Scrierea si caligrafia araba – 1

Scrierea si caligrafia araba – 1

 

Arta caligrafiei arabe este prin definiţie cea mai ‘arabă’ dintre artele plastice ale Islamului. Ea aparţine însă întregii lumi islamice şi este chiar considerată a fi cea mai nobilă dintre arte, căci dă formă vizibilă cuvântului revelat al Coranului. Prinţi şi prinţese practicau copierea Cărţii sacre în foarte frumoase scrieri. Caligrafia este şi arta cea mai larg împărtăşită de toţi musulmanii, căci oricine care o poate practica este în poziţia de a aprecia meritele unui bun caligraf şi poate fi spus fără teamă de exagerare că nimic nu a regularizat mai mult simţul estetic al popoarelor musulmane decât scrierea arabă. Trebuie să fim familiarizaţi cu formele şi stilurile sale pentru a putea urmări întreaga amploare a acestei arte, în particular în ornamentaţia arhitecturală care este foarte des dominată de epigrafii.

Putem fi în măsură să redăm amploarea caligrafiei arabe, care este incredibil de bogată în stiluri şi modalităţi, dacă spunem că are ştiinţa combinării rigorii celei mai strict geometrice cu ritmul cel mai melodios. Spunând acestea definim şi cei doi poli între care această artă evoluează şi pe care reuşeşte să-i reconcilieze în diferite feluri şi stiluri, fiecare din ele reprezentând un echilibrul grafic perfect şi fiind valid în mod substanţial. Căci unul din caracteristicile tipice ale caligrafiei arabe este că niciunul din diferitele sale stiluri, născute la diferite epoci, nu a căzut niciodată în desuetudine; caligrafia apelează la fiecare dintre acestea, în funcţie de natura şi contextul textelor şi nu ezită, dacă se iveşte ocazia, să plaseze unul lângă altul inscripţii în stiluri contrastante.

Caracterul multiform al caligrafiei arabe poate tenta pe cineva să-l compare cu caligrafia Orientului îndepărtat – care este de asemenea unul din culmile artei scrierii – dacă aceste scrieri chinezeşti nu s-ar afla la antipozii scrierii arabe. Aşa cum este bine cunoscut, scrierea chineză se bazează pe pictograme, în care fiecare semn este ca imaginea unei idei distincte, în timp ce scrierea arabă este pur fonetică, poate cea mai riguros fonetică dintre scrierile care există. Aceasta înseamnă că stilizarea literelor arabe este făcută într-un fel cu totul abstract, fără nicio rădăcină figurativă. Iar în plus, tehnicile folosite în aceste două tipuri de scriere sunt complet diferite. Pentru scrierea Orientului îndepărtat, japonez sau chinez, se preferă pensula a cărei linii cu diferite apăsări de tuşe, mai uşoare sau mai groase, sunt echilibrate în compoziţia fiecărei ideograme; însă arabul scrie cu kalamul – o trestie ascuţită cu un dublu vârf – cu care trasează linii precise care se împletesc des; el nu are nicio înclinaţie pentru izolarea semnelor ci preferă să le integreze într-un ritm continuu fără însă să păstreze forme distincte pe niveluri separate; în realitate, întregul farmec al caligrafiei arabe rezidă în felul în care combină formele distinctive ale literelor cu fluiditatea întregului.

Literele chinezeşti se desfăşoară vertical, de sus în jos; ele imită mişcarea unei teogonii coborând din cer pe pământ. Iar scrierea arabă, se desfăşoară orizontal, pe planul devenirii, însă porneşte de la dreapta, care este domeniul acţiunii şi se mişcă către stânga care este regiunea inimii; descrie astfel deci o progresie de la exterior înspre interior.

Liniile succesive ale textului pot fi comparate cu băteala unei bucăţi de stofă. Simbolismul scrierii este în realitate înrudit cu cel al ţesutului; amândouă făcând referinţă la intersectarea axelor cosmice. Pentru a înţelege această aluzie, este necesar să ne imaginăm meşteşugul primitiv al ţesutului în care firele urzelii sunt ţinute vertical şi băteala care le uneşte orizontal printr-o mişcare de înainte şi înapoi a suveicii care ne duce cu gândul la desfăşurarea ciclului de zile, luni sau ani, în care imobilităţii urzelii îi corespunde imobilitatea axei polare. Această axă este în realitate, una singură, dar imaginea ei este repetată în toate firele urzelii în acelaşi fel precum clipa prezentă, care rămâne mereu una dar pare să se repete pe sine în timp.

Precum în cazul ţesutului, mişcarea orizontală a scrierii, care este o mişcare ondulatorie, corespunde schimbării şi devenirii, în timp ce verticala reprezintă dimensiunea Esenţei sau a esenţelor imutabile.

Muhaqaq style

Aceasta este un lucru important. Fiecare din cele două dimensiuni ‘separă’ în acelaşi fel în care cealaltă ‘uneşte’. Astfel, de exemplu, mişcarea orizontală a scrierii, aspectul său de ‘devenire’, are tendinţa de a amesteca şi a nivela forma esenţială a diferitelor litere; dar, pe de altă parte, ‘fusurile’ orizontale ale acestor litere ‘transcend’ şi întrerup curgerea scrierii. Verticala este astfel văzut ca unind prin aceea că afirmă una şi singura Esenţă iar orizontala divizează în sensul că se dezvoltă în multiplicitate.

Poate părea că aceste consideraţii s-au îndepărtat de subiectul nostru, însă acestea nu fac decât să sublinieze baza întregului simbolism grafic permiţând astfel ca diferitelor stiluri ale scrierii arabe să le fie dată locul lor potrivit.

 

 

 

sursa: stiintasacraislamica.wordpress.comSource Link

Views: 1

Scrierea si caligrafia araba – 1

Scrierea si caligrafia araba – 1   Arta caligrafiei arabe este prin definiţie cea mai ‘arabă’ dintre artele plastice ale Islamului. Ea aparţine însă întregii lumi islamice şi este chiar considerată a fi cea mai nobilă dintre arte, căci dă formă vizibilă cuvântului revelat al Coranului. Prinţi şi prinţese practicau copierea Cărţii sacre în foarte […]

Scrierea si caligrafia araba – 1

 

Arta caligrafiei arabe este prin definiţie cea mai ‘arabă’ dintre artele plastice ale Islamului. Ea aparţine însă întregii lumi islamice şi este chiar considerată a fi cea mai nobilă dintre arte, căci dă formă vizibilă cuvântului revelat al Coranului. Prinţi şi prinţese practicau copierea Cărţii sacre în foarte frumoase scrieri. Caligrafia este şi arta cea mai larg împărtăşită de toţi musulmanii, căci oricine care o poate practica este în poziţia de a aprecia meritele unui bun caligraf şi poate fi spus fără teamă de exagerare că nimic nu a regularizat mai mult simţul estetic al popoarelor musulmane decât scrierea arabă. Trebuie să fim familiarizaţi cu formele şi stilurile sale pentru a putea urmări întreaga amploare a acestei arte, în particular în ornamentaţia arhitecturală care este foarte des dominată de epigrafii.

Putem fi în măsură să redăm amploarea caligrafiei arabe, care este incredibil de bogată în stiluri şi modalităţi, dacă spunem că are ştiinţa combinării rigorii celei mai strict geometrice cu ritmul cel mai melodios. Spunând acestea definim şi cei doi poli între care această artă evoluează şi pe care reuşeşte să-i reconcilieze în diferite feluri şi stiluri, fiecare din ele reprezentând un echilibrul grafic perfect şi fiind valid în mod substanţial. Căci unul din caracteristicile tipice ale caligrafiei arabe este că niciunul din diferitele sale stiluri, născute la diferite epoci, nu a căzut niciodată în desuetudine; caligrafia apelează la fiecare dintre acestea, în funcţie de natura şi contextul textelor şi nu ezită, dacă se iveşte ocazia, să plaseze unul lângă altul inscripţii în stiluri contrastante.

Caracterul multiform al caligrafiei arabe poate tenta pe cineva să-l compare cu caligrafia Orientului îndepărtat – care este de asemenea unul din culmile artei scrierii – dacă aceste scrieri chinezeşti nu s-ar afla la antipozii scrierii arabe. Aşa cum este bine cunoscut, scrierea chineză se bazează pe pictograme, în care fiecare semn este ca imaginea unei idei distincte, în timp ce scrierea arabă este pur fonetică, poate cea mai riguros fonetică dintre scrierile care există. Aceasta înseamnă că stilizarea literelor arabe este făcută într-un fel cu totul abstract, fără nicio rădăcină figurativă. Iar în plus, tehnicile folosite în aceste două tipuri de scriere sunt complet diferite. Pentru scrierea Orientului îndepărtat, japonez sau chinez, se preferă pensula a cărei linii cu diferite apăsări de tuşe, mai uşoare sau mai groase, sunt echilibrate în compoziţia fiecărei ideograme; însă arabul scrie cu kalamul – o trestie ascuţită cu un dublu vârf – cu care trasează linii precise care se împletesc des; el nu are nicio înclinaţie pentru izolarea semnelor ci preferă să le integreze într-un ritm continuu fără însă să păstreze forme distincte pe niveluri separate; în realitate, întregul farmec al caligrafiei arabe rezidă în felul în care combină formele distinctive ale literelor cu fluiditatea întregului.

Literele chinezeşti se desfăşoară vertical, de sus în jos; ele imită mişcarea unei teogonii coborând din cer pe pământ. Iar scrierea arabă, se desfăşoară orizontal, pe planul devenirii, însă porneşte de la dreapta, care este domeniul acţiunii şi se mişcă către stânga care este regiunea inimii; descrie astfel deci o progresie de la exterior înspre interior.

Liniile succesive ale textului pot fi comparate cu băteala unei bucăţi de stofă. Simbolismul scrierii este în realitate înrudit cu cel al ţesutului; amândouă făcând referinţă la intersectarea axelor cosmice. Pentru a înţelege această aluzie, este necesar să ne imaginăm meşteşugul primitiv al ţesutului în care firele urzelii sunt ţinute vertical şi băteala care le uneşte orizontal printr-o mişcare de înainte şi înapoi a suveicii care ne duce cu gândul la desfăşurarea ciclului de zile, luni sau ani, în care imobilităţii urzelii îi corespunde imobilitatea axei polare. Această axă este în realitate, una singură, dar imaginea ei este repetată în toate firele urzelii în acelaşi fel precum clipa prezentă, care rămâne mereu una dar pare să se repete pe sine în timp.

Precum în cazul ţesutului, mişcarea orizontală a scrierii, care este o mişcare ondulatorie, corespunde schimbării şi devenirii, în timp ce verticala reprezintă dimensiunea Esenţei sau a esenţelor imutabile.

Muhaqaq style

Aceasta este un lucru important. Fiecare din cele două dimensiuni ‘separă’ în acelaşi fel în care cealaltă ‘uneşte’. Astfel, de exemplu, mişcarea orizontală a scrierii, aspectul său de ‘devenire’, are tendinţa de a amesteca şi a nivela forma esenţială a diferitelor litere; dar, pe de altă parte, ‘fusurile’ orizontale ale acestor litere ‘transcend’ şi întrerup curgerea scrierii. Verticala este astfel văzut ca unind prin aceea că afirmă una şi singura Esenţă iar orizontala divizează în sensul că se dezvoltă în multiplicitate.

Poate părea că aceste consideraţii s-au îndepărtat de subiectul nostru, însă acestea nu fac decât să sublinieze baza întregului simbolism grafic permiţând astfel ca diferitelor stiluri ale scrierii arabe să le fie dată locul lor potrivit.

 

 

 

sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com

Source Link

Views: 5

Caligrafia islamică

    Caligrafia islamică Caligrafia islamica, cunoscută în limbajul colocvial caligrafie arabă, este practica artistică a scrisului de mână, sau caligrafie, şi prin extensie a creării de cărţi, în zonele care au în comun moştenirea culturală islamică. Aceasta formă de artă se bazează pe scrierea arabă, care a fost folosită multa vreme de musulmani în […]

 

 

Caligrafia islamică

Caligrafia islamica, cunoscută în limbajul colocvial caligrafie arabă, este practica artistică a scrisului de mână, sau caligrafie, şi prin extensie a creării de cărţi, în zonele care au în comun moştenirea culturală islamică. Aceasta formă de artă se bazează pe scrierea arabă, care a fost folosită multa vreme de musulmani în limbile lor. Foloseau această formă pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu, pentru că ei refuză să-L reprezinte pe Dumnezeu în imagini. Caligrafia este extrem de apreciată între artele islamice, fiind principala metoă de prezervare a Coranului. Convingerea că arta figurativă duce la idolatrie a făcut ca arta caligrafiei şi reprezentările abstracte să devină forma principală de expresie artistică în culturile islamice, în special în context religios. Operele caligrafilor au fost colecţionate şi apreciate.

Caligrafia arabă, persană şi otomană se asociază cu motive abstracte pe peretii şi plafonul moscheilor , dar şi pe hârtie. Artiştii caligrafi contemporani din lumea islamică se inspiră din moştenirea caligrafiei şi folosesc forme abstracte ale caligrafiei în operele lor.

Caligrafia arabă nu s-a demodat așa cum s-a întâmplat cu caligrafia în Europa, ci este încă socotită de către arabi ca fiind o formă majoră de artă; caligrafii fiind foarte respectați în societăţile musulmane. Fiind cursivă, spre deosebire de scrierea latină, scrierea arabă este folosită pentru a transcrie versete din Coran, hadis-uri (relatări profetice), sau pur și simplu proverbe într-o formă artistică. Compoziția este de multe ori abstractă, dar câteodată scrisului i se dă o formă concretă, cum ar fi cea a unei plante, a unui animal, a unei corăbii.

 

Rolul caligrafiei în cultura islamică

Caligrafia a devenit cea mai apreciată formă de artă islamică pentru ca scrierea arabă a fost mijlocul de transmitre a Coranului. Cartea sfântă a Islamului, Coranul, a jucat un rol important în dezvoltarea şi evoluţia limbii arabe, şi prin extensie caligrafia în alfabetul arab. Versete şi pasaje întregi din Coran sunt încă surse active pentru caligrafia islamică.

 

Instrumente şi suporturi grafice

Instrumentul tradiţional folosit în caligrafia islamică este qalemul, un intrument făcut din bambus sau trestie uscată; cerneala este adeseori colorată şi aleasă astfel încât intensitatea sa poate varia diferit, astfel încât liniile compoziţiei caligrafice pot avea un efect foarte dinamic.

Suportul grafic pe care era realizată caligrafia a fost divers. Înainte de apariţia hârtiei, papirusul şi pergamentul erau utilizate pentru scris. Aparaţia hârtiei a revoluţionat caligrafia. În timp ce mânăstirile din Europa adăposteau câteva duzine de cărţi, bibliotecile din lumea islamică conţineau sute sau chiar mii de volume de carţi.

Monedele au fost un alt suport grafic pentru caligrafie. Începând cu 692, Califatul Islamic a reformat monedele din Orientul Apropiat, înlocuind reprezentările vizuale cu cuvinte. Acest lucru a fost valabil în special pentru dinari sau monedele de aur de mare valoare. În general, pe monede erau inscripţionate versete din Coran. Până în secolul al X-lea perşii care se convertiseră la Islam, au început să ţeasă inscripţii pe mătăsuri cu un model elaborat. Inscripţii caligrafice valoroase pe textile au fost aduse de cruciaţi în Europa ca pradă de război. Un exemplu notabil este Giulgiul din Sf. Josse aflat în abaţia St. Josse-sur-Mer de lângă Caen în nord- vestul Franţei.

 

Caligrafia islamică specifică moscheilor

Caligrafia islamică specifică moscheii poate fi întâlnită atât în interiorul, cât şi la exteriorul moscheilor, de obicei în combinaţie cu arabescuri. Arabescul este o formă de artă islamică, cunoscut prin formele sale geometrice repetitive, care crează frumoase decoraţiuni. Aceste forme geometrice incluse în caligrafia arabă sunt scrise pe pereţii şi plafoanele din interiorul şi din exteriorul moscheilor.

Tema acestor scrieri poate proveni din diverse surse islamice. Acestea pot proveni din cuvintele scrise în Coran sau din relatările Profetului Muhammed.

Există o fascinantă armonie între înscripţii şi rolul fiecărei părţi din moschee. Anumite capitole din Coran sau versete sunt scrise în conformitate cu funcţiile diverselor elemente arhitecturale. De exemplu, pe cupole putem întâlni versete cu privire la Lumina divină, deasupra intrării principale putem întâlni versete despre intrarea în sultan-hassan-mosqueParadis, deasupra (pe) ferestrelor sunt scrise numele lui Allah astfel încât reflectarea razelor soarelui să le reamintească credincioşilor că Allah se manifestă El însuşi deasupra Universului cu toate înaltele Sale calităţi.

 

Referitor la scrierea arabă, Bukhardt scria:

“Bogăţia scriiturii arabe constă din faptul că ea şi-a dezvoltat din plin cele două dimensiuni: una verticală, care conferă literelor demnitatea lor hieratica, şi cea orizontală, care le uneşte într-un flux continuu. Ca într-un simbolism al ţesutului, liniile verticale, analoge urzelii, corespund esenţelor parfumate ale fiinţelor, verticala afirmand caracterul inalterabil al fiecărei litere, în timp ce orizontala exprimă devenirea, materia care leagă lucrurile între ele. Aceste semnificaţii sunt deosebit de evidente în caligrafia arabă, ale cărei verticale transcend şi măsoară undele şerpuitoare ale ligaturilor.”

 

Sursa: Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Source Link

Views: 6