Tag: evolutionisti

Evoluționism – partea a 7-a

Evoluționism – partea a 7-a

FOSILELE 

Unul din argumentele invocate cel mai des de evoluţionişti în favoarea teoriei lor este cel al fosilelor. De la început trebuie să precizăm, însă, că paleontologia (disciplina care se ocupă cu studiul fosilelor) deţine tristul record de a fi ramura ştiinţei care a înregistrat cel mai mare număr de falsuri, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra argumentelor de acest fel. Vom încerca totuşi să analizăm acele date a căror falsitate nu a fost încă dovedită.

S-a observat că în diferite straturi ale pământului se găsesc urme fosile de la vieţuitoare diferite şi că straturile mai adânci conţin de obicei organisme cu o organizare mai simplă. Ordinea apariţiei vieţuitoarelor în straturile geologice ar fi, în linii mari, următoarea: microorganisme, nevertebrate marine şi alge, peşti, plante de uscat, amfibieni, reptile, mamifere şi păsări. Urmele de locuire umană apar numai în straturile cele mai superficiale. Cele expuse până aici sunt fapte.

S-a presupus că straturile mai adânci sunt mai vechi (dar în privinţa vârstei concrete a fiecărui strat savanţii sunt încă departe de a se fi pus de acord). Deşi nu poate fi demonstrată practic, această presupunere este totuşi plauzibilă. Evoluţioniştii susţin, însă, că vieţuitoarele diferite care au trăit în epoci diferite au apărut prin evoluţie unele din altele.

Numai că, din punct de vedere logic, faptul că două specii apar în straturi geologice succesive nu implică în mod necesar faptul că aceste două specii ar fi luat naştere una din alta. De exemplu, dacă am face săpături pe teritoriul actual al oraşului Bucureşti, am constata că în straturile mai vechi găsim urme de lupi, iar în cele mai noi am găsi urme de câini şi acest lucru nu înseamnă că lupii s-au transformat în câini, ci doar că locul lupilor a fost ocupat de câini.

În plus, cercetările de până acum, arată că speciile apar brusc în straturile geologice, fiind bine definite şi în cursul existenţei lor cunosc numai modificări neesenţiale (cum ar fi adâncirea striaţiilor de pe cochilia unei scoici), iar între două specii asemănătoare care se succed în timp nu există verigi intermediare (de exemplu, nu s-a descoperit nici o fosilă de animal care să aibă gâtul de o lungime cât jumătate din gâtul girafei, deşi o astfel de fosilă, dacă ar fi existat, ar fi sărit în ochi chiar şi unui nespecialist şi nici alte asemenea forme intermediare între specii diferite). Şi chiar dacă s-ar descoperi vreodată o asemenea “verigă”, aceasta nu ar dovedi decât succesiunea temporală, nu şi filiaţia speciilor respective.

fossilsExistă totuşi o fosilă care a făcut să curgă multă cerneală şi despre care evoluţioniştii afirmă că le-ar confirma teoria. Fosila constă dintr-un fragment de rocă sedimentară în care se află imprimată urma unui animal care seamănă cu o reptilă dar, în acelaşi timp, are aripi cu pene ca de pasăre. Fosila a fost numită Archaeopteryx.

Presupunând că fosila este autentică (deşi există şi voci care contestă acest lucru) să vedem ce dovedeşte ea. De la început trebuie să precizăm că în toate sursele bibliografice pe care le-am studiat am găsit descris un singur exemplar fosil al acestui vieţuitor, iar un exemplar izolat nu este o specie (vedem şi astăzi născându-se creaturi monstruoase care prezintă caractere diferite faţă de specia din care descind, dar acestea nu ajung să constituie o specie, întrucât în puţinele cazuri în care sunt viabile, ele sunt izolate reproductiv tocmai datorită monstruozităţii lor), deci ar trebui să avem un număr mai mare de fosile pentru a putea afirma că am descoperit o specie nouă.

Presupunând totuşi că a existat această specie, ea nu este o verigă intermediară între două specii, ci numai o specie care nu poate fi încadrată în nici una din categoriile cunoscute de noi (reptile, păsări etc.). Acest lucru nu ar constitui o noutate, întrucât chiar şi în zilele noastre există asemenea specii (cel mai cunoscut exemplu este ornitorincul) ceea ce dovedeşte numai faptul că natura este, totuşi, mai complexă decât categoriile taxonomice stabilite de mintea omenească a biologilor.

sursa: Firmilian G.

Source Link

Views: 1

Evoluționism – partea a 6-a

Evoluționism – partea a 6-a

 

FINALITATEA 

Human-Evolution-300x208Un argument puternic împotriva evoluţionismului îl constituie cel al finalităţii. La toate organismele vii se observă că fiecare parte a organismului (de la formaţiunile subcelulare, la ţesuturi şi organe) a fost astfel concepută încât să poată îndeplini o funcţie bine definită în cadrul ansamblului organismului şi, mai mult, are exact structura care îi permite să îşi îndeplinească funcţia cât mai bine.

La un nivel mai mare, se poate observa că inclusiv între speciile diferite de plante şi animale care ocupă un anumit teritoriu există un echilibru, o armonie, fiecare din specii contribuind direct sau indirect la menţinerea vieţii celorlalte. Observaţiile menţionate ne conduc la idea că aceste sisteme au fost proiectate special pentru a îndeplini funcţia pe care o are fiecare în parte, ceea ce exclude apariţia lor sub acţiunea unor forţe întâmplătoare. Împotriva acestui argument, evoluţioniştii au ripostat cu două contra-argumente: organele rudimentare şi organele atavice. Să le analizăm pe rând.

a. Organele rudimentare 
Acestea sunt organe care apar în faza embrionară sau în faza de creştere a organismului, iar la maturitate dispar sau degenerează (cum ar fi timusul şi epifiza). De aici evoluţioniştii au tras concluzia că aceste organe ar fi nefolositoare şi existenţa lor nu ar putea fi explicată decât dacă presupunem că acestea ar fi nişte rămăşiţe din stadiile anterioare ale evoluţiei speciei respective. La o analiză mai atentă se constată totuşi că aceste organe sunt nefolositoare numai în faza adultă, pe când în timpul creşterii au un rol important în organism, iar faptul că apar numai atunci când este nevoie de ele iar apoi dispar nu face decât să confirme existenţa finalităţii şi să contrazică teoria evoluţionistă, deoarece dacă aceste organe ar fi rămase de la specii anterioare atunci nu ar dispărea la maturitate.

b. Organele atavice

Spre deosebire de organele rudimentare care există la toţi indivizii, organele atavice apar numai uneori, constituind nişte anomalii sau monstruozităţi. Din faptul că unele din aceste malformaţii existente la om, de exemplu, prezintă asemănări cu structuri sau organe existente la unele animale, evoluţioniştii trag concluzia că omul descinde din animalele respective şi că, dată fiind inutilitatea acestor organe la om, ele ar fi şi o probă împotriva finalităţii.

Ei “uită” însă să precizeze că între malformaţii există şi foarte multe care nu prezintă nici o asemănare cu vre-o structură existentă la animale. În plus, dintr-o asemănare exterioară a unor organe sau ţesuturi, nu rezultă în mod logic faptul că omul ar descinde din animalul respectiv (cu atât mai mult cu cât unele malformaţii se aseamănă cu animale pe care nici evoluţioniştii nu le consideră strămoşi ai omului). În ceea ce priveşte finalitatea, organele atavice nu dovedesc nimic, deoarece reprezintă stări patologice.

Unii evoluţionişti, dată fiind evidenţa faptului că toate vieţuitoarele posedă exact acele organe care le sunt necesare în mediul în care trăiesc, acceptă într-o oarecare măsură ideea de finalitate, numai că “pun carul înaintea boilor” afirmând că “funcţia creează organul”.

Dar această afirmaţie nu este nici logică (cum ar putea exista, de exemplu, funcţia vederii înainte de apariţia ochilor?) şi vine în contradicţie cu observaţiile experimentale care arată că în timpul dezvoltării unui organism, organele încep să se formeze cu mult înainte de a îndeplini vreo funcţie (de exemplu, copilul nou născut are deja picioare, dar abia mai târziu învaţă să meargă). Aşadar nu funcţia creează organul, ci organul a fost proiectat pentru a îndeplini o anumită funcţie, proiectul anticipând funcţia pe care urmează să fie îndeplinită.

Source Link

Views: 1

Omul din Nebraska

Omul din Nebraska

london news Omul din NebraskaÎn anul 1922, Henra Fairfield Osborn, directorul Muzeului American de Istorie Naturală, a declarat că a găsit o fosilă a unui molar ce aparţinea perioadei Pliocenului, în Nebraska de vest, în apropiere de Snake Brook. Acest dinte se presupunea că are atât caracteristici umane, cât şi de maimuţă. A început apoi o dezbatere ştiinţifică extinsă în jurul acestei fosile, care a început să fie numită „Omul din Nebraska“. În cadrul acestei dezbateri, unii au interpretat acest dinte ca aparţinând lui Pithecanthropus erectus, în timp ce alţii au susţinut că el era mai apropiat de un dinte uman. Omul din Nebraska a primit de îndată şi un „nume ştiinţific“: Hesperopithecus haroldcooki.
 
Mulţi specialişti i-au oferit lui Osborn susţinerea lor. Pe baza acestui singur dinte, au fost apoi trasate capul şi trupul Omului din Nebraska, Mai mult decât atât, Omul din Nebraska a fost chiar reprezentat împreună cu soţia şi copiii săi, sub forma unei întregi familii situate într-un cadru natural.
 
Şi toate aceste scenarii au fost dezvoltate pornind de la un singur dinte. Cercurile evoluţioniste şi-au pus atâta credinţă în acest „om fantomă“ încât atunci când un cercetător pe nume William Bryan s-a opus acestor concluzii părtinitoare ce se bazau pe un singur dinte, el a fost criticat extrem de dur.
 
În anul 1927, au fost găsite alte părţi ale scheletului. Conform acestor noi piese descoperite, dintele nu aparţinea nici unui om şi nici unei maimuţe. Atunci s-a realizat că el aparţinea unei specii dispărute de porc sălbatic american, numit Prosthennops. William Gregory şi-a intitulat articolul din revista Science în care anunţa adevărul: „Hesperopithecus: Se pare că nu este nici maimuţă şi nici om“69 Iar apoi, toate desenele lui Hesperopithecus haroldcooki au fost îndepărtate foarte repede din literatura evoluţionistă.
Source Link

Views: 3