Evoluționism – partea a 2-a

Evoluționism – partea a 2-a

ORIGINEA VIEŢII 

ESA_imageUnul din primele puncte ale disputei dintre evoluţionism şi creaţionism este cel referitor la originea vieţii. Creaţioniştii susţin că viaţa a fost creată de Dumnezeu, în timp ce evoluţioniştii susţin că materia ne-vie s-ar fi organizat în mod spontan şi ar fi dat naştere vieţii (teorie care a primit numele de generaţie spontanee). Mai există şi unii autori, relativ puţin numeroşi, care susţin o teorie hibridă: primul organism viu a fost creat de Dumnezeu iar celelalte au luat naştere din acesta prin evoluţie. Să încercăm să analizăm în continuare posibilitatea generaţiei spontanee.

În mod evident, în condiţiile actuale, materia ne-vie nu se organizează spontan pentru a da naştere la organisme vii. Evoluţioniştii susţin, însă, că atmosfera primitivă şi oceanul primordial ar fi avut o altă compoziţie chimică, mai favorabilă apariţiei vieţii. Aceasta este o simplă ipoteză care nu poate fi demonstrată, dar să presupunem că ar fi adevărată. Ca urmare a acestui fapt s-ar fi format prin sinteză chimică, mai întâi o “supă organică” în ocean, după care, substanţele din această “supă” s-ar fi autoorganizat treptat pentru a da naştere vieţii, mai întâi în forme acelulare (virusuri), iar apoi în formele celulare.

În unele experienţe de laborator, în condiţii total diferite de cele pe care le întâlnim astăzi în natură, dar despre care se afirmă că ar fi identice cu cele din atmosfera primară, cercetătorii au reuşit să sintetizeze unele substanţe organice, printre care cel mai cunoscut exemplu îl constituie aminoacizii. Evoluţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a posibilităţii generaţiei spontanee. Ei “uită” însă să precizeze câteva “mici detalii”. Le vom preciza noi:

Aminoacizii obţinuţi prin sinteză chimică nu sunt identici cu cei din organismele vii. Să fim mai expliciţi: aminoacizii sunt substanţe optic active şi pot avea două forme – levogiră şi dextrogiră. Aminoacizii obţinuţi prin sinteză chimică se prezintă sub forma unui amestec de 50% aminoacizi levogiri şi 50% aminoacizi dextrogiri. Ţinând cont de faptul că nu există nici un mecanism natural de separare a acestui amestec (exceptând reacţiile enzimatice din organismele vii deja formate), rezultă că, dacă viaţa ar fi apărut dintr-un astfel de amestec, ar trebui ca aminoacizii din organismele vii să fie şi ei 50% levogiri şi 50% dextrogiri, numai că toţi aminoacizii din organismele vii sunt levogiri.

Aminoacizii sunt totuşi molecule relativ simple, care reprezintă doar cărămizi de construcţie pentru alte molecule mai complexe (proteinele), iar într-un mediu acvatic (cum se presupune că era şi oceanul primordial), reacţia de polimerizare a aminoacizilor este defavorizată, astfel încât nu numai că aceştia nu au tendinţa de a se autoasambla ci, dimpotrivă, proteinele au tendinţa naturală de a se descompune. Rezultă că nu putem explica astfel originea moleculelor proteice complexe şi nici apariţia ipoteticei “supe organice”. În organismele vii sinteza proteinelor are loc cu consum de energie, prin mecanisme biochimice complexe.

În ceea ce priveşte virusurile, denumirea de “forme de viaţă acelulare” este improprie întrucât acestea nu posedă metabolism propriu şi nu se autoreproduc. În plus, ele nu puteau să apară înaintea celorlalte vieţuitoare, deoarece multiplicarea lor nu poate avea loc decât într-o celulă-gazdă, nu şi într-un mediu abiotic. Chiar şi cele mai simple organisme vii (bacteriile) sunt totuşi extrem de complexe, posedând, printre altele, un genom complex şi un set de cel puţin câteva mii de enzime, fiecare dintre ele fiind implicată într-o anumită reacţie biochimică, iar aceste reacţii sunt dependente unele de altele, astfel încât lipsa uneia din ele poate afecta grav organismul, putând provoca chiar moartea acestuia. Rezultă, deci, că aceste sisteme nu puteau să apară pe rând, ci trebuia să apară “hodoronc-tronc” o celulă gata formată.

Pentru a răspunde acestor obiecţii, majoritatea evoluţioniştilor invocă ideea că acest lucru ar fi totuşi realizabil prin legături întâmplătoare care ar fi apărut în decursul miliardelor de ani care s-ar fi scurs de la formarea Pământului până la apariţia vieţii. Însă, calculele de fizică statistică arată că probabilitatea unui asemenea eveniment este neglijabilă, chiar dacă am presupune că vârsta Pământului ar fi de sute de miliarde de ani, în timp ce, chiar şi cele mai generoase evaluări cu privire la această vârstă nu depăşesc 4 miliarde de ani.

Întrucât calculele de fizică statistică sunt complexe şi, dacă le-aş expune în detaliu, aş risca să nu pot fi înţeles, voi recurge la o analogie: un ceas are o structură cu mult mai simplă decât o celulă vie şi, totuşi, nimeni nu a văzut vreodată o bucată de metal care să se transforme de la sine într-un ceas, indiferent cât de mult timp ar trece, deci nici materia ne-vie nu poate de la sine să dea naştere vieţii.

Din exemplul cu ceasul mai vedem un lucru: metalul nu se transformă singur în ceas dar, dacă intervine un ceasornicar, acest lucru devine posibil. Deci, şi în cazul apariţiei vieţii avem nevoie de un “ceasornicar” numai că, dată fiind complexitatea organismelor vii, acesta trebuie să fie cu mult mai inteligent decât omul şi, în acelaşi timp, să fie capabil să intervină la nivel molecular pentru a organiza sistemele biochimice celulare.

Fizicianul E. Schrodinger a demonstrat chiar că, din punct de vedere termodinamic nici măcar menţinerea vieţii nu ar fi posibilă dacă nu admitem şi existenţa unui principiu universal ordonator de natură spirituală (el se pronunţa pentru o divinitate impersonală, ca în religiile extrem orientale, dar modul deosebit de inteligent al organizării lumii pare să sugereze mai degrabă existenţa unui Dumnezeu personal). În faţa acestor obiecţii, reacţia evoluţioniştilor este variată: Unii dintre ei, respingând aprioric orice intervenţie divină, afirmă că, din moment ce viaţa există, rezultă că ea trebuie să fi apărut din materia ne-vie prin generaţie spontanee şi, deci, calculele celor care susţin altceva ar fi greşite. Orice s-ar spune, o asemenea a-titudine numai ştiinţifică nu e.

Alţii, văzând că nu reuşesc să explice apariţia vieţii pe pământ prin teoria expusă mai sus, caută să rezolve problema afirmând că viaţa a fost adusă pe Pământ (într-un fel sau altul) de pe o altă planetă. Acest lucru nu a fost, însă, demonstrat şi, în plus, nu rezolvă problema deoarece, ori aici, ori pe altă planetă, tot nu pot explica în ce mod materia ne-vie ar fi putut da naştere vieţii.

O altă categorie, sunt evoluţioniştii care recunosc că, cel puţin pentru formarea primului organism viu, este necesară intervenţia divină. Aceştia sunt mai puţin numeroşi, deoarece oamenii care cred cu adevărat în existenţa lui Dumnezeu, nu acceptă evoluţionismul, acesta nefiind în concordanţă cu ceea ce afirmă Revelaţia Dumnezeiască despre facerea lumii. Să vedem în continuare cam ce se întâmplă cu un organism viu, deja apărut.

– finalul celei de-a doua părți –

Source Link

Views: 1

0Shares

Evoluționism – partea 1

Evoluționism – partea 1

Definirea unor termeni fundamentali

4_Intro_1874Înainte de a discuta despre teoria evoluţiei speciilor să definim câteva din noţiunile cu care ne vom întâlni în continuare. Specia este o comunitate de vieţuitoare care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii care alcătuiesc o specie se pot încrucişa sexuat nelimitat între ei, în timp ce indivizii aparţinând unor specii diferite nu se pot încrucişa sexuat sau, în rarele cazuri în care se încrucişează, hibrizii sunt sterili (cum este de exemplu catârul, care este un hibrid între cal şi măgar). Speciile se diferenţiază între ele prin anumite caracteristici anatomo-morfologice, fiziologice, comportamentale şi biochimice, precum şi prin particularităţi ecologice.

Rasele sau subspeciile sunt subdiviziuni ale speciilor şi grupează indivizi din aceeaşi specie care au anumite caractere distincte, rezultate ale selecţiei naturale sau ale selecţiei artificiale (efectuate de om). Indivizii din aceeaşi specie dar din rase diferite se pot încrucişa sexuat între ei, iar descendenţii sunt fertili. Populaţiile sunt subdiviziuni ale raselor, care grupează indivizi înrudiţi care au un fond comun de gene (genofond).
Pe baza unor asemănări anatomo-morfologice şi fiziologice, speciile au fost grupate în categorii taxonomice mai mari (genuri, familii etc.). Aceste împărţiri sunt convenţionale.

Aşa cum am văzut, indivizii aparţinând aceleiaşi specii dar de rase sau populaţii diferite se pot încrucişa sexuat între ei, dând naştere la urmaşi fertili. Prin astfel de încrucişări sau prin mutaţii genetice este posibil ca, pornind de la populaţii şi rase existente, să apară populaţii şi rase noi de plante şi animale. Vedem, deci, că la nivelul raselor şi al populaţiilor are loc un proces evolutiv, numit microevoluţie. Unii biologi s-au gândit că, prin extensie, un fenomen evolutiv similar ar putea avea loc şi la nivelul speciilor. Acest fenomen ipotetic a fost numit macroevoluţie şi, cu ajutorul lui, s-a încercat să se explice originea speciilor de plante şi animale. Primul care a reuşit să formuleze o teorie cât de cât închegată privind evoluţia speciilor a fost Ch. Darwin, ideile sale fiind ulterior continuate şi dezvoltate de alţi cercetători. Această teorie a fost numită teoria evoluţiei speciilor sau, mai scurt, evoluţionism.

Evoluţionismul vine în contradicţie cu creaţionismul, care afirmă că speciile de plante şi animale au fost create de Dumnezeu. În cele ce urmează, vom analiza mai pe larg aceste teorii.

Source Link

Views: 1

0Shares

Darwinismul şi materialismul

 

Adnan O.

 

Foarte mulţi omeni cred că teoria evoluionistă a fost enunţată pe baza experimentelor şi dovezilor ştiinţifice, pentru prima dată de Charles Darwin. Dar aşa cum tatăl acestei ideologii nu este Darwin, tot astfel nici sursele acestei teorii nu sunt ştiinţifice. Teoria evoluţionistă reprezintă de fapt filosofia materialistă cunoscută ca fiind o dogmă antică, aplicabila naturii. Actualmente, în ciuda nulităţii argumentelor ştiinţifice care sprinjină teoria evoluţionistă , ea este apărată orbeşte de dragul filosofiei materialiste.

Acest fanatism a adus cu sine multe necazuri omenirii. Pentru că o data cu apariția darwinismului şi a materialismului s-a schimbat răspunsul întrebarii “ce este omul?”. Dacă inainte oamenii credeau că “omul este creat de Allah, şi că omul trebuie să aibe un comportament frumos conform cerintelor Creatorului nostru”, acum s-a născocit un alt răspuns care spune că ” omul este un animal care a luat naştere în urma unor întâmplări, care a rezistat luptei pentru supravieţuie”. Preţul acestei devieri e foarte mare. Naţionalismul, fanatismul, comunismul, precum şi alte ideologii barbare şi-au găsit argumente în acestă teorie de viată.

 

Minciuna darwinismului : “Viaţa este o luptă”

 

          Atunci când şi-a conturat ideea “Evoluţia vieţuitoarelor este legată de lupta pentru supravieţuitore”, Darwin a pornit de la o bază ipotetică. Conform lui, această luptă este câştigată de cei puternici cu mare capacitate de adaptare, iar cei slabi sunt sortiţi pieirii, pierzând lupta pentru supravieţuire.”

Darwin29      Conform lui Darwin, în natură are loc permanent o luptă pentru supravieţuire. Întotdeauna cel puternic îl va înfrânge pe cel slab, iar evoluţia este rezultatul acestui proces. Subtitlul folosit în lucrarea cu numele On the Origin of Species by Means of Natural Selection, Or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life (Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă)  apărută în anul 1859, sugerează aceeaşi idee despre evoluţie.

Chiar mai mult decât atât, Darwin susţine că lupta pentru supravieţuitore e valabilă chiar şi între rasele umane. Conform susţinerii lui deviate “rasele favorizate” sunt private de aceasta luptă şi că rasele umane din Asia şi Africa au pierdut acest război al existenţei. Darwin a mers mai departe decât atât şi a afirmat că în viitorul apropiat aceştia vor pierde războiul supravieţuirii şi vor dispărea ca rasă: “Într-un viitor apropiat care poate nu va dura nici măcar câteva sute de ani, omul modern va lua locul omului sălbatic. Iar pe partea cealaltă, oamenii maimuţă… vor fi fără îndoială eliminaţi. Astfel distanţa dintre om şi cea mai apropiată rudă a lui va fi şi mai mare. Aceata este motivul supravieţuirii de-a lungul timpului a societăţii moderne ale Europei şi a maimuţelor baboon (babun), care sunt mai involuate decât oamenii negrii, populaţia Australiei şi gorilelor.”

Antropologul indian contemporan Lalita Prasad Vidyarthi (1931-1985) explica modul cum teoria lui Darwin a impus rasismul in stiintele sociale: “Teoria lui Darwin, a supravietuirii celui mai bun, a fost calduros primita de catre sociologii vremii, iar ei credeau ca omenirea a atins nivele evolutive diferite culminand cu civilizatia omului alb. In a doua jumatate a secolului 19, rasismul era acceptat ca realitate de catre majoritatea oamenilor de stiinta.”

 

sursa: AMRSource Link

Views: 1

0Shares