evolutie - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

Evoluționism – partea a 7-a

FOSILELE

Unul din argumentele invocate cel mai des de evoluţionişti în favoarea teoriei lor este cel al fosilelor. De la început trebuie să precizăm, însă, că paleontologia (disciplina care se ocupă cu studiul fosilelor) deţine tristul record de a fi ramura ştiinţei care a înregistrat cel mai mare număr de falsuri, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra argumentelor de acest fel. Vom încerca totuşi să analizăm acele date a căror falsitate nu a fost încă dovedită.

S-a observat că în diferite straturi ale pământului se găsesc urme fosile de la vieţuitoare diferite şi că straturile mai adânci conţin de obicei organisme cu o organizare mai simplă. Ordinea apariţiei vieţuitoarelor în straturile geologice ar fi, în linii mari, următoarea: microorganisme, nevertebrate marine şi alge, peşti, plante de uscat, amfibieni, reptile, mamifere şi păsări. Urmele de locuire umană apar numai în straturile cele mai superficiale. Cele expuse până aici sunt fapte.

S-a presupus că straturile mai adânci sunt mai vechi (dar în privinţa vârstei concrete a fiecărui strat savanţii sunt încă departe de a se fi pus de acord). Deşi nu poate fi demonstrată practic, această presupunere este totuşi plauzibilă. Evoluţioniştii susţin, însă, că vieţuitoarele diferite care au trăit în epoci diferite au apărut prin evoluţie unele din altele.

Numai că, din punct de vedere logic, faptul că două specii apar în straturi geologice succesive nu implică în mod necesar faptul că aceste două specii ar fi luat naştere una din alta. De exemplu, dacă am face săpături pe teritoriul actual al oraşului Bucureşti, am constata că în straturile mai vechi găsim urme de lupi, iar în cele mai noi am găsi urme de câini şi acest lucru nu înseamnă că lupii s-au transformat în câini, ci doar că locul lupilor a fost ocupat de câini.

În plus, cercetările de până acum, arată că speciile apar brusc în straturile geologice, fiind bine definite şi în cursul existenţei lor cunosc numai modificări neesenţiale (cum ar fi adâncirea striaţiilor de pe cochilia unei scoici), iar între două specii asemănătoare care se succed în timp nu există verigi intermediare (de exemplu, nu s-a descoperit nici o fosilă de animal care să aibă gâtul de o lungime cât jumătate din gâtul girafei, deşi o astfel de fosilă, dacă ar fi existat, ar fi sărit în ochi chiar şi unui nespecialist şi nici alte asemenea forme intermediare între specii diferite). Şi chiar dacă s-ar descoperi vreodată o asemenea “verigă”, aceasta nu ar dovedi decât succesiunea temporală, nu şi filiaţia speciilor respective.

Există totuşi o fosilă care a făcut să curgă multă cerneală şi despre care evoluţioniştii afirmă că le-ar confirma teoria. Fosila constă dintr-un fragment de rocă sedimentară în care se află imprimată urma unui animal care seamănă cu o reptilă dar, în acelaşi timp, are aripi cu pene ca de pasăre. Fosila a fost numită Archaeopteryx.

Presupunând că fosila este autentică (deşi există şi voci care contestă acest lucru) să vedem ce dovedeşte ea. De la început trebuie să precizăm că în toate sursele bibliografice pe care le-am studiat am găsit descris un singur exemplar fosil al acestui vieţuitor, iar un exemplar izolat nu este o specie (vedem şi astăzi născându-se creaturi monstruoase care prezintă caractere diferite faţă de specia din care descind, dar acestea nu ajung să constituie o specie, întrucât în puţinele cazuri în care sunt viabile, ele sunt izolate reproductiv tocmai datorită monstruozităţii lor), deci ar trebui să avem un număr mai mare de fosile pentru a putea afirma că am descoperit o specie nouă.

Presupunând totuşi că a existat această specie, ea nu este o verigă intermediară între două specii, ci numai o specie care nu poate fi încadrată în nici una din categoriile cunoscute de noi (reptile, păsări etc.). Acest lucru nu ar constitui o noutate, întrucât chiar şi în zilele noastre există asemenea specii (cel mai cunoscut exemplu este ornitorincul) ceea ce dovedeşte numai faptul că natura este, totuşi, mai complexă decât categoriile taxonomice stabilite de mintea omenească a biologilor.

sursa: Firmilian G.

Source Link

Evoluționism – partea a 4-a

EVOLUŢIA LA MICROORGANISME

În faţa constatării că în zilele noastre nu vedem specii de plante sau de animale care să se transforme din unele în altele, evoluţioniştii aduc argumentul că evoluţia are loc treptat, într-un număr mare de generaţii şi de aceea nu poate fi percepută în mod normal. Numai că, acest argument nu poate fi invocat în cazul microorganismelor, deoarece acestea au o durată foarte mică a ciclului de reproducţie (în unele cazuri chiar 20 de minute) şi, de aceea, un număr mare de generaţii poate fi obţinut într-un timp relativ scurt.

Astfel, într-o zi putem obţine 72 de generaţii, într-o lună 2160 de generaţii, într-un an 26 000 de generaţii, iar în 100 de ani 2,6 milioane de generaţii. În cei peste 100 de ani de când se fac studii sistematice în domeniul microbiologiei s-au observat unele modificări de caractere ale unor tulpini (populaţii) de microorganisme dar, deşi numărul generaţiilor care s-au succedat este astronomic, speciile s-au “încăpăţânat” să rămână aceleaşi şi chiar s-a observat că tulpinile cu caractere mai deosebite (cum ar fi tulpinile înalt producătoare ale unui anumit metabolit), obţinute prin selecţie artificială, după un număr de generaţii “se sălbăticesc”, adică revin la tipul iniţial.

Mai mult, tratatele de medicină scrise cu mii de ani în urmă descriu aceleaşi boli infecţioase ca şi în zilele noastre, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că şi atunci existau aceleaşi specii de microbi. Vedem, deci, că în ciuda teoriilor evoluţioniste, speciile de microorganisme sunt deosebit de stabile.

Source Link

Evoluționismul – o știință? partea a 3-a

– continuarea părții a doua –

Iar peste toate: para-conformităţile

La toate problemele pe care le ridică „testabilitatea” evoluţionismului cât şi „conformitatea lui cu legile existente”, se adaugă un dosar voluminos şi în continuă creştere de dovezi contrare. Vrând să le diminueze importanţa, evoluţioniştii le-au denumit „para-conformităţi”, termen de acoperire pentru evidenţele care nu se încadrează în modelele „ştiinţifice”. Exemplele de mai jos nu constituie nici totalitatea, şi nici lista reprezentativă a celor mai grăitoare para-conformităţi. Ele reprezintă doar cazuri care mi-au fost la îndemână, suficiente ca să dea o idee privind problemele care confruntă evoluţionismul.

1. Para-conformităţi în datare:

(a) Datarea rocilor – Dr. Gary Parker prezentase pentru o datare oarbă nişte mostre de roci vulcanice din insula Hawaii. Ele au fost datate pentru o vârstă între 164.000.000 – 3.000.000.000 ani. În realitate, erupţia vulcanică se produsese în anul 1801.

(b) Carbonul de origine organică – a fost detectat în toate rocile, chiar şi în cele mai în vârstă roci descoperite pe pământ. Nu există nici o dovadă că ar fi existat vreo epocă când să nu fi fost viaţă pe pământ. Asta face ca originea vieţii să fie împinsă dincolo de orice model geologic ipotetic.

(c) Datarea cu C14 – Spectrometrul acceleratorului de masă, o tehnică de datare radiometrică sensibilă, a identificat în unele straturi de cărbune cantităţi de Carbon radioactiv (C14) care indică o vârstă de cca. 40.000 ani şi nu cca. 300 milioane de ani. Rata de producere a C14 în atmosferă depăşeşte rata de înjumătăţire cu cca. 30%. Iar atunci când aplicăm şi acest indicativ, datele materialelor organice datate se restrâng la intervalul de până la 10.000 ani.

La 10 august 1990, un os de Alosaurus (dinozaur) a fost supus testului C14, în laboratoarele Universităţii din Arizona, fără să se precizeze ce reprezenta el. Testul l-a evaluat la 16.120 ani, în timp ce este presupus că dinozaurii au existat cu 140 milioane ani în urmă. Dacă mai adăugăm şi faptul că raţia de C14 este mult mai mare în atmosferă ca acum câteva mii de ani, atunci Alosaurul probabil că a trăit cu 6,000 – 10,000 ani în urmă.

Evidenţele acestea disconfortante pentru savanţii evoluţionişti sunt rezolvate în mod original: „La un simpozion de preistorie în Valea Nilului, un faimos coleg american, profesorul Brew, a sumarizat atitudinea comună între arheologi faţă de datarea cu Carbon 14 astfel: ‚Dacă o datare cu C14 susţine teoria noastră, atunci o introducem în text. Dacă nu o contrazice cu totul, o punem în nota de subsol. Iar dacă nu se încadrează nicidecum în schemele noastre, o ignorăm pur şi simplu’.” [19]

2. Para-conformităţi în structura geologică

(a) Straturi geologice aberante – Masivul precambrian Lewis, localizat în parcul naţional Glacier, care se desfăşoară din Montana (SUA) până în Alberta (Canada), pe distanţa de 217 km, cu o lăţime de 56 km şi profunzime de 5 km, poartă stratul precambrian (estimat la cca. 4 miliarde ani) chiar deasupra stratului mai „recent” cretacic (de cca. 80 milioane ani).

Heart Mountain – care flanchează parcul Yellow Stone – este alcătuit din rocă paleozoică (ordovician, devonian), ce se ridică deasupra stratului eocen, presupus cu 250 milioane ani mai tânăr. Linia de separare a straturilor paleozoic de eocen este lină şi normală, cu lipsa oricăror semne de fracturi şi deranjări stratigrafice.

În canionul Crazy Cat din Texas, stratul geologic ordovician (cca. 500 milioane ani) se află imediat deasupra cretacicului (cca. 70 milioane ani), fără nici un indiciu de răsturnare accidentală.

Sheep din Wyoming (SUA) – poartă în vârf un strat calcaros din paleozoic (cca. 400 milioane ani). Contrar schemei geologice, ele sunt urmate, spre adânc, de sedimente jurasice (cca. 170 milioane ani), apoi de straturi terţiare (cca. 60 milioane), pentru ca apoi să urmeze un alt val profund de calcar paleozoic (din nou 400 milioane ani).

Muntele Glarus din Elveţia, în loc să fie stratificat conform ordinii din manualul de geologie (de jos în sus): permian… jurasic… eocen, dovedeşte pe o lungime de 33 km o inversare spectaculoasă, având eocen la bază (cca. 50 milioane ani), urmat de jurasic (cca. 200 milioane) şi terminând cu permian (cca. 280 milioane ani), fără a indica striaţii sau semne de răsturnare. Ce forţă din lume ar fi putut răsturna frumuşel şi fără s-o răvăşească o masă geologică de 34 km adâncime?

În regiunea Baltică, straturile din pleistocen (cca. 2 milioane ani) zac direct pe fosile din straturi cambriene (cca. 520 milioane ani). Între ele, schema evoluţionistă plasează un gol necruţător de cca. 500 milioane de ani!

(b) Fosile „de legătură” – Un arbore polistratic fosil, Lycopodium clavatum [20], înalt de 40 metri, a fost găsit străbătând diferite straturi sedimentare care însumează, după schema evoluţionistă, cca. 300-400 milioane ani.

3. Para-conformităţi în domeniul fosilelor

(a) Fosile în straturi greşite – La 1982, se listau peste 200 de fosile majore para-conforme faţă de stratul geologic în care se găseau.

În 1970, în valea Guryul din Caşmir, s-au descoperit brahiopode din epoca permiană (cca. 280 milioane ani) în acelaşi strat sedimentar, amestecate cu pelecypode din epoca triasicului inferior (cca. 200 milioane), cu toate că teoria geologică evoluţionistă cere ca acestea să fie separate de zeci de milioane de ani.

Fosile de păsări obişnuite au fost găsite în straturi geologice aflate sub stratul cu vestitul Arheopterix [21]. E de precizat că Arheopterix n-avea în nici urmă de solzi (aşa cum apare în desene din manualele şcolare), ci doar pene, ca suratele păsări.

În straturi cambriene şi chiar precambriene a fost descoperite depuneri de polen, evidenţe disconfortante pentru teoria evoluţionistă, care prevede apariţia florilor cu cca. 100 milioane de ani mai târziu.

(b) Fosile vii – Conform evoluţiei, fosilele trebuia să se fi stins şi să nu convieţuiască laolaltă cu formele de viaţă contemporane. Şi totuşi, ele există, spre nedumerirea evoluţioniştilor. De exemplu, graptoliţii – animale coloniale marine, frecvent identificate ca fosile în straturile de la baza coloanei geologice. Ele au fost considerate dispărute. Recent, au fost identificate în Oceanul Pacific graptoliţi (Cephalodiscus graptolitoides), ale căror similitudini cu fosilele preistorice sunt atât de evidente, încât e greu să le clasifici altfel decât ca nişte „fosile vii”.

Apoi mai există animale ca: Limulus, Tuatara, Triops, Coelacanthus, gândaci, furnici, termite, urechelniţa, etc…; şi plante ca Magnolia, Gingko, nucul, arţarul, viţa de vie, smochinul, palmierul, feriga, coada calului, etc…

(c) Verigile lipsă fosile – Există cca. 250.000 specii fosile care au fost clasificate. Dar niciuna din ele nu este o verigă lipsă, ci toate se încadrează în specii distincte.

(d) Oameni moderni, prezenţi în preistorie –

În 1968, la Antilope Springs, Utah, în inima unui strat cambrian cu trilobiţi (cca. 550 milioane ani), s-au identificat urme de sandale de adult împreună cu cele ale unui copil. Ironia soartei face ca sandaua să calce peste doi trilobiţi, zdrobindu-i parţial.

Într-un strat triasic (cca. 225 milioane ani) a fost identificată o pingea de pantof fosilizată. Pingeaua de măsura 13 poartă semnele unei duble cusături, iar partea din dreapta e mai uzată decât cea din stânga [22]

În zona lacului Managua, din Nicaragua, se găsesc urme de picior uman alături de unelte, îngropate sub 11 straturi de roci compacte. Straturile au fost datate la 200.000 ani vechime, în timp ce testul de C14 a măsurat doar 3.000 ani pentru obiectele produse de mâinile omului.

În iunie, 1934, Max Hahn a scos la lumină, în vecinătatea oraşului London din Texas, un ciocan de 15 cm, îngropat în rocă dură dintr-un strat cretacic.

În 1971, au fost excavate în Dakota Sandstone, zece scheletele perfect conservate de om modern care se aflau sub 20 metri de rocă sedimentară compactă, datând din Cretacicul timpuriu (cca. 140 milioane ani). Calciul din osemintele este în parte înlocuite cu malahit (minereu verde).

La 9 septembrie 2000, noi urme umane alături de urme de dinozaur au fost descoperite în vechea albie a râului Paluxy, în apropiere de Glen Rose, Texas. În trei locuri, paşii omului calcă clar drept în urma de dinozaur, înlăturând orice supoziţie de fals.

În acelaşi strat cu urmele de dinozaur, s-a găsit o urmă de palmă umană imprimată în rocă cretacică, atât de exactă încât i se disting particularităţi ale degetului gros, ale striaţiilor palmare dintre degetul gros şi arătător, ca şi urmele degetului mijlociu penetrat în lutul pietrificat.

În cel puţin 28 de cazuri, au fost găsite fosile umane în straturi inferioare celor cu fosile de dinozaur.

În 1929 a fost găsit un schelet de mastodont în Ecuador. De jur împrejurul lui se aflau urmele unui foc uriaş – ca pentru a fi rumenit şi mâncat de vânători – împreună cu cioburi de oale pictate şi alte articole ale civilizaţiei umane. Descoperirea a fost datată ca aparţinând secolului 2-3 d.Hr.

În 1963, Don Johanson, descoperitorul australopitecului „Lucy”, a găsit într-un strat inferior lui Lucy o fosilă pe care a numit-o „homo habilis”. Necazul este că acest homo habilis este mai „evoluat” decât fosilele de deasupra.

Între 1976-1978, echipa de paleontologi ai lui Mary Leakey a descoperit în regiunea Laetoli, Tanzania, urme de picior uman în acelaşi strat „fosil” cu Lucy, drept care evoluţionişti au pretins că ele au fost lăsate de fiinţe de tip Lucy. În schimb, podologii şi medicii care au investigat dovezile au ajuns la concluzia că ele aparţin 100% omului modern. Chiar şi paleontologii recunosc că „de fapt, urmele acestea nu se deosebesc aproape deloc de cele ale omului modern.”

Şi tot aşa mai departe…

Source Link