Tranzitia de la apa la uscat
Evoluţioniştii consideră că nevertebratele marine ce apar în stratul din Cambrian au evoluat cumva în peşti în următorii zeci de milioane de ani. Cu toate acestea, aşa cum nevertebratele din Cambrian nu par să aibă strămoşi, nu există nicio verigă tranziţională care să indice că a apărut vreo evoluţie a acestor nevertebrate în peşti. Ar trebui să observăm că între nevertebrate şi peşti există o enormă diferenţă structurală. Nevertebratele prezintă ţesuturile tari în exteriorul trupului, în timp ce peştii sunt vertebrate care prezintă ţesuturile tari în interiorul trupului. O „evoluţie“ atât de imensă ar fi necesitat miliarde de ani pentru a se realiza şi ar mai fi existat şi miliarde de forme tranziţionale care să o dovedească.
Evoluţioniştii au săpat în straturile de fosile timp de 140 de ani, căutând aceste forme ipotetice. Ei au găsit milioane de fosile nevertebrate şi milioane de fosile de peşti; cu toate acestea, nimeni nu a găsit vreodată măcar o fosilă care să reprezinte legătura dintre acestea două.
Un paleontolog evoluţionist, Gerald T. Todd a admis ceva similar într-un articol intitulat „Evoluţia plămânului şi originea peştilor cu schelet osos“:
„Toate cele trei subdiviziuni ale peştilor cu schelet osos au apărut pentru prima dată în arhivele fosilifere în aproximativ aceeaşi perioadă. Aceştia erau deja foarte divergenţi din punct de vedere morfologic, şi aveau trupul acoperit cu solzi. De unde proveneau ei oare? Ce anume le-a permis să atingă o asemenea divergenţă? Cum au ajuns ca toţi să aibă solzi? Şi de ce nu există nicio urmă a unor forme mai timpurii sau intermediare?”
Scenariul evoluţionist merge chiar mai departe şi argumentează că peştii, care au evoluat din nevertebrate, s-au transformat apoi în amfibieni. Dar şi acestui scenariu îi lipsesc dovezile. Nu există nici măcar o singură fosilă care să dovedească faptul că a existat vreodată vreo creatură jumătate peşte-jumătate amfibian.
Robert L. Carroll, un paleontolog evoluţionist şi o autoritate în materie de paleontologia vertebratelor, este şi el obligat să accepte acest lucru. În lucrarea sa clasică „Paleontologia vertebratelor şi evoluţionismul“ (Vertebrate Paleontology and Evolution), el scris că: „Reptilele timpurii erau foarte diferite de amfibieni, iar strămoşii lor nu au fost încă găsiţi.“ În mai noua sa lucrare „Modele şi procese ale evoluţiei vertebratelor“ (Patterns and Processes of Vertebrate Evolution), publicată în 1997, el admite că: „Nu avem fosile intermediare între peştele Rhipidistian şi amfibienii timpurii. Alţi doi paleontologi evoluţinişti, Colbert şi Morales, aduc următoarele lămuriri în ceea ce priveşte cele trei clase fundamentale de amfibieni – broaşte, salamandre şi caecilieni:
„Nu avem nicio dovadă că ar fi existat amfibieni în Paleozoic care să fi avut caracteristicile combinate ce erau de aşteptat pentru un unic strămoş comun. Cele mai vechi broaşte, salamandre şi caecilieni cunoscuţi sunt foarte similari cu descendenţii lor actuali.
Până acum 50 de ani, evoluţioniştii chiar au crezut că o asemenea creatură există cu adevărat. Acest peşte, numit coelacant, care se estimează că are o vechime de 410 milioane de ani, a fost prezentat ca fiind o formă tranziţională, având plămâni primitivi, creier dezvoltat, un sistem digestiv şi circulator pregătit să funcţioneze pe uscat, şi chiar un mecanism primitiv pentru mers. Aceste interpretări anatomice au fost acceptate în cercurile ştiinţifice ca fiind un adevăr de necontestat, până spre sfârşitul anilor 1930. Coelacantul a fost prezentat drept o formă tranziţională autentică, ce dovedea tranziţia evoluţionistă de la apă la uscat.
Totuşi, la 22 decembrie 1938, în apele Oceanului Indian s-a făcut o descoperire foarte interesantă. Un membru viu al familiei coelacanţilor, ce fusese prezentat anterior ca o formă tranziţională ce dispăruse în urmă cu şaptezeci de milioane de ani a fost prins! Descoperirea prototipului „viu“ al coelacantului a reprezentat fără îndoială un şoc serios pentru evoluţionişti. Paleontologul evoluţionist J.L.B Smith spunea: „Cred că dacă aş fi întâlnit un dinozaur pe stradă, tot nu aş fi fost atât de uimit.“” În anii care au urmat, peste 200 de coelacanţi au fost prinşi în mai multe rânduri, în diferite părţi de pe glob.
Coelacanţii vii au arătat cât de departe au putut să meargă evoluţioniştii în fabricarea scenariului lor imaginativ. Contrar cu ceea ce se susţinea până atunci, coelacanţii nu aveau deloc plămâni primitivi şi nici un creier dezvoltat. Organul pe care evoluţioniştii l-au considerat a fi un plămân primitiv s-a dovedit a fi nimic mai mult decât un săculeţ lipidic. Mai mult, coelacantul, care a fost prezentat drept „un candidat reptilian ce se pregăteşte pentru a trece de la apă la uscat“, este în realitate un peşte care trăieşte în adâncimile oceanului şi nu se apropie niciodată la mai mult de 180 de metri de suprafaţa apei.
Source Link
Views: 1
Motivul pentru aceasta este foarte simplu: ADN-ul are o structură foarte complexă, iar schimbările aleatorii pot doar să dăuneze organismului. Aşa cum spunea şi B.G. Ranganatham:
