Tag: Darwinism

O altă presupusă formă tranziţională: Archaeopteryx

O altă presupusă formă tranziţională: Archaeopteryx

 

Evoluţioniştii mentioneaza fosila unei păsări denumite Archaeopteryx, una dintre cele mai cunoscute forme aşa-zis tranziţionale din rândul celor foarte puţine pe care evoluţioniştii le apără. Archaeopteryx, acest aşa-numit strămoş al păsărilor din zilele noastre, conform evoluţioniştilor, a trăit acum aproximativ 150 de milioane de ani. Teoria susţine că anumiţi dinozauri pitici precum Velociraptors sau Dromeosaurs, ar fi evoluat prin faptul că au dobândit aripi şi apoi au început să zboare. Astfel, Archaeopteryx este cel care se presupune că ar fi forma tranziţională care s-a detaşat de strămoşii săi dinozauri şi a început, pentru prima oară, să zboare.
 
Cu toate acestea, ultimele studii asupra fosilelor lui Archoeopteryx arată că această creatură nu este deloc o formă tranziţională, ci o specie de păsări dispărută, care prezenta nişte diferenţe nesemnificative faţă de păsările din zilele noastre.
 
Teza ce susţine că Arcaoeopteryx era „pe jumătate pasăre“ şi că nu putea să zboare perfect a fost foarte răspândită în cercurile evoluţioniste, până nu cu multă vreme în urmă. Absenţa unui stern (osul pieptului) în cazul acestei creaturi a fost susţinută drept cea mai importantă dovadă că această pasăre nu putea în fapt să zboare . (Sternul este un os localizat sub torace şi de care sunt ataşaţi muşchii necesari zborului. În zilele noastre, acest os al pieptului este observat la toate păsările zburătoare şi nezburătoare, şi chiar şi la lilieci, un mamifer zburător care aparţine de o familie cu totul diferită.)
 
Totuşi, cea de-a şaptea fosilă a lui Archaeopteryx, care a fost descoperită în anul 1992, a generat o mare surprindere în rândul evoluţioniştilor. Motivul a fost faptul că în recent descoperita fosilă, sternul, considerat până atunci de către evoluţionişti ca neexistând, s-a dovedit că era cu toate acestea la locul lui. Această fosilă a fost descrisă de revista Nature după cum urmează:
 
„Recent descoperitul specimen de Archaeopteryx, cel de-al şaptelea, păstrează un stern parţial, rectangular, care se presupunea că ar fi existat, dar a cărui existenţă nu a fost niciodată dovedită anterior. Acest lucru atestă faptul că pasărea avea muşchi pentru zbor extrem de puternici.“
 
Această descoperire invalidează susţinerea afirmaţiilor că Archaeopteryx era doar pe jumătate pasăre şi că nu putea zbura perfect.
 
archaeopteryx missing link 5113 600x450 O altă presupusă formă tranziţională: ArchaeopteryxMai mult, structura penelor acestei păsări a devenit unul dintre cele mai importante argumente care confirmă că Arcaoeopteryx era o pasăre zburătoare în adevăratul sens al cuvântului. Structura asimetrică a penei lui Archaeopteryx nu este diferită de cea a păsărilor din zilele noastre, şi indică de asemenea că ea putea să zboare. Aşa cum eminentul paleontolog Carl O. Dunbar spunea: „datorită penelor sale [Archaeopteryx] este clasificată în mod clar ca fiind pasăre.“
 
Un alt fapt care a fost revelat de structura penelor lui Archaeopteryx, a fost metabolismul său bazat pe sânge cald. Aşa cum s-a menţionat anterior, reptilele şi dinozaurii sunt animale cu sânge rece, a căror temperatură corporală variază mai degrabă în funcţie de temperatura mediului, decât să fie reglată hemostatic. O funcţie foarte importantă a penelor la păsări este menţinerea unei temperaturi constante a trupului. Faptul că Archaeopteryx avea pene, arată că era o pasăre adevărată, cu sânge cald, ce avea nevoie să-şi regleze căldura corporală, spre deosebire de dinozauri.
Source Link

Views: 4

“Melanismul industrial”

“Melanismul industrial”

În anul 1986, David Futuyma a publicat cartea „Biologia evoluţionismului“, care este acum acceptată drept una dintre sursele ce explică teoria evoluţiei prin selecţie naturală, într-un mod cât se poate de explicit. Cel mai faimos dintre exemplele sale legat de acest subiect este cel despre culoarea populaţiei de molii care pare să se fi închis în perioada Revoluţiei Industriale din Anglia. Este posibil să găsiţi această poveste a melanismului industrial în majoritatea cărţilor de biologie evoluţionistă, nu doar în cartea lui Futuyma. Povestea se bazează pe o serie de experimente realizate de fizicianul şi biologul britanic Bernard Kettlewell, în anii 1950, şi poate fi spusă pe scurt astfel:

"Melanismul industrial"

Conform cu această poveste, în jurul începutului Revoluţiei Industriale din Anglia, culoarea scoarţei copacilor din împrejurimile Manchester-ului era destul de deschisă. Datorită acestui lucru, moliile de culoare mai închisă (melanice) ce se opreau pe acei copaci puteau fi observate cu uşurinţă de păsările care se hrăneau cu ele şi, prin urmare, aveau foarte puţine şanse de a supravieţui. Cinzeci de ani mai târziu, în pădurile în care poluarea industrială a distrus lichenii, scoarţa copacilor a căpătat o culoare mai închisă, iar acum moliile de nuanţe deschise au devenit cele mai vânate, întrucât ele erau acum cele mai uşor de observat. Drept rezultat, raportul dintre moliile de culoare mai deschisă şi cele de culoare mai închisă a scăzut. Evoluţioniştii consideră aceasta drept un exemplu de dovadă irefutabilă pentru teoria lor. Ei îşi găsesc astfel refugiul şi consolarea în mistificarea adevărului, arătând cum moliile de culoare mai deschisă au „evoluat“ în molii de culoare mai închisă.

Totuşi, chiar dacă presupunem că această poveste ar fi corectă, trebuie să fie foarte clar că nu putem nicidecum să folosim aceasta drept dovadă pentru teoria evoluţionistă, întrucât nu a apărut nicio altă formă nouă care să nu fi existat înainte. Moliile de culoare mai închisă existaseră în populaţia de molii şi înainte de Revoluţia Industrială. Ceea ce s-a modificat a fost doar proporţia relativă dintre varietăţile de molii ce existau în respectiva populaţie. Prin urmare, moliile nu au căpătat o nouă caracteristică sau un organ nou, ceea ce ar fi generat „speciaţia“. Pentru ca o specie de molii să se fi transformat într-o altă specie de vieţuitoare, o pasăre spre exemplu, aceasta necesita ca la genele sale să se fi făcut adăugiri. Astfel, un întreg program genetic nou ar fi trebuit să fie încărcat astfel încât să includă informaţia despre caracteristicile fizice ale păsării.

Şi acesta este răspunsul ce trebuie să fie oferit poveştii melanismului industrial. Cu toate acestea, mai există o parte şi mai interesantă a acestei poveşti. Căci nu numai interpretarea, dar şi povestea în sine pare să fie invalidă. Ca cercetător în biologia moleculară, Jonathan Wells explică în cartea sa „Simboluri ale evoluţionismului“(Icons of Evolution), că povestea moliilor, cea care este inclusă în orice carte de biologie evoluţionistă şi care a devenit, prin urmare, „un simbol“ al evoluţionismului în acest sens, nu reflectă adevărul. Wells vorbeşte în cartea sa despre experimentul lui Kettlewell, cunoscut drept „dovada experimentală“ a poveştii, ca fiind de fapt un scandal ştiinţific. Iată câteva dintre elementele fundamentale ale acestui scandal:

  • Multe experimente realizate după Kettlewell au arătat că doar un singur tip de molii se aşază pe trunchiul arborilor, restul preferând să stea sub ramurile mici şi orizontale. Încă din anul 1980, a devenit clar că moliile nu se aşază de regulă pe trunchiul copacilor. În 25 de ani de muncă de teren, mulţi oameni de ştiinţă precum Cyril Clarke şi Roy Howlett, Michael Majerus, Tony Liebert şi Paul Brakefield au concluzionat că în experimentul lui Kettlewell, moliile au fost forţate să acţioneze atipic, prin urmare, testul nu poate fi acceptat ca fiind ştiinţific.
  • Oamenii de ştiinţă care au testat concluziile lui Kettlewell, au descoperit un rezultat chiar şi mai interesant. Deşi se aşteptau ca numărul moliilor de culoare deschisă să fie mai mare în regiunile mai puţin poluate din Anglia, moliile de culoare mai închisă erau de patru ori mai numeroase decât cele deschise la culoare. Aceasta înseamnă că nu a existat nicio corelaţie între populaţia de molii şi trunchiurile de copaci, aşa cum susţinea Kettlewell şi cum a fost repetat de aproape toate sursele evoluţioniste.
  • Pe măsură ce cercetările s-au aprofundat, scandalul şi-a modificat dimensiunile: „moliile de pe trunchiurile copacilor“ fotografiate de Kettlewell erau de fapt molii moarte. Kettlewell a folosit specimene de molii moarte pe care le-a lipit sau le-a prins cu acul de gămălie pe trunchiurile copacilor şi apoi le-a fotografiat. Într-adevăr, posibilitatea de a realiza acele fotografii era aproape inexistentă, de vreme ce moliile se aşază sub frunze şi nu pe trunchiul copacilor.

Aceste fapte nu au fost dezvăluite comunităţii ştiinţifice decât spre sfârşitul anilor 1990. Căderea mitului melanismului industrial, care a fost timp de decenii unul dintre subiectele cele mai preţuite din cursurile de „Introducere în teoria evoluţionismului“ din universităţi, a adus o mare dezamăgire în rândurile evoluţioniştilor. Aşa cum unul dintre ei, Jerry Coyne remarca:

„Reacţia mea este asemănătoare cu consternarea pe care am trăit-o atunci când, la vârsta de 6 ani, am aflat că cel care îmi aducea cadourile în Ajunul de Crăciun era tata şi nu Moş Crăciun.“

„Cel mai faimos exemplu de selecţie naturală“ a fost astfel trimis la mormanul de gunoi al istoriei ca un scandal ştiinţific, ceea ce era inevitabil, deoarece selecţia naturală nu este un „mecanism al evoluţiei“, contrar afirmaţiilor evoluţioniştilor. Selecţia naturală nu are capacitatea nici de a adăuga un nou organ unui organism viu şi nici de a îndepărta unul existent deja, şi cu atât mai puţin să transforme un organism al unei specii într-un organism aparţinând altei specii.Source Link

Views: 2

Metoda “încercare şi eroare”– Teoria echilibrului punctual

 

Metoda “încercare şi eroare”– Teoria echilibrului punctual
 
Majoritatea oamenilor de ştiinţă care cred în evoluţionism acceptă teoria neo-darwinistă a unei evoluţii lente, gradate. În ultimii zeci de ani, totuşi, a fost propus un model diferit. Numit „teoria echilibrului punctual“, acest model susţine că speciile vii au apărut nu prin intermediul unei serii de mici modificări, aşa cum susţinea Darwin, ci prin intermediul unor transformări bruşte şi de mari proporţii.
 
Primii suporteri gălăgioşi ai acestei idei au apărut la începutul anilor 1970. Doi paleontologi americani, Niles Eldredge şi Stephen Jay Gould erau foarte conştienţi de faptul că pretenţiile teoriei neo-darwiniste erau complet respinse de dovezile fosile. Fosilele au dovedit faptul că organismele vii nu îşi aveau originea într-o evoluţie gradată, ci că acestea au apărut dintr-o dată şi complet formate. Neo-darwiniştii trăiau însă cu speranţa deşartă – şi încă o mai fac – că formele tranziţionale aşa-zis pierdute vor fi găsite într-o bună zi. Înţelegând că această speranţă era complet nefondată, Eldredge şi Gould au fost totuşi incapabili să-şi abandoneze dogma lor evoluţionistă, prin urmare au venit cu ideea unui alt model: teoria echilibrului punctual. Aceasta afirmă că evoluţia nu a avut loc ca rezultat al unor variaţii minore, ci mai degrabă prin modificări bruşte şi radicale.
 
 
Singurul scop al acestui model a fost acela de a oferi o explicaţie lipsurilor din dovezile fosile pe care modelul neo-darwinist nu le putea explica. Cu toate acestea, este mult prea puţin raţional să încerci să explici lipsa fosilelor din evoluţia păsărilor, afirmând că „o pasăre a ieşit dintr-o dată dintr-un ou de reptilă“, deoarece, aşa cum au admis chiar evoluţioniştii, evoluţia speciilor spre alte specii necesită transformări de mari proporţii şi avantajoase în ceea ce priveşte informaţia genetică. Totuşi nicio mutaţie, indiferent de natura ei, nu îmbunătăţeşte informaţia genetică şi nici nu adaugă ceva acestei informaţii. Mutaţiile pot doar să afecteze negativ informaţia genetică. Astfel încât, „mutaţiile majore“ imaginate de teoria echilibrului punctual vor putea cauza doar degradări sau deteriorări „majore“, adică „mari“ ale informaţiei genetice.Acest model nu era altceva decât un model pentru fantezii. Spre exemplu, paleontologul european O. H. Shindewolf, cel care a deschis calea pentru Eldredge şi Gould, susţinea că prima pasăre a apărut dintr-un ou de reptilă, ca urmare a unei „mutaţii majore“, şi aceasta ca rezultat al unui accident „foarte mare“ care a avut loc în structura genetică.14 Conform aceleiaşi teorii, unele animale de uscat s-ar fi putut transforma în balene uriaşe, trecând printr-o transformare bruscă şi vastă. Aceste afirmaţii, contrazicând toate regulile geneticii, biofizicii şi biochimiei sunt la fel de ştiinţifice precum basmele în care broaştele se transformă în prinţi! Cu toate acestea, fiind afectaţi de criza în care se aflau revendicările neo-darwiniste, unii paleontologi evoluţionişti au îmbrăţişat această teorie, care are drept trăsătură specifică faptul că este mai bizară decât însuşi neo-darwinismul.
 
Punctuated equilibrium IT.svg Metoda "încercare şi eroare"– Teoria echilibrului punctualMai mult decât atât, modelul „echilibrului punctual“ colapsează încă de la primii paşi datorită incapacităţii de a aborda problema originii vieţii, aceeaşi problemă ce respinge încă de la început şi modelul neo-darwinist. Întrucât nici măcar o singură proteină nu a putut să apară la întâmplare, dezbaterea asupra faptului că un organism format din trilioane de asemenea proteine a suferit o evoluţie „punctuală“ sau „gradată“ este lipsită de sens.
 
În ciuda tuturor acestor aspecte, modelul care este luat în considerare atunci când se discută despre „evoluţie“ este tot cel al neo-darwinismului. În capitolele care vor urma, vom examina mai întâi două mecanisme imaginare ale modelului neo-darwinist, iar apoi vom arunca o privire asupra dovezilor fosile pentru a testa acest model. După aceea, vom insista asupra problematicii originii vieţii, care invalidează atât modelul neo-darwinist, cât şi toate celelalte modele evoluţioniste cum ar fi cel al „evoluţiei în salturi“.
 
Dar, înainte de a trece la aceasta, ar fi de folos să reamintim că realitatea cu care ne vom confrunta la fiecare stadiu este aceea că scenariul evoluţionist este un basm pentru copii, o mare mistificare, care este într-o totală contradicţie cu lumea reală. Acesta este un scenariu ce a fost folosit pentru inducerea în eroare a întregii lumi, în ultimii 140 de ani. Mulţumită ultimelor descoperiri ştiinţifice, continuarea apărării acestei teorii a devenit în sfârşit imposibilă.
sursa: Harun Yahya
Source Link

Views: 2