Author: Vlad Stoica

Ota Benga: africanul din cuşcă

Ota Benga: africanul din cuşcă   După ce Darwin a mers mai departe cu presupunerile sale în cartea „Originea omului“(The Descent of Man), spunând că omul ar fi evoluat din fiinţe cu aparenţa maimuţelor, el a început să caute fosile pentru a-şi susţine această afirmaţie. Cu toate acestea, unii evoluţionişti au crezul că creaturile „jumătate […]

0Shares

Ota Benga: africanul din cuşcă

 
300px Louisiana Purchase pygmies Ota Benga: africanul din cuşcăDupă ce Darwin a mers mai departe cu presupunerile sale în cartea „Originea omului“(The Descent of Man), spunând că omul ar fi evoluat din fiinţe cu aparenţa maimuţelor, el a început să caute fosile pentru a-şi susţine această afirmaţie. Cu toate acestea, unii evoluţionişti au crezul că creaturile „jumătate om-jumătate maimuţă“ ar putea fi găsite nu numai în arhivele fosilifere, dar şi în viaţă, în diferite părţi ale lumii. La începuturile secolului al XX-lea, aceste preocupări pentru „verigi tranziţionale în viaţă“ au dus la incidente nefericite, unul dintre cele mai pline de cruzime fiind povestea unui pigmeu pe nume Ota Benga.
 
Ota Benga a fost capturat în anul 1904, în Congo, de către un cercetător evoluţionist. În limba sa nativă, numele său însemna „prieten“. El avea o soţie şi doi copii. Pus în lanţuri şi închis într-o cuşcă, asemeni unui animal, el a fost dus în SUA, acolo unde oamenii de ştiinţă evoluţionişti l-au expus în faţa publicului, în St. Louis World Fair, împreună cu alte specii de maimuţe, şi l-au prezentat drept „cea mai apropiată verigă tranziţională de om“. Doi ani mai târziu, ei l-au dus la Grădina Zoologică din Bronx, în New York, iar acolo ei l-au expus sub numele de „străvechiul strămoş al omului“, împreună cu câţiva cimpanzei, o gorilă numită Dinah şi un orangutan numit Dohung. Dr. William T. Hornaday, directorul evoluţionist al grădinii zoologice a ţinut multe discursuri despre cât de mândru era să aibă această excepţională „formă tranziţională“ în grădina sa zoologică, ţinându-l pe Ota Benga în cuşcă şi tratându-l ca pe un animal obişnuit. Incapabil să mai suporte tratamentul la care era supus, în final, Ota Benga s-a sinucis.
 
Omul din Piltdown, Omul din Nebraska, Ota Benga… Aceste scandaluri demonstrează faptul că oamenii de ştiinţă evoluţionişti nu au ezitat să folosească orice fel de metode neştiinţifice pentru a-şi dovedi teoriile. Având acest lucru în minte, atunci când ne uităm la aşa-numitul mit al „evoluţiei umane“, ne confruntăm cu o situaţie similară. Şi aici există poveşti fictive şi o armată de voluntari gata să încerce orice pentru a confirma această poveste.
Source Link

Views: 2

0Shares

Omul din Piltdown

Omul din Piltdown: un maxilar de urangutan şi un craniu de om!   În 1912, un cunoscut doctor şi paleoantropolog amator pe nume Charles Dawson a apărut cu revendicarea că ar fi găsit un maxilar şi un fragment de craniu într-o groapă/mină din Piltdown, Anglia. Deşi maxilarul părea a fi de maimuţă, dinţii şi craniul […]

0Shares

Omul din Piltdown: un maxilar de urangutan şi un craniu de om!

 
Piltdown man Omul din PiltdownÎn 1912, un cunoscut doctor şi paleoantropolog amator pe nume Charles Dawson a apărut cu revendicarea că ar fi găsit un maxilar şi un fragment de craniu într-o groapă/mină din Piltdown, Anglia. Deşi maxilarul părea a fi de maimuţă, dinţii şi craniul erau foarte asemănătoare cu cele umane. Aceste eşantioane au fost etichetate drept „Omul din Piltdown“. Atribuindu-li-se o vârstă de 500.000 de ani, ele au fost prezentate în mai multe muzee ca fiind o dovadă absolută a evoluţiei omului. Timp de mai bine de 40 de ani, au fost scrise multe articole ştiinţifice despre „Omul din Piltdown“, au fost făcute multe desene şi multe interpretări, iar fosilele au fost prezentate drept dovezi importante pentru evoluţia umană. Pe aceste subiect, au fost scrise nu mai puţin de 500 de teze de doctorat.64 În 1921, în timp ce vizita British Museum (Muzeul Britanic), paleoantropologul american de frunte, Henry Fairfield Osborn a spus: „Trebuie să ne aducem aminte mereu şi mereu că natura este plină de paradoxuri“, proclamând Omul din Piltdown drept „o descoperire de o importanţă transcendentă pentru preistoria omului“.
 
În anul 1949, Kenneth Oakley de la Departamentul de Paleontologie al British Museum, a îndrăznit să folosească „testul fluorinei“, o metodă nouă de testare folosită pentru datarea fosilelor. S-a făcut astfel o încercare pe fosila Omului din Piltdown. Rezultatul a fost uluitor. În timpul testului, s-a descoperit că mandibula Omului din Piltdown nu conţinea deloc fluorină. Aceasta indica faptul că aceasta nu fusese îngropată în pământ mai mult de câţiva ani. Craniul, care conţinea doar un mic procent de fluorină, arăta de asemenea că acesta nu era mai vechi de câteva mii de ani.
 
S-a mai determinat atunci faptul că dinţii din mandibulă aparţineau unui urangutan, şi că fuseseră lipiţi acolo artificial; de asemenea, uneltele „primitive“ ce fuseseră descoperite împreună cu fosilele erau doar nişte simple imitaţii ce fuseseră ascuţite cu nişte instrumente din oţel. Această contrafacere a fost făcută publică în anul 1953, împreună cu analiza detaliată realizată de Joseph Weiner. Craniul aparţinea unui om şi avea o vârstă de 500 de ani, iar mandibula aparţinea unei maimuţe ce decedase de curând! Dinţii fuseseră aranjaţi special iar apoi fuseseră lipiţi de mandibulă, suprafeţele molarilor fuseseră umplute pentru a le da aparenţa umană. Apoi, toate aceste piese fuseseră pătate cu dicromat de potasiu pentru a le da aspectul vetust. Atunci când au fost introduse în acid, aceste pete au început să dispară. Sir Wilfred Le Gros Clark, ce a făcut parte din echipa ce a dezvăluit înşelătoria, nu şi-a putut ascunde uimirea în faţa acestei situaţii şi a spus: „Dovezile abraziunii artificiale au sărit imediat în ochi. Şi într-adevăr, ele erau atât de evidente încât putem să ne întrebăm – cum se face că ele au scăpat şi nu au fost observate înainte?“ Imediat după aceasta, „Omul din Piltdown“ a fost îndepărtat în mare grabă din British Museum, unde fusese expus timp de mai bine de 40 de ani.
Nu există nicio dovadă fosilă concretă care să susţină imaginea „omului-maimuţă“, cel care este propagat fără încetare de mass-media şi de cercurile academice evoluţioniste. Înarmaţi cu pensule, evoluţioniştii produc aceste creaturi imaginare, dar, cu toate acestea, faptul că aceste desene nu se potrivesc niciunei fosile constituie o problemă serioasă pentru ei. Una dintre metodele interesante folosite de ei pentru depăşi această problemă este „fabricarea“ fosilelor pe care nu le pot găsi. Omul din Piltdown, care reprezintă probabil cel mai mare scandal din istoria ştiinţei, este un exemplu tipic de folosire a acestei metode.
Source Link

Views: 2

0Shares

Imaginarul arbore genealogic al omului

Imaginarul arbore genealogic al omului   Afirmaţiile darwiniste susţin că omul de astăzi a evoluat dintr-un fel de creatură asemănătoare maimuţei. De-a lungul acestui presupus proces evoluţionist, care ar fi început acum 4-5 milioane de ani, se afirmă că existau unele „forme tranziţionale“ între omul din zilele noastre şi strămoşii săi. Conform acestui scenariu în […]

0Shares

Imaginarul arbore genealogic al omului

 
Afirmaţiile darwiniste susţin că omul de astăzi a evoluat dintr-un fel de creatură asemănătoare maimuţei. De-a lungul acestui presupus proces evoluţionist, care ar fi început acum 4-5 milioane de ani, se afirmă că existau unele „forme tranziţionale“ între omul din zilele noastre şi strămoşii săi. Conform acestui scenariu în întregime imaginar, sunt prezentate următoarele patru „categorii“ fundamentale:
 
1. Australopithecinele (toate diferitele forme ce aparţin genului Australopithecus)
 
2. Homo habilis
 
3. Homo erectus
 
4. Homo sapiens
 
Evoluţioniştii au numit genul căruia aparţineau presupuşii strămoşi ai omului, asemănători cu maimuţele, Australopithecus, ceea ce înseamnă „maimuţa din sud“. Australopithecus, care nu este altceva decât o maimuţă străveche ce a dispărut, se găseşte sub diferite forme. Unele sunt înalte şi bine făcute (robuste), în timp ce altele sunt mai mici de statură şi mai delicate (suple).
 
Evoluţioniştii au clasificat următorul stadiu al evoluţiei umane ca fiind genul Homo, ceea ce înseamnă „om“. Conform cu afirmaţiile evoluţioniştilor, fiinţele din seria Homo sunt mult mai dezvoltate decât Australopithecus, şi nu foarte diferite de omul din zilele noastre. Se spune că omul din zilele noastre, care este specia Homo sapiens, s-ar fi format în ultimele stadii de evoluţie ale genului Homo.
 
Fosile precum „Omul din Java“, „Omul din Pekin“ şi „Lucy“ care apar din când în când în mass-media şi se regăsesc în manualele şi publicaţiile evoluţioniste, sunt incluse într-unul din cele patru grupuri menţionate mai sus. Se presupune că fiecare dintre aceste grupuri s-a ramificat în specii şi sub-specii, după caz.
 
Unii au sugerat că formele tranziţionale din trecut, cum ar fi Ramapithecus, ar trebui excluse din imaginarul arbore genealogic al familiei umane, după ce s-a dovedit că erau nişte maimuţe obişnuite.
 
10 18 2013 human evolution Imaginarul arbore genealogic al omuluiSchiţând verigile din acest lanţ sub forma “australopithecine > Homo habilis> Homo erectus > Homo sapiens”, evoluţioniştii susţin că fiecare dintre aceste tipuri este strămoşul celuilalt. Cu toate acestea, descoperirile recente ale paleoantropologilor au dezvăluit că australopithecine, Homo habilis şi Homo erectus au trăit în diferite părţi ale globului şi în aceleaşi perioade de timp. Mai mult decât atât, anumite fiinţe, clasificate drept Homo erectus, au trăit probabil până în timpuri destul de recente. În articolul intitulat “Ultimii Homo erectus din Java: contemporaneitate potenţială cu Homo sapiens în Asia de sud-est”, din revista Science, s-a anunţat că fosile ale lui Homo erectus descoperite în Java “aveau o vechime medie cuprinsă între 27± 2 mii de ani şi 53,3±4 mii de ani” ceea ce “face posibil ca Homo erectus să se suprapună parţial în timp cu oamenii din zilele noastre (anatomic vorbind), adică Homo sapiens, în sud-estul Asiei”.
 
Mai mult decât atât, Homo sapiens neanderthalensis şi Homo sapiens sapiens (omul din zilele noastre) au coexistat şi ei. Această situaţie pare să indice invaliditatea afirmaţiei că unul este strămoşul celuilalt.
 
Toate descoperirile şi cercetările ştiinţifice au revelat într-un mod intrinsec că datele fosile nu sugerează existenţa vreunui proces evoluţionist, aşa cum propun evoluţioniştii. Fosilele despre care evoluţioniştii susţin că ar fi strămoşii oamenilor, aparţin de fapt unor rase umane diferite sau chiar unor specii de maimuţe.
 
Şi atunci, care dintre aceste fosile sunt umane şi care aparţin unor maimuţe? Va fi oare posibil vreodată ca vreuna dintre ele să fie considerată o formă tranziţională? Pentru a afla răspunsul, haideţi să privim mai de aproape fiecare categorie.
Source Link

Views: 7

0Shares