Scrierea si caligrafia araba – 1
Arta caligrafiei arabe este prin definiţie cea mai ‘arabă’ dintre artele plastice ale Islamului. Ea aparţine însă întregii lumi islamice şi este chiar considerată a fi cea mai nobilă dintre arte, căci dă formă vizibilă cuvântului revelat al Coranului. Prinţi şi prinţese practicau copierea Cărţii sacre în foarte frumoase scrieri. Caligrafia este şi arta cea mai larg împărtăşită de toţi musulmanii, căci oricine care o poate practica este în poziţia de a aprecia meritele unui bun caligraf şi poate fi spus fără teamă de exagerare că nimic nu a regularizat mai mult simţul estetic al popoarelor musulmane decât scrierea arabă. Trebuie să fim familiarizaţi cu formele şi stilurile sale pentru a putea urmări întreaga amploare a acestei arte, în particular în ornamentaţia arhitecturală care este foarte des dominată de epigrafii.
Putem fi în măsură să redăm amploarea caligrafiei arabe, care este incredibil de bogată în stiluri şi modalităţi, dacă spunem că are ştiinţa combinării rigorii celei mai strict geometrice cu ritmul cel mai melodios. Spunând acestea definim şi cei doi poli între care această artă evoluează şi pe care reuşeşte să-i reconcilieze în diferite feluri şi stiluri, fiecare din ele reprezentând un echilibrul grafic perfect şi fiind valid în mod substanţial. Căci unul din caracteristicile tipice ale caligrafiei arabe este că niciunul din diferitele sale stiluri, născute la diferite epoci, nu a căzut niciodată în desuetudine; caligrafia apelează la fiecare dintre acestea, în funcţie de natura şi contextul textelor şi nu ezită, dacă se iveşte ocazia, să plaseze unul lângă altul inscripţii în stiluri contrastante.
Caracterul multiform al caligrafiei arabe poate tenta pe cineva să-l compare cu caligrafia Orientului îndepărtat – care este de asemenea unul din culmile artei scrierii – dacă aceste scrieri chinezeşti nu s-ar afla la antipozii scrierii arabe. Aşa cum este bine cunoscut, scrierea chineză se bazează pe pictograme, în care fiecare semn este ca imaginea unei idei distincte, în timp ce scrierea arabă este pur fonetică, poate cea mai riguros fonetică dintre scrierile care există. Aceasta înseamnă că stilizarea literelor arabe este făcută într-un fel cu totul abstract, fără nicio rădăcină figurativă. Iar în plus, tehnicile folosite în aceste două tipuri de scriere sunt complet diferite. Pentru scrierea Orientului îndepărtat, japonez sau chinez, se preferă pensula a cărei linii cu diferite apăsări de tuşe, mai uşoare sau mai groase, sunt echilibrate în compoziţia fiecărei ideograme; însă arabul scrie cu kalamul – o trestie ascuţită cu un dublu vârf – cu care trasează linii precise care se împletesc des; el nu are nicio înclinaţie pentru izolarea semnelor ci preferă să le integreze într-un ritm continuu fără însă să păstreze forme distincte pe niveluri separate; în realitate, întregul farmec al caligrafiei arabe rezidă în felul în care combină formele distinctive ale literelor cu fluiditatea întregului.
Literele chinezeşti se desfăşoară vertical, de sus în jos; ele imită mişcarea unei teogonii coborând din cer pe pământ. Iar scrierea arabă, se desfăşoară orizontal, pe planul devenirii, însă porneşte de la dreapta, care este domeniul acţiunii şi se mişcă către stânga care este regiunea inimii; descrie astfel deci o progresie de la exterior înspre interior.
Liniile succesive ale textului pot fi comparate cu băteala unei bucăţi de stofă. Simbolismul scrierii este în realitate înrudit cu cel al ţesutului; amândouă făcând referinţă la intersectarea axelor cosmice. Pentru a înţelege această aluzie, este necesar să ne imaginăm meşteşugul primitiv al ţesutului în care firele urzelii sunt ţinute vertical şi băteala care le uneşte orizontal printr-o mişcare de înainte şi înapoi a suveicii care ne duce cu gândul la desfăşurarea ciclului de zile, luni sau ani, în care imobilităţii urzelii îi corespunde imobilitatea axei polare. Această axă este în realitate, una singură, dar imaginea ei este repetată în toate firele urzelii în acelaşi fel precum clipa prezentă, care rămâne mereu una dar pare să se repete pe sine în timp.
Precum în cazul ţesutului, mişcarea orizontală a scrierii, care este o mişcare ondulatorie, corespunde schimbării şi devenirii, în timp ce verticala reprezintă dimensiunea Esenţei sau a esenţelor imutabile.
Aceasta este un lucru important. Fiecare din cele două dimensiuni ‘separă’ în acelaşi fel în care cealaltă ‘uneşte’. Astfel, de exemplu, mişcarea orizontală a scrierii, aspectul său de ‘devenire’, are tendinţa de a amesteca şi a nivela forma esenţială a diferitelor litere; dar, pe de altă parte, ‘fusurile’ orizontale ale acestor litere ‘transcend’ şi întrerup curgerea scrierii. Verticala este astfel văzut ca unind prin aceea că afirmă una şi singura Esenţă iar orizontala divizează în sensul că se dezvoltă în multiplicitate.
Poate părea că aceste consideraţii s-au îndepărtat de subiectul nostru, însă acestea nu fac decât să sublinieze baza întregului simbolism grafic permiţând astfel ca diferitelor stiluri ale scrierii arabe să le fie dată locul lor potrivit.
sursa: stiintasacraislamica.wordpress.comSource Link
Views: 1
