea sistem ireductibil care sfidează evoluţia. Dacă ar fi nedezvoltat, ochiul ar fi total nefuncţional. Dezvoltarea anatomică gradată a ochiului omenesc este o imposibilitate, datorită multor trăsături sofisticate care depind unele de altele. Darwin mărturisea: “Cum devine un nerv sensibil la lumină ne preocupă azi mai mult decât originea vieţii însăşi”. Dar nu numai sub aspectul structurii anatomice a ochiului, lucrurile sunt uimitoare, ci şi a proceselor biochimice care însoţesc fiecare aspect.

Mai întâi, lumina loveşte retina. O moleculă retinală îşi schimbă imediat forma. Aceasta determină o altă proteină, rodopsina, să-şi schimbe forma. Această reacţie atrage o a doua proteină, transducin, care la rândul ei se leagă de fosfodiesterază, o a treia proteină. Această nouă moleculă formată reduce numărul ionilor pozitivi de sodiu. Rezultatul dezechilibrului de ioni de sodiu din interiorul celulei cauzează o încărcătură electrică care este transmisă la centrul optic, pe care computerul creier o interpretează – …şi noi vedem!

Dar nu există doar un singur tip de ochi! Există o sumedenie: de om, de caracatiţă, de vertebrate, de artropode, de trilobiţi… De exemplu, ochiul de trilobit. În timp ce ochiul uman are un singur cristalin, ochiul de trilobit e compus dintr-o mulţime de lentile duble, până la 15.000 lentile separate în fiecare ochi. Miliardele de ani de evoluţie lentă nu puteau elabora ceva atât de complex.

Un alt sistem ireductibil este organul de reproducere. Profesorul Howard Peth se întreabă: „Cum ar fi putut organe sexuale feminine şi masculine – care se completează perfect – să apară gradat, în paralel, dar rămânând cu totul inutile până la completa lor dezvoltare?”

În numărul din 24 februarie, 1984, revista „Discover” [10] readuce în atenţie unul din cele mai dureroase mistere ale evoluţiei. După doctrina darwinistă, supravieţuirea speciei este asigurată de adaptare, precum şi de transmiterea cât mai eficientă a moştenirii genetice. Dar înmulţirea sexuată este o metodă ineficientă şi extrem de riscantă. Ea cere o mare cantitate dezordonată de timp şi energie. Iar faptul că înmulţirea sexuată înjumătăţeşte moştenirea de informaţii genetice a părintelui contrazice principiul biologic de bază al evoluţionismului: anume că scopul principal al organismului este să transmită progeniturii cât mai multe din genele proprii cu putinţă. În contrast cu înmulţirea sexuată, reproducerea asexuată este o cale mult mai simplă, mai rapidă, mai eficientă cale de reproducere, care permit creaturii să se replice pe sine fără ajutorul unui semen şi apoi să-i transmită descendenţilor toate genele sale. Conform darwinismului, speciile cu înmulţire sexuată ar fi trebuit să dispară demult în faţa celor asexuate.

 

e. Probabilitatea

 

Evoluţionismul consideră „şansa”, sau probabilitatea fericită, ca fiind principiul fundamental pentru apariţia vieţii cât şi pentru salturile evolutive de la un stadiu la următorul. Şansa îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru realizarea unor sisteme ireductibile ca: aminoacidul, celula, organele, organismele homeoterme, reproducerea vivipară, etc… este inimaginabil de infimă.

Probabilitatea apariţiei spontane a numai 200 enzime cât este necesar pentru apariţia unei celule primare a fost calculată la 1/10 40.000. Compară această probabilitate imposibilă cu vârsta acceptată a universului în teoria Big-Bangului, de 1/1017 secunde. Dacă ar fi să acordăm fiecărei probabilităţi o singură secundă, timpul n-ar ajunge nici pentru realizarea primului pas, de la Anorganic la Organic, cu atât mai puţin pentru tot restul de cortegiu de salturi evolutive. Sir Fred Hoyle spunea: „Acest lucru este la fel de ridicol şi improbabil ca presupunerea că un tornado, bântuind un depozit de fiare vechi, să asambleze un Boeing 747”.

„Matematicienii sunt de acord că, din punct de vedere statistic, orice probabilitate mai mare de 1060 este „nulă”. Oricare din speciile cunoscute, incluzând chiar şi bacteria unicelulară, are un număr enorm de nucleotizi, nu 100 sau 1000. De fapt, o bacterie unicelulară are cca. 3 milioane de nucleotizi, aliniaţi într-o succesiune foarte exactă şi specifică. Aceasta înseamnă că nu există probabilitate matematică pentru nici una din speciile cunoscute, pentru o apariţie întâmplătoare prin mutaţii întâmplătoare”. [11]

„Selectarea la pura întâmplare a proteinelor corespunzătoare, şi acestea toate dextrogire, şi apoi plasarea lor în secvenţa specifică într-o moleculă, tot prin hazard, ar solicita un număr de 1/1089190 molecule de ADN (în medie) pentru a oferi o singură şansă de formare a secvenţei specifice de ADN capabilă să codeze cele 124 proteine. 1/1089190 de molecule ar cântări de 1/1089147 ori greutatea pământului, cantitate suficientă pentru a umple universul de câteva ori. Se apreciază că totala cantitate de ADN, necesară pentru codarea a 100 miliarde de fiinţe umane, ar putea ocupa un spaţiu mic cât o jumătate de tabletă de aspirină. Cantitatea de ADN cântărind de 1/1089147 ori cât pământul este absurd de mare. Ea doar subliniază cât de mică este şansa apariţiei unei singure molecule de ADN la întâmplare.” [12]

„Orice încercare de a concepe o teorie evoluţionistă a codului genetic este zadarnică, întrucât codul acesta este lipsit de funcţionalitate dacă nu este „tradus”, adică dacă nu conduce la sinteza proteinelor. Dar maşinăria prin care celula traduce codul este alcătuită din aproximativ 70 de componente care ele însele sunt produsul tot al codului!” [13]

Ca să evite aceste absurdităţi, ştiinţa ipotetică propune o serie de alte modele: că protozoorul iniţial ar fi fost mult mai simplu decât ne putem noi imagina, bazat pe un alt sistem de auto-replicare decât ADN/ARN;  că universul ar fi existat într-un nesfârşit ciclu de Big Bang şi Big Plop, din care în mod fericit, am scăpat noi…; sau chiar„pan-spermia” – că viaţă ar fi poposit pe pământ venind din altă parte a universului.

 

f. Informaţia

 

blue_dna_by_reby_c-d3ia7s9Evoluţioniştii nu realizează că, pe lângă domeniul materiei, ei au de a face şi cu un al doilea domeniu cel puţin la fel de incomensurabil: domeniul informaţiei. Aceste două domenii nu pot fi niciodată suprapuse prin vreun fel de reducţionism. Gena este un pachet de informaţii, nu un obiect. Modelul de baze perechi din molecula de ADN îi dă genei specificul. Dar, atenţie, molecula de ADN este mediumul, nu şi mesajul. Este ca şi cu banda magnetică a casetofonului, care reprezintă suportul material pentru informaţia care este cu totul altceva decât suportul dat. Păstrarea acestei distincţii între medium şi mesaj este absolut indispensabilă pentru clarificarea ideii de „evoluţie”. Pentru a explica viaţa, trebuie să explicăm nu doar originea substanţelor chimice, ci şi originea informaţiei.

Un om este alcătuit din trilioane de celule diferite, organizate într-o maşinărie de mare precizie. Fiecare celulă are câte un nucleu. Iar fiecare nucleu conţine o bază digitală de date care cuprinde mai multă informaţie decât toate cele 30 volume ale Enciclopediei Britanice.

Toate fiinţele depind de relaţia activă dintre moleculele de acid nucleic moştenit – ADN – şi moleculele de proteine, materialul de construcţie. Ca să producă proteine, fiinţele vii se folosesc de secvenţele de ADN prin care îşi aliniază o secvenţă corespunzătoare de grupe de aminoacizi. Dar în mod natural, ADN-ul şi proteine reacţionează contrar acestei ordini, în sensul distrugerii sistemului viu. După cum fosforul, sticla şi cuprul nu se caută ca să formeze automat o structură numită „televizor”, decât numai dacă sunt aranjate de o inteligenţă exterioară lor, tot aşa ADN-ul şi proteina ajung să intre într-o relaţie constructivă numai dacă sunt controlate de o informaţie exterioară lor.

Nucleotidele esenţiale pentru construirea de molecule de ARN şi ADN cer condiţii radical diferite pentru asamblarea lor. Citozina şi uracilul ARN-ului au nevoie de temperaturi de fierbere a apei, în timp ce adenina şi guanina au nevoie de temperaturi de îngheţ. În condiţii naturale, cele patru elemente de construcţie nu se pot în veci corela singure, în acelaşi loc şi în concentraţii adecvate.

Asamblarea celei mai simple componente care stă la baza vieţii, integrând aminoacizii – care sunt levogiri [14] –  cu zaharurile nucleotide – care sunt dextrogiri – nu poate avea niciodată loc „in vitro” [15], decât „in vivo”. Pentru a se produce combinaţia, este nevoie de participarea unei enzime, ea însăşi o proteină care trebuie să fie codată genetic pentru o operaţiune specifică.

Problemele pe care le ridică macro-cosmosul nu sunt nici ele mai mici sau mai puţine decât problemele micro-cosmosului. Andreas Tammann, profesor de astronomie la Universitatea din Basel era citat de revista „Der Spiegel” astfel: „Universul este atât de incredibil de bine construit, încât trebuie să fi fost planificat. Dacă, de exemplu, densitatea materiei în momentul Big-bang-ului ar fi fost cu numai o 0,1040-ime mai mare, la scurt timp universul s-ar fi prăbuşit.“

Iar savantul în fizica particulelor, John Polkinghorne, distins cu premiul Templeton pentru anul 2002, scria: „Dacă puterea gravitaţiei, sau sarcina unui electron, sau masa unui proton… ar varia cu numai foarte puţin, n-ar exista nici atomi şi nici stele şi nici viaţă! Extrem de finul acord al legilor naturii mă conduce la concluzia că în spatele naturii nu se află întâmplarea, ci un proiect inteligent”.

Creaţionismul biblic se mai cheamă şi “Teoria destinului inteligent” [16]. O credinţă a bunului simţ socoteşte că numai o Inteligenţă putea să sfideze tiparul simplist evoluţionist al unei „cea mai sigură şi adaptată soluţie” şi să diversifice opera sa atât de creator, încât:  la cele 457 specii de rechini, există şi reproducerea ovipară, şi cea vivipară [17], cât şi una ovo-vivipară;  şerpii sunt ovipari, nu şi viperele: ele nasc puii vii; există patru tipuri de aripi cu patru tipuri de zbor [18]… Natura este mărturia unui spirit creativ nelimitat.

 

 

 – finalul celei de-a doua părți –

Soucre Link

Visits: 0

Evolutionismul – o știință? – p. 1

 

 

evolutionism-DarwinÎn accepțiunea unora dintre oamenii de știință, orice afirmaţie cu privire la existenţa lui Dumnezeu este lipsită de sens, pentru că lipseşte metoda ştiinţifică pentru determinarea adevărului acestei afirmaţii. Există multe ştiinţe, corespunzătoare numeroaselor domenii de investigare. Dar nu există nici o ştiinţă care să investigheze divinitatea. Pentru investigarea supranaturalului, mijloacele naturale sunt oarbe. E ca şi când ai vrea să măsori presiunea atmosferică cu termometrul… Consecutiv, din punct de vedere ştiinţific, afirmaţiile „Dumnezeu există” sau „Dumnezeu nu există” sunt cu totul lipsite de sens.

Immanuel Kant completa logica de mai sus: „Este absurd să întrebi dacă există Dumnezeu, deoarece noţiunea de Dumnezeu include şi existenţa în Sine. Existenţa lui Dumnezeu este o axiomă.”

„Dacă existenţa n-ar fi inclusă în esenţa divinităţii”, spunea Spinoza, „doar atunci ai putea spune că ‚El există’ sau ‚nu există’. Însă aceasta este o absurditate!”. E la fel de absurd ca şi când ai spune: „Un cerc rotund”… căci rotunjimea este inclusă în însăşi noţiunea de cerc. Un cerc „ne-rotund” este o contradicţie!

Temeliile acestea solide din punct de vedere raţional, au început să fie contestate odată cu epoca modernă. Savantul Charles Birch, profesor emerit al Universitaţii din Sydney consideră că: „Începând cu secolul 17, odată cu adolescenţa fizicii moderne, concepţia despre univers a fost îmbibată şi modificată de modelul materialist, mecanicist.” În timp ce fizica desluşea tainele pământului, ba chiar şi al astrelor, noua paradigmă nu prea mai lăsa loc pentru supranatural. Fizicianul – ucenicul vrăjitor – a pus repede pe picioare un sistem care să explice totul numai şi numai prin cauze naturale. Pentru scopuri ştiinţifice, fiecare fenomen era de aşteptat să aibă o cauză materială; a postula o cauză ne-materială, precum o Inteligenţă supranaturală, însemna a părăsi ştiinţa şi a intra în domeniul religiei. Ori aceasta, pentru materialişti, însemna „a părăsi realitatea şi a intra în domeniul fanteziei”.

 

1. Dovezile:  lipsa lor

 

Prin natura obiectului ei de studiu – originile pământului şi ale vieţii – este cu neputinţă ca experimentul să testeze direct teoria. În ce priveşte testarea consecinţelor care derivă din teorie, evoluţionismul se loveşte de un vid de dovezi.

 

a. Schema geologică:

 

Schema geologică evoluţionistă afirmă că straturile geologice se succed secvenţial, pornind de jos, de la „cel mai vechi” spre „cel mai tânăr”. Până la această dată, nicăieri pe pământ nu a fost găsită „coloana geologica” evoluţionistă. De regulă, toate siturile geologice consemnează lipsa a peste jumătate din „perioadele geologice”, astfel că straturile se succed cu goluri inexplicabile sau/şi de-a valma.  Chiar şi Marele Canion Colorado se prezintă cu lipsa a sute de milioane de ani din „coloana geologică”, pentru că doar 5 din cele 11 straturi geologice mai importante sunt prezente.

 

b. Transmutaţiile

Ca să înlocuiască creaţiunea supranaturală, Charles Darwin a propus transformarea unei specii din alta inferioară, prin mutaţii genetice (transmutaţii). Modelul era logic. Trebuia doar să fie confirmat de fapte.

Ca să producă dovezile, biologul T. H. Morgan, încă din 1910, a început o serie de experienţe asupra musculiţei de oţet. Experienţele s-au dovedit generoase, de atunci raportându-se cca. 3.000 mutaţii. În toate cazurile obţinute (fie că s-a obţinut musculiţă fără aripi, musculiţă neagră, musculiţă cu aripi curbate, musculiţă cu picioare sub formă de antenă), drosofila a rămas tot musculiţa de oţet. Ba mai mult: de regulă, mutaţiile s-au dovedit dăunătoare, în cel mai bun caz, fără efect. Nici una din ele însă nu a transformat-o într-o super-muscă.  Experimentul a dovedit că mutaţiile există doar pentru conservarea şi adaptarea mai bună a speciei respective, nicidecum pentru transformarea ei în altceva. Mutaţiile nu implică nici inovaţie, nici creşterea informaţiei genetice. Până acum, însă, nici o transmutaţie n-a fost dovedită.

 

c. Verigile lipsă

Schema evolutivă a procesului de devenire, de la materie moartă la om, parcurge 10 etape:  protozoare, metazoare, nevertebrate, peşti, amfibii, reptile, păsări, mamifere, maimuţa, omul. Pentru nici una din aceste 10 etape nu s-a găsit măcar o singură formă de tranziţie.

În schimb, viaţa apare brusc în stratul cambrian, fără nici un fel de precursori. În acest strat, fosilele sunt extrem de abundente, variate şi chiar complexe. Nici o specie de tranziţie nu se găseşte între aceste fosile cambriene, ca de altfel in nici unul din straturile „coloanei geologice”.

Aceste goluri de dovezi face pe savantul evoluţionist britanic, Gerald Kerkut, să afirme: „Orice evidenţă în favoarea ideii evoluţioniste este foarte limitată şi circumstanţială prin natura ei. Filosofia evoluţiei este bazată pe presupuneri şi în consecinţă nu poate fi verificată ştiinţific.”

Mark Ridley, zoologul universităţii Oxford, mărturisea direct: „Nici un evoluţionist nu foloseşte raportul fosilelor drept evidenţă în favoarea teoriei evoluţiei şi împotriva teoriei creaţiunii”.

Iar revista Newsweek comenta: „Dovezile furnizate de fosile ne îndepărtează de la darwinismul clasic care este predat în şcoli. Veriga lipsă dintre om şi maimuţă este cea mai incitantă din întreaga ierarhie de fiinţe-fantomă. În raportul fosilelor, verigile lipsă constituie regula. Cu cât savanţii caută forme de tranziţie mai mult, cu atât mai frustraţi devin ei.”

 

2. Incompatibilitatea cu legile naturale

 

Dacă primul criteriu este nesatisfăcut prin absenţa evidenţelor, cel de-al doilea criteriu este nesatisfăcut prin contradicţii flagrante cu legile ştiinţifice cunoscute.

 

a. Legile termodinamicii

Legea întâia a termodinamicii statuează că „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul doar se transformă”. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al cauzelor naturale şi materiale, energia sau masa nu se creează. Ea doar se transformă. Evoluţionismul, în schimb, pledează în numele ştiinţei pentru „o apariţie subită a universului, la întâmplare…”

Legea a doua a termodinamicii statuează „răcirea termică a universului”. În alte cuvinte: că universul organizat tinde să se dezorganizeze, căutând echilibrul, inerţia, un zero absolut; că niciodată, din întâmplare, materia nu se organizează spre planuri superioare, ci că doar se dezorganizează… Evoluţionismul însă se fundamentează pe creşterea de informaţie şi auto-organizarea materiei, în salturi către superior – fapt ce contrazice legea a doua a termodinamicii. Crezul că haosul, printr-un „Big-bang”, s-a transformat pe sine într-un creier cu 120 trilioane de conexiuni – este o violare a acestei legi. Doctrina că totul poate să crească în organizare, din pură întâmplare, într-un interval de milioane de ani, este acceptabilă doar ca un crez religios, nu ca teorie ştiinţifică.

 

b. Legea biogenezei

Evoluţionismul presupune că viaţa a apărut spontan, din materie moartă, printr-o întâmplare absolut fericită; că substanţele chimice lipsite de viaţă au avutputerea, cel puţin o dată, să se combine în mod spontan şi să producă organisme vii. Încă din 1890, Louis Pasteur a combătut decisiv crezul „generaţiei spontanee”, formulând legea că „viaţa provine doar din viaţă”. A susţine contrariul este neştiinţific.

 

c. Genetica

La data când evoluţionismul era acceptat ca teorie, ştiinţa naviga pe ape tulburi, ipotetice. Genetica nu exista. Ceea ce i-a frapat pe Darwin, Huxley şi Haeckel erau similitudinile morfologice. Argumentele anatomiei comparate la ora actuală sunt răsturnate de genetică. Speciile cu similitudini provin din arii diferite ale plajei ADN-ului [9]. Cca. 80 000 de gene compun cele 23 perechi de cromozomi umani. Comparativ, căpşuna conţine doar 8% faţă de om, în timp ce ceapa conţine de 12 ori mai mult (adică 960.000 de gene). Iar amoeba – de 200 de ori mai mult! Genetica consolidează noţiunea de specie distinctă, stabilă, unică, şi contestă transformismul.

Michael Denton, cercetător australian în genetică moleculară, scrie în cartea sa „Evoluţionismul – o teorie în criză”: „Ca rezultat al descoperirilor din ultimii 30 ani, la ora actuală ştim că există nu numai o despărţire clară între speciile vii, ci şi că această dramatică despărţire este absolut neunificată de nici o formă tranziţională („verigi lipsă”). Ba mai mult, aceste forme tranziţionale nu numai că sunt empiric absente, dar conceptual sunt chiar imposibile.”

 

– finalul părții întâi –

Soucre Link

Visits: 0