Cine a fost Saladin ? Adrian Nicolae Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, […]
Cine a fost Saladin ?
Adrian Nicolae
Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea sa dureze secole intregi. Paradoxal, pe fondul razboaielor dintre crestini si musulmani, tocmai figura unui conducator „pagan” ajungea sa simbolizeze virtutile cavaleresti, atat de cantate la curtile aristocratilor europeni.
Trecusera aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetatilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia si chiar Ierusalimul cazusera, rand pe rand, in fata armatelor pestrite, formate deopotriva din tarani, preoti, cavaleri si capete incoronate, iar in Cetatea Sfanta se puneau bazele asa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul in care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se nastea cel care avea sa devina simbolul rezistentei musulmane in fata europenilor si, mai mult, cel care avea sa arate Europei adevaratele virtuti ale unui razboinic.
Saladin se nastea dintr-o familie kurda la Tikrit, in anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele invataturii la cea mai vestita scoala musulmana, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu stiintele dar si cu arta razboinica si strategiile militare ale inaintasilor sai. Inca de la o varsta frageda, Saladin – Salah ad-Din, pe numele sau adevarat – intra in serviciul emirului Nur ad-Din, completandu-si educatia cu lectiile de lupta oferite de chiar unchiul sau, Shirkuh, unul dintre cei mai temuti si respectati comandanti de osti ai vremii.
La numai 23 de ani, Saladin porneste alaturi de Shirkuh in prima sa campanie razboinica, cea indreptata impotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria rasunatoare a celor doi nu va trece neobservata, tanarul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, in timp ce unchiul sau devenea vizir al Egiptului, functie pe care Saladin o va prelua noua ani mai tarziu. Pe langa vaditele sale aptitudini razboinice, tanarul kurd isi dovedea din plin si calitatile de guvernator. Sub indrumarea sa, economia Egiptului era revitalizata, asta in timp ce armata era schimbata radical, conform cu noile cerinte ale vremurilor.
Odata cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, in 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-si independenta fata de orice alt lider musulman. Mai mult, casatorindu-se cu vaduva mult mai varstnica a lui Nur ad-Din, proaspatul sultan obtinea si tronul Siriei, odata cu toate titlurile si averea celui decedat. De acum, nimic nu il mai putea opri pe noul lider musulman sa isi indeplineasca visul de o viata, acela de a elibera Tara Sfanta de sub dominatia cruciata.
Vestea masacrelor si ororilor comise de crestini in prima Cruciada devenise deja legendara. Numai in Cetatea Sfanta, soldatii condusi de Godefroy de Bouillon, ucisesera aproape 70.000 de civili neinarmati, asta in timp ce la Maarat, razboinicii europeni se dedasera la acte de o violenta nemaintalnita, totul culminand cu canibalismul recunoscut si iertat atunci de Biserica. Cruzimea primilor cruciati nu ramasese, insa, doar o amintire trista. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alaturi de nemilosii sai apropiati, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin continuau, la scara mare, persecutiile si crimele impotriva musulmanilor, evreilor si chiar a crestinilor ortodocsi (in fond, Marea Schisma avusese loc in 1054, cu putin timp inaintea Primei Cruciade).
In acelasi timp, Saladin isi extinsese influenta asupra califatelor din Mosul si Allepo, inconjurand Regatul Ierusalimului, pentru prima oara, cu teritorii musulmane, aflate in mana unui singur lider. Desi noul monarh oriental incercase sa evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Intr-o prima batalie, cea de la Montgisard, in anul 1177, Saladin cunostea o infrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldati aflati sub comanda sa, peste 27.000 erau ucisi de catre razboinicii templieri, intr-o batalie ce amintea, mai mult, de un masacru.
Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-si putea impune influenta asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistitiul dintre cele doua tabere, incheiat dupa batalia de la Montgisard, nu era decat o solutie de compromis pentru ambele forte combatante, sleite de indelungile confruntari. Si totusi, excesele cavalerilor cruciati, materializate in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decat sa rupa o pace si asa destul de fragila.
Cea de a doua confruntare venea la 10 ani dupa episodul de la Montgisard. Deplini increzatori in reusita bataliei, templierii condusi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzator al desertului pentru a-l infrunta pe Saladin si noua sa armata. Avea sa fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune si de simt strategic, Guy isi indrepta cei peste 20.000 de soldati, echipati cu infricosatoarele armuri ale epocii, prin caldura torida a desertului sirian, in cautarea musulmanilor aflati sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea actiuni necugetate au devenit vizibile dupa numai cativa kilometri de mars. Hartuiti de arcasii calari ai lui Saladin si extenuati de caldura si de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o prada usoara pentru cel care, mai tarziu, avea sa fie denumit „Leul desertului”.
Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la lupta. In zorii zilei de 4 iulie, in zona cunoscuta drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmana decima, intr-un atac fulger, pe aproape toti razboinicii cruciati. Dintre cei peste 20.000 de crestini, doar 3000 mai supravietuiau pentru a lua drumul sclaviei. Insusi Guy de Lusignan cadea prizonier, alaturi de o intreaga suita de cavaleri; fratele sau Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar cativa dintre cei capturati de Saladin.
Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea catre Ierusalim, cetate pe care o cucerea in acelasi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor asteptarilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populatia civila, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor crestini sa paraseasca orasul impreuna cu toata averea pe care o puteau duce.
Vestea pierderii Ierusalimului in fata armatelor musulmane soca Europa. Nimeni nu isi putea imagina ca teribila armata a templierilor fusese infranta intr-un mod atat de categoric. La indemnul Papei, aristocratii europeni porneau in cea de a 3-a Cruciada, condusi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decat Richard Inima de Leu, regele Angliei.
Acesta nu va reusi insa sa recucereasca Ierusalimul. Slabit de campania care durase aproape trei ani, fara victorii majore si cu armata decimata de lipsuri si boli, Richard se intorcea in Anglia, nu inainte de a incheia una dintre cele mai frumoase si mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe campul de lupta, cei doi au dat dovada de un puternic respect si un cavalerism fara echivoc in relatiile din afara conflictelor.
Chiar daca Locurile Sfinte ramaneau, astfel, in mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febra, sultanul cadea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodata. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viata cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune ca in momentul in care apropiatii sai au desfacut portile vistieriei in care se credea ca se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiti sa o gaseasca goala. Saladin isi impartise toata averea saracilor, nepastrand pentru el nici macar banii necesari pentru inmormantare.
sursa: descopera.ro
Source Link
Views: 0
Hārūn al-Rashīd a fost al cincilea și cel mai cunoscut calif din Dinastia Abbasizilor. S-a născut în Rayy, lângă Teheran, și a locuit în Bagdad. În timpul domniei (786 – 809) a locuit în Rakka, oraș pe malul Eufratului. Domnia lui a fost o perioadă de avânt cultural, științific și religios, a fost fondatorul bibliotecii Bayt al-Hikma (Casa Înțelepciunii).
