Tag: religie stiinta

Al-Biruni – Parintele farmaciei arabe – 1

Al-Biruni – Parintele farmaciei arabe

Michel Soulard

Un studiu original al dl Michel Soulard, membru al “Pharmaciens sans Frontières Union France”, personalitate marcanta care in 2003 a vizitat Romania

In Occidentul nostru francofon, a face un studiu despre Al-Birûni este un fel de prinsoare. Deosebit de Louis Massignon, autorii care s-au interesat de Al-Birûni sunt mai ales germani, englezi sau rusi. Numeroase tari au vrut sa si-l insuseasca si au sarbatorit un mileniu de la nasterea sa, la date diferite: URSS, Iran, Afganistan; dar Pakistanul a dat cea mai mare stralucire acestui Milenar in 1973. Ce va fi la un mileniu de la moartea sa in 2011, adica peste 9 ani, in timpurile tulburi pe care le traim actual in aceasta parte a Orientului?

Viata lui Al-Birûni, intr-adevar, s-a desfasurat in acea parte a Orientului delimitata de Lacul Aral, Marea Caspica, Platoul Iranului, Indus si Himalaya. Abu-L-Rayan Muhamad Ibn Ahmaed, Al-Birûni, s-a nascut in 973 la Kath in Delta raului Amu-Daria, aproape de Lacul Aral, la limitele dintre Imperiul Persan (Iran) in Khawarezm, astazi Republica Uzbekistan, regiune cunoscuta din Evul Mediu sub numele de Hanatul de Kiva. El s-ar fi nascut intr-un cartier din Kath (“Birun” in persana), de unde si numele de Al-Birûni.
A fost un spirit universal al carui geniu a imbratisat toate stiintele si a participat activ la stralucirea Lumii Islamice din vremea sa. In contrast cu epoca aceea, marea teama a anului 1000 facea ravagii in Lumea Occidentala. In Franta, Hugo Capet va fi rege, in Rusia, Vladimir cel Mare va primi botezul in 988 si va impune poporului sau crestinismul bizantin. In Africa de Nord si in Egipt domnea dinanstia Fatimizilor (venita din Kairouan, in actuala Tunisia) care isi va intinde dominatia peste Mecca, Medina si Yemen. Egiptul cunostea atunci o mare prosperitate. Abasizii si vasalii lor domneau in Orientul Mijlociu.
Toti musulmanii din Evul Mediu, de orice origine ar fi fost ei, impartaseau convingerea ca apartineau unei civilizatii puternice si clare care reflecta vointa Creatorului. Al-Birûni a dat expresia, poate, cea mai perceptibilila. El scria: “Religia noastra si Imperiul nostru sunt arabe si gemene, una care protejeaza puterea lui Dumnezeu si alta mana Cerului. De cate ori triburile supuse nu s-au inteles intre ele in intentia de a da statului un caracter nearab! Dar niciodata ele nu au putut sa-si atinga scopurile lor”. Al-Birûni vedea in araba, limba religiei si a stiintei, factorul esential de coeziune a Lumii Arabe si el exprima in acesti termeni respectul sau pentru ea: “Eu prefer sa fiu blamat in araba decat sa fiu laudat in persana” (1).

Al Biruni savant musulmanAl-Birûni (973-1051) a petrecut primii 25 de ani din viata in patria sa unde a primit formatia sa stiintifica pe langa maestri ca Abu Nasr Mansur Ben Ali Irak Djilani matematicianul, a inceput sa publice cateva lucrari si a intrat in corespondenta cu Avicena (Ibn Sina 980-1037) , elev al sau, mai mic decat el cu 7 ani (2).
Datorita lui Al-Birûni ne-au parvenit numeroase opere ale antichitatii grecesti si din primul secol al erei noastre, cum ar fi “De Materia Medica” de Dioscoride. El a fost un savant totodata botanist, farmacolog, fizician, mineralog, astronom, geograf, istoric si chiar poet. Pentru el “Universul si istoria lui sunt un obiect stiintific de observatie fara ca pentru atat sa faca sa uite valorile umaniste”. Opera sa constituie unul dintre monumentele istoriei, ideilor si doctrinelor Lumii Arabe.

Cativa autori nu ezita sa spuna ca sfarsitul secolului al X-lea si prima jumatate a secolului XI-lea pot fi numite “Secolul lui Al-Birûni” cum se vorbeste de “Secolul lui Ludovic al XIV-lea” sau “Secolul Luminilor”. Aceasta a fost varsta de aur a stiintei islamice. In cartea sa “Medici si Medicina islamica”, Sleim Amar vorbeste de Al-Birûni ca “genial contemporan al lui Avicena”, prodigiosul savant enciclopedist pe care profesorul german Edward Sachen (1845-1930) il va considera drept “cea mai mare inteligenta pe care istoria a cunoscut-o vreodata” si care totusi va deveni “Maitre Aliboron” al Fabulelor lui Jean de la Fontaine (3). Dar pentru ce Maistrul Aliboron? Iata ceea ce a spus despre asta Mohamed Souissi: “Mesajul lui Al-Birûni nu a fost inteles.

In Evul Mediu Occidental el a fost contestat; el a aparut dificil, ezoteric. De aici pana la a pretinde ca acest eminent savant nu intrebuinta un limbaj ferm in afara de exprimare obisnuita decat pentru a ascunde vidul continutului nu era decat un pas. De aceea, o deformare a numelui sau adusa intr-o fabula a lui La Fontaine a facut sa fie numita o persoana cu totul inculta si prin urmare un “magar”(4).
Mahomed zice in Coran: “Alah nu a creat boala fara sa-i instituie si un remediu”(5). Al-Birûni a fost si un eminent farmacolog si el ne-a transmis si comentat “Materia Medica” a lui Disocoride.

Dupa numele lui Hipocrat si al lui Galenus nu exista altul mai popular la arabi decat al lui Dioscoride. Cele cinci carti ale lui si “Simplicia” lui Galenus formeaza baza materiei medicale a lor (6). Lucrarea asupra “Drogurilor medicale”, “Kitab al-Saydanah fi al tibb” pe care a scris-o la sfarsitul vietii sale este ultima lucrare pe care ne-a lasat-o Al-Birûni. El a murit probabil dupa 1051 la Ghazni, la sud de Kabul. Cum el a demonstrat in “Kitab al-Saydanah”, Al-Birûni poate fi considerat parintele “Farmaciei Arabe” (7); el a fost fara indoiala primul din Islam care a trasat istoria artei farmaceutice de la origini pana in epoca precrestina.

El l-a definit pe farmacist (Al-Saydaneli) ca pe un profesionist (Al-Muhtarif) care recolteaza drogurile dupa cea mai buna alegere, selectionand cele mai frumoase si cele mai bune varietati de “simplices”. El utilizeaza metodele si tehnicile cele mai abile pentru a forma droguri compuse aceleasi care au fost recoltate si prescrise de primii pionieri ai medicinei (8).

In cartea sa “Farmacia si Medicina de-a lungul anilor”, Hakim Mohamed Said il citeaza pe Dioscoride ca “probabil un contemporan al lui Galenus, care a fost unul dintre primii medici greci si care a fost o autoritate pentru multe secole in materie medicala si farmacie. El a descris cateva mii de droguri cu multe amanunte”.(9) Prin “Tratat de Plante”, Dioscoride are meritul de a fi stabilit una dintre primele clasificari ale drogurilor. Va trebui sa se astepte Carol Linne in Secolul al XVIII-lea pentru a avea o clasificare valabila si astazi. Dioscoride a facut intr-adevar cateva confuzii, dar mai mult in clasificare decat in descrierea drogurilor. In secolul al XIII-lea, botanistul si farmacologul Ibn-Al-Baytar a adus corectii lui Discoride in a sa “Summa Simplices”: “Eu am adaugat, a spus el, la lista <<Simplelor>> stabilita de Dioscoride si Galenus tot ce acestia doi nu au tratat… Eu m-am bazat pe experienta si pe observatie. Eu am citat un mare numar din ele cu numele lor de origine in berbera sau in araba” (10).

Dar primul care a pus putina ordine in clasificarea lui Dioscoride a fost fara indoiala Al-Birûni in al sau “Tratat al drogurilor” sau “Kitab Al Saydanah”. In nomenclatura plantelor pe care o da, el face neincetat referinta la Dioscoride; aproape fiecare capitol, daca nu fiecare paragraf debuteaza cu: “Dioscoride a spus ca…” sau “Dioscoride a scris ca…”. Astfel, privitor la opiu, de exemplu: “Dioscoride a scris ca oamenii inteapa tijele plantei cu un cutit si fac o mica gaura oblica: tot ce curge se culege intr-un recipient”. Al-Birûni comenteaza ca nu este vorba aici de cea mai buna varietate de opiu. Cel mai bun opiu provine dintr-un exudat care se coaguleaza pe loc si care dupa aceea este pus deoparte. Dioscoride scrie mai departe: “Culegatorii de opiu lucreaza cu cea mai mare grija ferind hainele lor deoarece cea mai mica particula de opiu poate sa se lipeasca de ele” (11).

Source Link

Views: 1

Matematica Islamului de aur – 1

Simina Harmonie

 

 

Cultura arabă a fascinat întotdeauna şi a suscitat interes şi curiozitate pentru oamenii de ştiinţă din restul lumii. Ea a însemnat atât cifrele arabe, cât şi algebra, Avicenna, astrolabul, alambicul, alchimia.
Declinul Imperiului Roman şi prăbuşirea sa în 476 au făcut ca o dată cu intrarea în letargie a culturii romane şi implicit a celei greceşti, să aibă loc o înflorire a celei arabe. Până în epoca formării statului unificat şi a marilor cuceriri, cultura arabă a avut un caracter predominant oral şi practic, izvorât din necesităţile impuse de viaţa aspră din deşerturile peninsulare. Acest caracter practic al culturii pre-islamice s-a retransmis şi ştiinţei arabe din secolele următoare.
Fără marile realizări ale islamului (în artă, ştiinţă, tehnologie) multe dintre cunoştinţele Greciei, Romei şi Egiptului antic ar fi fost pierdute pentru totdeauna, deoarece arabii şi-au făcut un titlu de glorie din a traduce din turcă, persană, ebraică în arabă iar prin traducerile în latină au făcut posibile răspândirea lor în Europa.
Încă din perioada pre-islamică, arabii au intrat în contact cu civilizaţia şi cultura mai dezvoltată din ţările vecine – Siria, Palestina, Persia – prin mijlocirea comunităţilor de sirieni, greci, evrei, persani, statorniciţi în peninsulă sau prin călătoriile făcute de negustorii arabi peste hotare.
Mahomet Abu –l Qâsim Mouhammed, sau simplu în cultul musulman, Mohammed, este profetul fondator al islamului. S-a născut în 570 la Mecca (actualmente în Arabia Saudită) şi a murit în 632 la Medina.
Iată pe scurt câteva repere cronologice care fixează istoria zbuciumată a arabilor:

  • 570, se naşte Mahomet la Mecca;
  • 611, Mahomet are revelaţia misiunii sale; Coranul conţine cuvîntul lui Alah, şi devine cartea sacră a musulmanilor, al cărui principiu fundamental este: “Nu există decât un singur Dumnezeu şi Mahomet este profetul său”;
  • 622, începutul erei Hegirei – anul 0 al calendarului musulman;
  • 630, musulmanii îşi încep stăpânirea peste Mecca;
  • 632, profetul Mahomet moare;
  • 642, musulmanii întră în Egipt;
  • 652, cel de-al treilea calif, Uthmân este asasinat; Ali, vărul şi ginerele său îi succede; lumea musulmană se împarte în suniţi, şiiţi şi kharijiţi;
  • 661-750, regatul Omeyyazilor (suniţi); capitala se instalează la Damasc;
  • 670, este fondată moscheea din Kairouan, Tunisia;
  • 711, musulmanii intră în Spania;
  • 732, Charles Mart-el (bunicul lui Charlemaigne) opreşte expansiunea musulmanilorla Poitiers;
  • 750-1258, regatul Abbasizilor (suniţi). Ei fondează oraşul Bagdad care devine în 762 capitala imperiului musulman, centrul politic, economic şi cultural;
  • 1055, turcii selgiucizi preiau controlul asupra Bagdadului;
  • 1095, Papa Urban al II-lea, în Consiliul de la Clermont, dă semnalul pentru începerea Cruciadelor (eliberarea arabilor de sub dominaţia turcilor selgiucizi);
  • 1095-1272, perioada cruciadelor;
  • 1099, asediul Ierusalimului;
  • 1187, Saladin recucereşte Ierusalimul;
  • 1258, mongolii cuceresc Bagdadul;
  • 1291, asediul de la St-Jeans d’Acre reprezintă încheierea perioadei cruciadelor;
  • 1453, sultanul Mehmed al II-lea cucereşte Constantinopolul care devine capitala Imperiului Otoman.

cuceririle arabe - culori

 

 

 

 

 

 

În timpul cuceririlor musulmane din secolele VII-IX s-a instaurat Califatul, sau Imperiul islamic, unul dintre cele mai mari imperii din istorie. Ascensiunea califatului Abbasid de la începutul secolului al VIII-lea precum şi transferarea capitalei de la Damasc la noul oraş Bagdad a marcat începutul acestei perioade, numită şi “epoca de aur a Islamului”. Imperiul Islamic se întindea peste Peninsula Iberică, Africa de nord, sudul Italiei, Orientul Mijlociu, Asia centrală.
Apariţia profetului Mohamed către anul 600 şi a noii religii – islamul, au permis crearea unei noi identităţi pentru triburile nomade din peninsula arabică. Islamsemnifică în arabă supus puterii divine. Leagănul intelectual şi economic al noii civilizaţii a fost Mecca – oraşul natal al profetului, aflat la răscrucea căilor comerciale ale regiunii.

coran 01 Matematica Islamului de aur - 1
 Pagină din Coran

După moartea profetului, în 632, marile cuceriri şi extinderea statului arab de la Indus la Oceanul Atlantic au pus pe arabi, începând din secolul al VII-lea, în contact direct cu civilizaţiile şi culturile considerabil mai înaintate decât ale lor, din Imperiul Bizantin, Orientul Apropiat, Persia, Egiptul, Spania, Sicilia, India, China. Vechiul oraş cartaginez Cordoba, a devenit în 756 capitala emiratului condus de Abd ar- Rahman. I.

Cultura clasică arabă s-a format treptat, în condiţiile islamizării ţărilor cucerite, ale sintezei dintre vechea cultură arabă şi culturile din aceste ţări şi a atins culmea înfloririi sale în perioada secolelor VIII-IX, perioadă în care au fost culese şi redactate poeziile orale arabe pre-islamice din secolele VI-VII. Din cauza influenţei islamului, arabii şi-au însuşit în mod unilateral moştenirea culturii antice, interdicţia religioasă de a înfăţişa chipuri de oameni şi animale (provenită din teama de idolatrie) au schimbat evoluţia picturii şi a sculpturii.

 

 

 

Sursa:  simina-harmonie.blogspot.roSource Link

Views: 1

Metoda “încercare şi eroare”– Teoria echilibrului punctual

 

Metoda “încercare şi eroare”– Teoria echilibrului punctual
 
Majoritatea oamenilor de ştiinţă care cred în evoluţionism acceptă teoria neo-darwinistă a unei evoluţii lente, gradate. În ultimii zeci de ani, totuşi, a fost propus un model diferit. Numit „teoria echilibrului punctual“, acest model susţine că speciile vii au apărut nu prin intermediul unei serii de mici modificări, aşa cum susţinea Darwin, ci prin intermediul unor transformări bruşte şi de mari proporţii.
 
Primii suporteri gălăgioşi ai acestei idei au apărut la începutul anilor 1970. Doi paleontologi americani, Niles Eldredge şi Stephen Jay Gould erau foarte conştienţi de faptul că pretenţiile teoriei neo-darwiniste erau complet respinse de dovezile fosile. Fosilele au dovedit faptul că organismele vii nu îşi aveau originea într-o evoluţie gradată, ci că acestea au apărut dintr-o dată şi complet formate. Neo-darwiniştii trăiau însă cu speranţa deşartă – şi încă o mai fac – că formele tranziţionale aşa-zis pierdute vor fi găsite într-o bună zi. Înţelegând că această speranţă era complet nefondată, Eldredge şi Gould au fost totuşi incapabili să-şi abandoneze dogma lor evoluţionistă, prin urmare au venit cu ideea unui alt model: teoria echilibrului punctual. Aceasta afirmă că evoluţia nu a avut loc ca rezultat al unor variaţii minore, ci mai degrabă prin modificări bruşte şi radicale.
 
 
Singurul scop al acestui model a fost acela de a oferi o explicaţie lipsurilor din dovezile fosile pe care modelul neo-darwinist nu le putea explica. Cu toate acestea, este mult prea puţin raţional să încerci să explici lipsa fosilelor din evoluţia păsărilor, afirmând că „o pasăre a ieşit dintr-o dată dintr-un ou de reptilă“, deoarece, aşa cum au admis chiar evoluţioniştii, evoluţia speciilor spre alte specii necesită transformări de mari proporţii şi avantajoase în ceea ce priveşte informaţia genetică. Totuşi nicio mutaţie, indiferent de natura ei, nu îmbunătăţeşte informaţia genetică şi nici nu adaugă ceva acestei informaţii. Mutaţiile pot doar să afecteze negativ informaţia genetică. Astfel încât, „mutaţiile majore“ imaginate de teoria echilibrului punctual vor putea cauza doar degradări sau deteriorări „majore“, adică „mari“ ale informaţiei genetice.Acest model nu era altceva decât un model pentru fantezii. Spre exemplu, paleontologul european O. H. Shindewolf, cel care a deschis calea pentru Eldredge şi Gould, susţinea că prima pasăre a apărut dintr-un ou de reptilă, ca urmare a unei „mutaţii majore“, şi aceasta ca rezultat al unui accident „foarte mare“ care a avut loc în structura genetică.14 Conform aceleiaşi teorii, unele animale de uscat s-ar fi putut transforma în balene uriaşe, trecând printr-o transformare bruscă şi vastă. Aceste afirmaţii, contrazicând toate regulile geneticii, biofizicii şi biochimiei sunt la fel de ştiinţifice precum basmele în care broaştele se transformă în prinţi! Cu toate acestea, fiind afectaţi de criza în care se aflau revendicările neo-darwiniste, unii paleontologi evoluţionişti au îmbrăţişat această teorie, care are drept trăsătură specifică faptul că este mai bizară decât însuşi neo-darwinismul.
 
Punctuated equilibrium IT.svg Metoda "încercare şi eroare"– Teoria echilibrului punctualMai mult decât atât, modelul „echilibrului punctual“ colapsează încă de la primii paşi datorită incapacităţii de a aborda problema originii vieţii, aceeaşi problemă ce respinge încă de la început şi modelul neo-darwinist. Întrucât nici măcar o singură proteină nu a putut să apară la întâmplare, dezbaterea asupra faptului că un organism format din trilioane de asemenea proteine a suferit o evoluţie „punctuală“ sau „gradată“ este lipsită de sens.
 
În ciuda tuturor acestor aspecte, modelul care este luat în considerare atunci când se discută despre „evoluţie“ este tot cel al neo-darwinismului. În capitolele care vor urma, vom examina mai întâi două mecanisme imaginare ale modelului neo-darwinist, iar apoi vom arunca o privire asupra dovezilor fosile pentru a testa acest model. După aceea, vom insista asupra problematicii originii vieţii, care invalidează atât modelul neo-darwinist, cât şi toate celelalte modele evoluţioniste cum ar fi cel al „evoluţiei în salturi“.
 
Dar, înainte de a trece la aceasta, ar fi de folos să reamintim că realitatea cu care ne vom confrunta la fiecare stadiu este aceea că scenariul evoluţionist este un basm pentru copii, o mare mistificare, care este într-o totală contradicţie cu lumea reală. Acesta este un scenariu ce a fost folosit pentru inducerea în eroare a întregii lumi, în ultimii 140 de ani. Mulţumită ultimelor descoperiri ştiinţifice, continuarea apărării acestei teorii a devenit în sfârşit imposibilă.
sursa: Harun Yahya
Source Link

Views: 2