Homo Habilis
Marea similitudine dintre structurile scheletice şi craniale ale cimpanzeilor şi ale australopithecinelor, cât şi respingerea afirmaţiilor că aceste creaturi aveau un mers vertical, au generat mari dificultăţi paleoantropologilor evoluţionişti. Motivul este acela că, conform schemei imaginare a evoluţiei, Homo erectus ar fi apărut după Australopithecus. Aşa cum numele genului Homo (însemnând „om“) arăta, Homo erectus este o specie umană iar scheletul său era drept. Capacitatea craniului său este de două ori mai mare decât cea a genului Australopithecus. O tranziţie directă de la Australopithecus, care este o maimuţă asemănătoare cu cimpanzeul, la Homo erectus, al cărui schelet nu e diferit de cel al omului de astăzi, nici nu putea fi pusă în discuţie, chiar dacă se considera numai punctul de vedere al teoriei evoluţioniste. Prin urmare, erau necesare „verigi“- adică „forme tranziţionale“. Conceptul de Homo habilis a apărut din această necesitate.
Clasificarea lui Homo habilis a fost prezentată în anul 1960 de către Leakey, ca fiind o familie de „fosile de vânători“. Conform cu Leakey, această specie nouă, pe care ei clasificat-o ca fiind Homo habilis, avea o capacitate a craniului ceva mai mare, avea capacitatea de a merge vertical şi de a folosi unelte din piatră şi lemn. Prin urmare, acesta ar fi putut fi strămoşul omului.
Noi fosile ale aceleiaşi specii, ce au fost dezgropate spre sfârşitul anilor 1980, au modificat complet această viziune. Anumiţi cercetători, cum ar fi Bernard Wood şi C. Loring Brace, ce s-au bazat pe aceste fosile nou-descoperite, au susţinut că Homo habilis (ceea ce înseamnă „omul îndemânatic“, cu alte cuvinte un om capabil să folosească unelte) ar trebui să fie clasificat drept Australopithecus habilis, sau „maimuţa îndemânatică din sud“, deoarece Homo habilis avea foarte multe caracteristici în comun cu maimuţele australopithecine. El avea mâini lungi, picioare scurte şi o structură a scheletului asemănătoare cu a maimuţelor Australopithecus. Degetele de la mâini şi de la picioare erau potrivite pentru căţărat. Mandibula era asemănătoare cu cea a maimuţelor din zilele noastre. Capacitatea craniul de 600 cmc este un alt indiciu asupra faptului că acesta era o maimuţă. Pe scurt, Homo habilis, care a fost prezentat ca fiind o specie diferită de către unii evoluţionişti, era în realitate o specie de maimuţe, la fel ca toate australopithecinele.
După ce munca lui Wood şi Brace a demonstrat că Homo habilis nu era într-adevăr diferit de Australopithecus, ani de zile s-au efectuat diverse cercetări. Craniul şi scheletul fosil OH62 găsit de Tim White a arătat că această specie avea atât o capacitate a craniului redusă, cât şi mâini lungi şi picioare scurte, care îi permiteau să se caţere în copaci, aşa cum o fac şi maimuţele din zilele noastre.Analizele detaliate realizate de antropologul american Holly Smith în 1994, au arătat că Homo habilis nu era Homo, cu alte cuvinte nu era „uman“, deloc, ci era mai degrabă o „maimuţă“ şi asta fără echivoc. Iată ce spunea Smith referitor la analizele realizate pe dinţii lui Australopithecus, Homo habilis, Homo erectus şi Homo neanderthalensis:
„Restrângând analizele fosilelor la specimenele care satisfac aceste criterii, tiparele dezvoltării dinţilor australopithecinelor suple şi ale lui Homo habilis rămân clasificate împreună cu maimuţele africane. Cele ale lui Homo erectus şi Homo neanderthalensis sunt clasificate împreună cu cele umane.“
În acelaşi an, Fred Spoor, Bernard Wood şi Frans Zonneveld, cu toţii specialişti în anatomie, au ajuns la aceleaşi concluzii printr-o metodă cu totul diferită. Această metodă se baza pe analiza comparativă a canalelor semi-circulare din urechea internă a omului şi a maimuţelor. Spoor, Wood şi Zonneveld au concluzionat că:
„Dintre fosilele hominizilor, prima specie care demonstrează morfologia umană actuală este Homo erectus. Prin contrast, dimensiunile canalului semi-circular din craniul sud-african atribuit lui Australopithecus şi Paranthropus seamănă cu cele ale unor maimuţe mari existente.“
Spoor, Wood şi Zonneveld au studiat de asemenea şi specimenul de Homo habilis numit Stw 53, şi au descoperit că „Stw 53 se baza şi mai puţin pe comportamentul biped decât australopithecinele.“ Aceasta înseamnă că specimenul de Homo habilis era chiar şi mai asemănător cu maimuţele decât speciile de Australopithecus. Prin urmare, ei au concluzionat că „Stw 53 nu reprezintă deloc un intermediar între morfologiile observate la australopithecine şi Homo erectus.“
Această descoperire a condus la două rezultate importante:
1. Fosilele denumite prin Homo habilis nu aparţin de fapt genului Homo, adică oamenilor, ci genului Australopithecus, adică maimuţelor.
2. Atât Homo habilis cât şi Australopithecus erau creaturi ce aveau poziţia trupului încovoiată în timpul mersului, cu alte cuvinte aveau un schelet asemănător cu cel al maimuţelor. Ele nu aveau niciun fel de legătură cu omul.
Views: 1
