Tag: viata

Profetul Muhammad – 1

Profetul Muhammad – 1

Începutul vieţii în Mekka

Khurram Murad

 

În anul 570 după Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a născut Muhammed la Mekka, acolo unde este astăzi Arabia Saudită. Arabia reprezintă din toate punctele de vedere leagănul civilizaţiei umane. Cele mai vechi rămăşiţe umane găsite până acum provin din această zonă.

Înconjurat de dealuri roşii, negre şi maro de origine vulcanică, cam la 80 de kilometri la est de Marea Roşie, se află oraşul Mekka. În vremurile acelea era doar un orăşel comercial pe vechiul drum „al tămâii” pe care treceau marile caravane comerciale între nord şi sud.

Oricum, oraşul Mekka a fost şi rămâne important pentru un motiv cu totul diferit: aici se află Kaaba – „Prima Casă” construită cu scopul de a-L venera pe Allah. Cu mai bine de 1000 de ani înainte ca profetul Solomon să construiască templul din Ierusalim, strămoşul său, profetul Avraam, ajutat de fiul său cel mare, profetul Ismail (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor!), a reconstruit Kaaba pornind de la fundaţiile sale mai vechi.

Aproape de Kaaba este izvorul Zam-Zam care datează tot din timpul profetului Avraam (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Acesta a fost izvorul miraculos trimis din cer pentru a salva viaţa bebeluşului Ismail.

În Biblie se relatează:

Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis: «Ce e, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este! Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână, căci am să fac din el un popor mare!». Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii şi a văzut o fântână cu apă, şi mergând, şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Şi era Dumnezeu cu copilul şi a crescut acesta, a locuit în pustietate, şi s-a făcut arcaş. (Geneza 21: 17-20).

Sau aşa cum este scris în Psalmi:

Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.  (Psalmi 84: 6).

Mekka nu a avut niciodată şi nici acum nu are ceva care să te ispitească să te stabileşti acolo. Este un loc sterp şi pustiu, unde nici iarba nu creşte. Erau izvoare şi numeroase fântâni în apropiere de Taif şi la o scurtă distanţă de Medina. Acolo a fost însă prima Casă a lui Allah − un simplu cub, obişnuit din punct de vedere arhitectural, dar spiritual şi cultural cea mai remarcabilă sursă şi izvor de viaţă care a atras oameni din toată lumea, devenind cel mai important loc de pe pământ. De aceea Mekka a fost întotdeauna un mare centru de pelerinaj. Până când s-a născut Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), ultimii păzitori ai Kaabei din tribul Quraiş avuseseră peste trei sute de idoli aşezaţi în jurul acesteia pentru a fi veneraţi ca dumnezei, zei şi protectori alături de Allah cel Unic.

Muhammed era un descendent direct al profetului Avraam, prin profetul Ismail (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor!). El făcea parte dintr-un clan nobil, sărac, dar puternic din punct de vedere politic − clanul lui Banu Haşim din tribul Quraiş. Ca păzitori ai Kaabei − Casa lui Allah şi loc de pelerinaj al întregii Arabii, oamenii din tribul Quraiş erau consideraţi cei mai puternici dintre toate triburile arabe. Haşim era responsabil de strângerea taxelor şi servirea pelerinilor cu apă şi mâncare. Tatăl lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a murit înainte de naşterea sa. Mama lui, Amina, a murit când el avea numai şase ani. Orfan de ambii părinţi, a fost luat în grija bunicului său, Abd al Muttalib.

Totuşi, doi ani mai târziu, a rămas şi fără bunicul său şi a fost încredinţat unchiului său, Abu Talib. După naşterea sa, micul Muhammed a fost dat unei doici beduine pentru a fi alăptat; o parte din copilăria sa şi-a petrecut-o în deşert, în tribul Bani Sad ibn Bakr care locuia în sud-estul Mekkăi. Acesta era obiceiul marilor familii din Mekka. Când a crescut, şi-a câştigat existenţa, asemenea altor profeţi, fiind păstor de oi şi capre. Unchiul şi tutorele său l-a luat cu el în călătoriile sale comerciale în marea Sirie. Astfel, el a câştigat experienţă în negoţ. Datorită priceperii şi corectitudinii sale, oamenii care nu puteau călători l-au rugat să se ocupe şi de afacerile lor. La vârsta de 25 de ani, Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a căsătorit cu Khadija, o văduvă cu 15 ani mai mare decât el. Ea era o comerciantă bogată din Mekka, iar Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) se ocupase de câteva dintre afacerile ei. Ea a fost cea care l-a cerut în căsătorie. Timp de 25 de ani, până la moartea sa, Khadija a fost nu doar soţia, ci şi cel mai apropiat prieten al Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Ea i-a născut şase copii: doi băieţi şi patru fete − doar fetele au supravieţuit.

jabal-al-nour-2 Până la vârsta de 40 de ani, Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a dus o viaţă obişnuită; nimic nu prevestea că va fi profet. Ceea ce îl diferenţia de compatrioţii săi era sinceritatea şi integritatea lui morală, simţul dreptăţii şi compasiunea pentru cei săraci, chinuiţi şi asupriţi, precum şi refuzul său categoric de a adora vreun idol sau de a face ceva imoral. El era respectat de popor pentru aceste calităţi; a fost supranumit Al-Amin, „Cel demn de încredere”, „Cel sincer” sau As-Sadiq, „Cel corect” – aceste apelative erau pe buzele tuturor atunci când se vorbea despre Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!); însuşi numele său înseamna „Cel lăudat”. La o vârstă foarte fragedă, Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a aprobat cu entuziasm un pact prin care se dorea protejarea celor slabi şi nedreptăţiţi de către unii conducători ai tribului Quraiş. El a participat la jurământ şi a jurat împreună cu ei că „de acum înainte vor sta împreună, vor fi ca un singur om şi de partea celor asupriţi, împotriva asupritorilor, până când se va face dreptate, chiar dacă acel asuprit e din tribul Quraiş sau din afara lui.” Câţiva ani mai târziu, la Medina, profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) obişnuia să spună: „Am aderat în casa lui Abdallah, fiul lui Judan, la un pact atât de minunat, încât nu aş da participarea mea la el nici măcar pentru o turmă de cămile roşii şi, dacă acum, în Islam, aş fi chemat la un astfel de pact, aş răspunde bucuros invitaţiei.”

O mărturie referitoare la caracterul lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este cea a Khadijei, soţia sa, care l-a consolat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) după ce acesta a primit prima revelaţie: „Tu menţii legăturile de rudenie, spui adevărul, iei apărarea celui slab, îi întâmpini pe oaspeţi şi îi ajuţi pe cei aflaţi la nevoie.”

Înţelepciunea lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) era recunoscută unanim. Odată, în timp ce restaurau Kaaba, diferite clanuri Quraiş îşi disputau violent dreptul cu privire la cel care ar trebui să aibă onoarea de a pune Piatra Neagră la locul ei. Cum erau pe cale de a-şi scoate săbiile din teacă şi a se război, l-au rugat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să medieze între ei şi pacea a fost restabilită. El a aşezat Piatra Neagră pe mantia lui şi i-a rugat pe toţi şefii de clan să apuce de margini pentru a o ridica, după care a reaşezat cu mâinile sale piatra la locul ei.

 

 

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSoucre Link

Views: 2

SPIRITUL SI TRUPUL ÎN CREDINȚA MUSULMANULUI – 2

 

 

Muhammad Asad (un mare gânditor care a ales să se convertească la Islam) vorbeşte de experienţa trăită atunci când a citit Coranul: ,,M-a surprins la început interesul Coranului cel Sfânt nu numai faţă de aspectele spirituale, ci şi faţă de aspectele complementare ale trupului şi spiritului. Islamul a subliniat acest lucru. Nu există niciun aspect al vieţii pe care să-l fi socotit marginal, ci toate aspectele vieţii omeneşti se află în centrul atenţiei religiei. Coranul cel Sfânt nu i-a lăsat pe musulmani să uite că viaţa pământeană nu este decât o etapă pe drumul către accederea la o existenţă superioară şi veşnică şi că ţelul final are un caracter spiritual, după cum consideră că nu este nimic rău în prosperitatea materială, dacă se ştie că ea nu este un scop în sine. Metoda Islamului în abordarea problemelor spiritului este mult mai profundă decât aceea pe care am întâlnit-o în Tora. Aceasta pe lângă faptul că nu a fost destinat unor oameni în defavoarea altora. Metoda lui în privinţa problemei trupului este total opusă metodei Evangheliei: este o metodă pozitivă care nu ignoră trupul. Trupul şi sufletul alcătuiesc împreună omul, asemenea a doi gemeni nedespărţiţi“.

Când s-a întors în Europa şi a discutat cu prietenii săi problema Islamului, Asad şi-a dat seama că ei toţi – atât cei care respingeau religia, cât şi aceia care o acceptau – înclinau fără un motiv anume să adopte concepţia occidentală comună prin care se apreciază că Islamul acordă atenţie aspectelor lumeşti şi nu se limitează doar la aspectele spirituale, lucru pe care omul se aşteaptă să-l găsească în orice religie. El afirma: ,,Am fost efectiv surprins când am descoperit că tocmai acest aspect al Islamului m-a atras din prima clipă, adică faptul că el nu separă existenţa materială de existenţa spirituală a omului şi promovează cauzalitatea raţională ca o cale a credinţei. Şi acesta este tocmai aspectul faţă de care au obiecţii gânditorii europeni care adoptă cauzalitatea raţională ca metodă de viaţă şi nu renunţă la această metodă raţionalistă decât atunci când vine vorba de Islam. Nu am găsit nicio deosebire între minoritatea care se preocupă de religie şi majoritatea care socoteşte că religia se numără printre concepţiile depăşite, şterse de timp. În timp, mi-am dat seama de eroarea metodei fiecăreia dintre ele. Am înţeles că aceia care au fost crescuţi în spiritul ideilor creştine din Europa au adoptat concepţia dominantă şi că, având în vedere perioada îndelungată în care Europa i-a obişnuit cu modelul gândirii creştine, au învăţat chiar şi cei nereligioşi să privească orice altă religie prin prisma creştină şi să considere că religia este bună dacă îi dai o tentă confuză, supranaturală, care pare ascunsă şi uitată, deasupra capacităţii raţiunii umane de a o înţelege; de aceea, din punctul lor de vedere, Islamul nu răspundea acestor cerinţe“.

Ideea modului în care Islamul răspunde nevoilor spiritului şi trupului în acelaşi timp a continuat să devină din ce în ce mai clară în mintea lui Muhammad Asad şi, după convertirea sa la Islam, înregistra următoarele observaţii: ,,După cum afirmam mai înainte, ideea islamică de adorare nu include doar rugăciunile, ci cuprinde efectiv întreaga noastră viaţă. Ţelul ei este reunirea esenţei noastre spirituale şi materiale într-un întreg. În acest scop a fost necesar ca eforturile noastre să fie orientate în mod clar spre lichidarea factorilor care acţionează în viaţa noastră, fără ca noi să ne dăm seama şi fără a se supune dominaţiei noastre, în măsura în care acest lucru stă în puterea oamenilor“.  „Islamul nu-l călăuzeşte pe om numai spre ideea că viaţa în esenţa ei este o unitate, pentru că ea izvorăşte din unitatea divină, dar îl călăuzeşte şi pe calea practică prin care fiecare individ reuşeşte în cadrul vieţii sale religioase să reunească gândul şi fapta atât la nivelul existenţei sale, cât şi în conştiinţa sa; pentru a atinge acest ţel înalt în viaţă, omul nu a fost constrâns în Islam să refuze viaţa din această lume. Nu este nevoie de un ascetism prin care omul să deschidă o poartă secretă către purificarea spirituală. Acesta este un lucru total străin Islamului. Islamul nu este nicio dogmă mistică, nicio filozofie, ci este un mod de viaţă sau o cale de a trăi conform rânduielilor naturii pe care Allah le-a stabilit pentru făpturile Sale, iar scopul Său suprem este realizarea armoniei depline dintre latura spirituală şi materială în viaţa omului. Se constată că aceste două laturi se armonizează cu învăţăturile Islamului prin faptul că ele neagă contradicţia fundamentală dintre viaţa trupească şi cea morală, iar nedespărţirea lor efectivă reprezintă un lucru confirmat de Islam, care vede în aceasta esenţa naturală a vieţii“.

,,Printre cele mai importante trăsături care deosebesc Islamul de alte sisteme se numără armonia totală dintre latura morală şi cea materială în viaţa umană“.

,,Dintre toate religiile, constatăm că numai Islamul îi permite omului să se bucure la maximum de viaţa sa în această lume, fără să-şi piardă orientarea sa spirituală nicio singură clipă şi prin aceasta se deosebeşte mult de punctul de vedere creştin. Omul, în concepţia dogmei creştine, se împiedică de păcatul moştenit, săvârşit Adam şi Eva, şi din această cauză întreaga viaţă este considerată (în concepţia dogmei, cel puţin) o vale întunecoasă a tristeţilor. Acesta este tărâmul pe care se înfruntă două forţe: răul reprezentat de Satana şi binele reprezentat de Isus Christos. Satana încearcă prin experimente trupeşti să bareze calea sufletului spre lumina veşnică. Sufletul este stăpânit de Christos, în vreme ce trupul este tărâmul jocurilor Satanei. Acest lucru poate fi exprimat altfel şi prin expresia: lumea materială este în esenţa ei satanică, în vreme ce lumea spirituală este divină şi bună; tot ceea ce sălăşluieşte în firea umană din materie, adică trupul – aşa după cum preferă să-l numească telogia creştină – este un rezultat nemijlocit al păcatului săvârşit de Adam, atunci când a ascultat sfatul prinţului infernului, întunericului şi materiei, adică al Diavolului. De aceea a fost inevitabil pentru ei, dacă voiau izbăvirea, să-şi îndrepte inima de la lumea carnală către această lume spirituală, în care suntem absolviţi de păcat prin sacrificiul lui Isus Christos.

           În Islam – în schimb – noi nu ştim nimic despre un păcat originar moştenit. De aceea, nu există o iertare generală pentru om, ci iertarea şi mânia sunt două lucruri personale. Fiecare musulman este dependent de ceea ce a dobândit şi el poartă în suflet toate premisele posibilităţii de izbăvire spirituală sau de eşec spiritual. Coranul afirmă despre sufletul omenesc că «el are ceea ce a dobândit şi are împotriva lui ceea ce a dobândit» şi că «omul nu are decât ceea ce a dobândit». Dar. aşa cum Islamul nu este de partea Creştinismului în ceea ce afirmă despre partea întunecoasă a vieţii, tot el ne învaţă, în acelaşi timp, să nu acordăm vieţii o importanţă exagerată, asemănătoare cu aceea pe care o acordă civilizaţia occidentală actuală. Occidentul modern – lăsând la o parte creştinismul – adoră viaţa în acelaşi mod în care nesăţiosul adoră mâncarea; el o devorează, dar nu o respectă. În schimb, Islamul priveşte la viaţă cu linişte şi cu echilibru. El nu adoră viaţa, ci o consideră o trecere înspre o existenţă superioară. Însă, deşi reprezintă o etapă de tranziţie necesară, omul nu trebuie să dispreţuiască viaţa din această lume şi nici să nu desconsidere vreun aspect din drepturile ei. Trecerea noastră prin această lume este un lucru necesar şi o parte pozitivă din orânduiala lui Allah. De aceea, viaţa omului a avut o valoare foarte mare. Dar nu trebuie să uităm că ea are doar valoarea unui mijloc care te ajută să-ţi atingi scopul. Islamul preferă în această situaţie o cale de mijloc şi de aceea Coranul cel Sfânt ne învaţă să ne rugăm zicând: «Doamne, dă-mi în această lume o faptă bună şi în Lumea de Apoi o faptă bun㻓.

,,Adorarea lui Allah, în sensul cel mai larg, înseamnă în Islam viaţa umană. Numai această perspectivă ne oferă posibilitatea atingerii de către om a perfecţiunii umane în cadrul vieţii sale individuale din această lume. Şi dintre toate sistemele religioase doar Islamul declară că perfecţiunea individuală umană este posibilă în această viaţă. Islamul nu amână această perfecţiune până la anihilarea poftelor «trupeşti», precum în Creştinism, şi nici nu promite o serie succesivă de transformări ale sufletului, ca în hinduism, şi nici nu este de acord cu budismul care afirmă că perfecţiunea şi izbăvirea nu vor avea loc decât prin detaşarea sufletului şi separarea sa de relaţiile senzoriale pe care le are cu lumea. Dimpotrivă, Islamul afirmă că omul poate să atingă perfecţiunea în viaţa sa individuală din această lume tocmai prin valorificarea completă a posibilităţilor lumeşti din viaţa sa“.

 

________________

Sursa: Islamul și toleranța, autor Ahmad Al-Hasin, Editura Islamul AziSoucre Link

Views: 0

Drepturile omului in Islam – 3

Dan Michi

 

Protejarea onoarei este prescrisă şi ea în Coran:

O, voi, cei care credeţi! Să nu râdă un neam de alt neam, care s-ar putea să fie mai bun decât el, nici femeile [să nu râdă] de alte femei, care s-ar putea să fie mai bune decât ele! Nu vă ocărâţi şi nu vă batjocoriţi cu porecle unii pe alţii. Ce rău este numele urât şi ruşinos, după credinţă! Iar cei care nu se căiesc, aceia sunt nelegiuiţi. (Al-Hujurat 49:11).

Din acest verset se remarcă poziţia superioară acordată onoarei individuale şi protejarea ei de orice urmă de defăimare. Dreptul de a riposta împotriva regimului dictatorial este şi el instituit în Coran:

Lui Allah nu-I place rostirea de vorbe urâte în auzul lumii, doar dacă cineva este nedreptăţit. (An-Nisaa’ 4:148).

drepturile omului in islamIată cum, în Islam repararea nedreptăţii este un drept divin. Iar primul calif, Abu Bakr (r.a.), a spus chiar în primul său discurs după moartea Profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!): „Să mă sprijiniţi când am dreptate, dar să mă corectaţi când greşesc; daţi-mi ascultare atât timp cât urmez ordinele lui Dumnezeu şi ale Profetului Său, dar depărtaţi-vă de mine când voi devia de la ele!” Iar pentru libertatea conştiinţei şi a convingerilor există în Coran un verset încărcat de semnificaţie:

Nu este silire la credinţă! (Al-Baqarah 2:256).

Din perspectiva nevoilor primare există versetul:

Şi în averea lor se află un drept pentru cerşetor şi pentru cel nevoiaş. (Adh-Dhariyat 51:19);

resursele devin o obligaţie care se stinge prin ajutorarea celor aflaţi în nevoi, a celor săraci şi obligând la formularea unei politici publice axată pe o mai mare redistribuire a avuţiei naţionale între state astfel încât nimeni să nu rămână lipsit de satisfacerea nevoilor de bază.

Referitor la drepturile femeilor şi la rolul familiei naturale ca structură de bază şi preţioasă a societăţii, haideţi să ne întoarcem la predica de adio a profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!), în care a spus următoarele:

„O, oameni! Aveţi frică de Dumnezeu în ceea ce priveşte femeile! Cu adevărat, voi le-aţi luat prin grija lui Dumnezeu şi vi le-aţi făcut legiuite prin cuvintele lui Dumnezeu. Ele au obligaţia să-şi onoreze drepturile conjugale şi să nu facă lucruri necuviincioase. Voi însă aveţi obligaţia de a le asigura condiţii bune de trai, adică hrană şi îmbrăcăminte corespunzătoare.”

 

 

– partea a treia –

Soucre Link

Views: 0