Tag: evolutionism

Homo Rudolfensis

Termenul Homo rudolfensis este numele dat câtorva fragmente de fosile dezgropate în anul 1972. Această specie ce se presupune că ar fi reprezentată prin aceste fragmente fosile, a fost denumită Homo rudolfensis, deoarece fosilele au fost găsite în apropierea Lacului Rudolf din Kenya. Majoritatea paleoantropologilor acceptă că aceste fosile nu aparţin unei specii distincte, şi […]

Termenul Homo rudolfensis este numele dat câtorva fragmente de fosile dezgropate în anul 1972. Această specie ce se presupune că ar fi reprezentată prin aceste fragmente fosile, a fost denumită Homo rudolfensis, deoarece fosilele au fost găsite în apropierea Lacului Rudolf din Kenya. Majoritatea paleoantropologilor acceptă că aceste fosile nu aparţin unei specii distincte, şi că de fapt, creatura denumită Homo rudolfensis este una şi aceeaşi cu Homo habilis.
 
Richard Leakey, cel care a dezgropat fosilele, a prezentat craniul desemnat prin „KNM-ER 1470“, presupus a avea 2,8 milioane de ani, drept cea mai mare descoperire din istoria antropologiei. Conform lui Leakey, această creatură, care avea o capacitate a craniului foarte mică, asemeni lui Australopithecus, şi un chip asemănător oamenilor din zilele noastre, era veriga lipsă dintre Australopithecus şi oameni. Totuşi, după o vreme, s-a descoperit că faţa aproape umană a craniului KNM-ER 1470, ce apare adesea pe coperţile revistelor de ştiinţă şi ale renumitelor ziare ştiinţifice, a fost rezultatul unei reasamblări greşite a fragmentelor craniului, care se pare că ar fi fost deliberată. Profesorul Tim Bromage, care conduce studii despre anatomia facială umană, a descoperit acest lucru cu ajutorul simulării computerizate, în anul 1992:
 
“Atunci când [KNM-ER 1470] a fost reconstruită pentru prima oară, chipul a fost suprapus peste craniu într-o poziţie aproape verticală, foarte asemănătoare cu chipurile oamenilor din zilele noastre. Totuşi, studii recente ale relaţiilor anatomice arată că în realitate, faţa avea o ieşitură proeminentă, ceea ce îi crea un aspect asemănător maimuţelor, cam cum era cel al lui Australopithecus.”
 
Paleoantropologul evoluţionist J.E. Cronin afirmă următoarele referitor la acest subiect:
 
„… construcţia feţei sale relativ robuste, unghiul nazal-alveolar aplatizat (ceea ce aminteşte de faţa plată a australopithecinelor), cu o lăţime cranială maximă mică (la nivelul temporal), juga canină puternică şi molari mari (aşa cum este indicat de rădăcinile rămase) sunt toate trăsături relativ primitive, care alătură specimenul membrilor din clasa Australopithecus africanus.“
 
C. Loring Brace de la Universitatea din Michigan a ajuns şi el la aceeaşi concluzie. În urma rezultatelor studiilor pe care le-a realizat asupra structurii mandibulei şi dinţilor craniului 1470, el a anunţat că „plecând de la mărimea palatului şi expansiunea zonei destinate rădăcinilor molarilor, se pare că ER 1470 avea un chip şi o dentiţie în întregime asemănătoare lui Australopithecus.“
 
inner ear Homo RudolfensisProfesorul Alan Walker, un paleoantropolog de la Universitatea John Hopkins şi care a realizat studii intensive asupra lui KNM-ER 1470, la fel ca şi Leakey, susţine aceeaşi afirmaţie, că această creatură nu ar trebui clasificată drept membru al genului Homo – cu alte cuvinte, ca aparţinând speciei umane, ci mai degrabă ar trebui plasată în genul Australopithecus.80
 
În concluzie, clasificări precum Homo habilis sau Homo rudolfensis ce sunt prezentate drept verigi tranziţionale între australopithecine şi Homo erectus sunt în întregime imaginare. S-a confirmat deja de către mulţi cercetători din zilele noastre, că aceste fiinţe sunt membri ai seriei Australopithecus. Toate caracteristicile lor anatomice indică faptul că ele sunt o specie de maimuţe.
 
This fact has been further established by two evolutionist anthropologists, Bernard Wood and Mark Collard, whose research was published in 1999 in Science magazine. Wood and Collard explained that the Homo habilis and Homo rudolfensis (Skull 1470) taxa are imaginary, and that the fossils assigned to these categories should be attributed to the genus Australopithecus:
 
Acest fapt a fost stabilit ulterior de către doi antropologi evoluţionişti, Bernard Wood şi Mark Collard, ale căror cercetări au fost publicate în anul 1999, în revista Science. Wood şi Collard au explicat faptul că diviziunea taxonomică Homo habilis şi Homo rudolfensis (craniul 1470) este imaginară, şi că fosilele repartizate acestor categorii ar trebui atribuite genului Australopithecus:
 
„Ceva mai recent, speciile fosile au fost asociate lui Homo, pe baza mărimii absolute a craniului, a deducţiilor legate de abilitatea lor de a folosi un limbaj şi de funcţiile mâinii, cât şi a discuţiilor referitoare la capacitatea lor de a construi unelte din piatră. Cu doar câteva excepţii, definirea şi folosirea genurilor în cadrul evoluţiei umane, şi a demarcaţiilor lui Homo, au fost tratate ca şi cum nu ar fi ridicat nicio problemă. Dar… date recente, noi interpretări ale dovezilor deja existente şi limitările înregistrărilor paleoantropologice invalidează criteriile existente de atribuire a acestui grup taxonomic lui Homo.
 
… în practică, speciile hominide fosile sunt repartizate lui Homo pe baza unuia sau mai multe dintr-un număr de patru criterii… Acum este totuşi evident că niciunul dintre aceste criterii nu este satisfăcător. Rubiconul cerebral este problematic întrucât capacitatea absolută a craniului are o semnificaţie biologică discutabilă. În acelaşi fel, există o dovadă convingătoare că funcţia limbajului nu poate fi indicată cu certitudine doar prin aparenţa brută a creierului, şi că părţile creierului aflate în legătură cu limbajul nu sunt chiar atât de strict localizate precum o indicau studiile anterioare…
 
… Cu alte cuvinte, dacă se atribuie toate materialele lui Homo habilis şi Homo rudolfensis valabile din punct de vedere taxonomic genului Homo, atunci acest gen nu mai este corespunzător terminologiei sale iniţiale. Prin urmare, Homo habilis şi Homo rudolfensis (sau Homo habilis sensu lato – în sens mai larg – pentru cei care nu sunt de acord cu subdiviziunea taxonomică a ‚omului timpuriu’) ar trebui excluşi din genul Homo. Alternativa taxonomică evidentă, care este aceea de a transfera una sau ambele aceste subdiviziuni taxonomice unei categorii taxonomice de hominizi deja existente, nu se poate face fără probleme, dar noi recomandăm ca, pentru moment, atât Homo habilis cât şi Homo rudolfensis, să fie transferate genului Australopithecus.81
 
Concluzia lui Wood şi Collard confirmă concluzia pe care o susţinem aici: „Strămoşii ancestrali umani“ nu există de-a lungul istoriei. Fiinţele care sunt considerate ca fiind aşa ceva, sunt de fapt maimuţe care ar trebui să fie atribuite genului Australopithecus. Arhivele fosilifere arată că nu există nicio verigă evoluţionistă între aceste maimuţe dispărute şi genul Homo, cu alte cuvinte speciile umane care apar brusc în datele fosile.
Source Link

Views: 3

Proteinele levogire

  Chiar şi dacă ar fi existat secvenţa corectă de aminoacizi, aceasta nu ar fi fost suficientă pentru formarea unei molecule de proteină funcţionale. Pe lângă secvenţa corectă, fiecare dintre diferitele tipuri de aminoacizi prezente în compoziţia proteinei trebuie să fie levogire. Există două tipuri de aminoacizi – asemeni tuturor moleculelor organice – numite „levogire“ […]

 

Chiar şi dacă ar fi existat secvenţa corectă de aminoacizi, aceasta nu ar fi fost suficientă pentru formarea unei molecule de proteină funcţionale. Pe lângă secvenţa corectă, fiecare dintre diferitele tipuri de aminoacizi prezente în compoziţia proteinei trebuie să fie levogire. Există două tipuri de aminoacizi – asemeni tuturor moleculelor organice – numite „levogire“ şi „dextrogire“. Diferenţa dintre ele este simetria în oglindă între structurile lor tridimensionale, care este similară cu cea dintre mâna dreaptă şi mâna stângă a unei persoane.

Aminoacizii oricăreia din aceste două forme pot să se lege între ei foarte uşor. Dar unul dintre lucrurile uluitoare ce a fost descoperit de cercetările ştiinţifice este acela că toate proteinele din plantele şi animalele de pe această planetă, de la cele mai simple organisme la cele mai complexe, sunt compuse din aminoacizi levogiri. Dacă fie şi doar un singur aminoacid dextrogir se ataşează la structura unei proteine, proteina devine nefolositoare. De-a lungul unei serii de experimente, în mod surprinzător, bacteriile ce au fost expuse la aminoacizi dextrogiri i-au distrus imediat. În anumite cazuri, bacteriile au produs aminoacizi levogiri din componentele fragmentate.

aminoacid

Haideţi acum să presupunem că viaţa a apărut prin întâmplare, cum consideră evoluţioniştii. În acest caz, aminoacizii levogiri şi dextrogiri au fost generaţi la întâmplare şi ar trebui să fie într-o proporţie oarecum egală în natură. Prin urmare, toate formele de viaţă ar trebui să aibă aminoacizi levogiri şi dextrogiri în propria lor constituţie, întrucât, din punct de vedere chimic, există posibilitatea ca aceste două tipuri să se combine unul cu celălalt. Cu toate acestea, noi ştim deja că în lumea reală, proteinele ce există în toate formele de viaţă sunt formate doar din aminoacizi levogiri.

Problema modului în care proteinele pot să selecteze doar aminoacizi levogiri din întreaga masă de aminoacizi, şi faptul că nici măcar un singur aminoacid dextrogir nu este implicat în procesul vieţii, este ceva care încă îi mai consternează pe evoluţionişti. O asemenea selecţie specifică şi conştientă este unul dintre cele mai mari impasuri cu care se confruntă teoria evoluţionistă.

Mai mult decât atât, această caracteristică a proteinelor agravează şi mai mult problema coincidenţelor cu care se confruntă evoluţioniştii. Pentru ca o proteină „semnificativă“ să fie generată, nu este suficient ca aminoacizii să fie prezenţi într-un anumit număr şi într-o anumită secvenţă, şi să se combine într-un anumit model tridimensional. Suplimentar, aceşti aminoacizi trebuie să fie cu toţii levogiri: nici măcar unul dintre ei nu poate fi dextrogir. Cu toate acestea, nu există niciun mecanism de selecţie naturală care să poată identifica faptul că un aminoacid dextrogir a fost adăugat la secvenţă şi care să recunoască faptul că acesta trebuie îndepărtat din lanţul de aminoacizi. Această situaţie elimină încă o dată pentru totdeauna rolul coincidenţei sau al întâmplării.

„Enciclopedia Britanică a Ştiinţei“, care este un apărător înfocat al evoluţionismului, afirmă că aminoacizii tuturor organismelor vii de pe pământ, cât şi cărămizile ce compun complexele de polimeri cum sunt proteinele, prezintă cu toţii asimetria pe partea stângă (sunt levogiri). Ea mai adaugă că aceasta este echivalentul aruncării unei monede de un milion de ori în aer, faţa care cade fiind de fiecare dată aceeaşi, spre exemplu „cap“. Aceeaşi enciclopedie afirmă că este imposibil de înţeles de ce moleculele devin levogire sau dextrogire, şi că această opţiune este în mod fascinant legată de originea vieţii pe pământ.

Dacă o monedă aruncată în aer de un milion de ori cade cu aceeaşi faţă, este oare mai logic să atribuim aceasta întâmplării decât să acceptăm că s-ar putea să existe o conştiinţă care intervine în acest proces? Răspunsul ar trebui să fie evident. Totuşi, oricât de evident ar fi, evoluţioniştii încă îşi mai caută refugiul în coincidenţe, pur şi simplu pentru că nu vor să accepte existenţa lui Dumnezeu.

O situaţie similară aminoacizilor levogiri există şi în cazul nucleotidelor, cele mai mici unităţi ale acizilor nucleici, ADN şi ARN. În contrast cu proteinele, unde sunt aleşi doar aminoacizi levogiri, în cazul acizilor nucleici, formele preferate ale componentelor nucleotidelor lor sunt întotdeauna dextrogire. Şi acesta este un alt lucru care nu poate fi explicat prin simple coincidenţe.

În concluzie, putem spune că este dovedit dincolo de orice umbră de îndoială de către probabilităţile pe care le-am examinat, că originea vieţii nu poate fi explicată prin pura întâmplare. Dacă încercăm să calculăm probabilitatea ca o proteină de mărime medie ce constă din 400 de aminoacizi să fie alcătuită doar din aminoacizi levogiri selectaţi, ajungem la o probabilitate de 2400sau 10120. Şi doar pentru comparaţie, haideţi să ne aducem aminte că numărul tuturor electronilor din univers este estimat la 1079, care, deşi este enorm de mare, e totuşi mai mic decât cifra probabilităţilor calculate de noi anterior. Iar probabilitatea ca aceşti aminoacizi să se aşeze în secvenţa corectă va genera numere şi mai mari. Iar dacă vom însuma aceste probabilităţi, şi dacă vom merge cu calculul probabilităţilor la proteine şi mai mari, şi de alte tipuri, numerele obţinute ajung să fie de neconceput.

Source Link

Views: 2

Miracolul din interiorul celulei

Structura complexă a celulei vii nu era cunoscută în zilele lui Darwin, prin urmare, atribuirea vieţii „unor coincidenţe şi condiţii naturale“ a fost considerată a fi suficient de convingătoare de către evoluţionişti. Tehnologia secolului al XX-lea s-a coborât la nivelul celor mai mici particule ale vieţii şi a dezvăluit faptul că celula este cel mai […]

Structura complexă a celulei vii nu era cunoscută în zilele lui Darwin, prin urmare, atribuirea vieţii „unor coincidenţe şi condiţii naturale“ a fost considerată a fi suficient de convingătoare de către evoluţionişti.

Tehnologia secolului al XX-lea s-a coborât la nivelul celor mai mici particule ale vieţii şi a dezvăluit faptul că celula este cel mai complex sistem cu care umanitatea s-a confruntat vreodată. Ştim astăzi că celula conţine generatoare ce produc energia care urmează a fi folosită în cadrul celulei, „fabrici“ ce produc enzime şi hormoni esenţiali vieţii, o bază de date unde sunt stocate toate informaţiile necesare pentru toate produsele care urmează a fi fabricate, sisteme complexe de transport şi linii de canale pentru a duce materia primă şi produsul finit dintr-un loc în altul, laboratoare avansate şi rafinării pentru a tăia materia primă externă în părţi care să poată fi folosite, şi proteine specializate ale membranei celulare ce controlează intrarea şi ieşirea materialelor în şi din celulă. Şi toate acestea constituie doar o mică parte a acestui sistem incredibil de complex.

W. H. Thorpe, un om de ştiinţă evoluţionist afirmă că: „Cea mai elementară formă de celulă constituie un ‚mecanism’ inimaginabil mai complex decât orice maşină la care s-a gândit, ca să nu spunem că a construit, vreodată omul.“

O celulă este atât de complexă încât nici cea mai performantă tehnologie atinsă în zilele noastre nu o poate reproduce. Niciun efort de a crea o celulă artificială nu a fost vreodată încununat de succes. Şi, într-adevăr, toate încercările de a realiza aşa ceva au fost apoi abandonate.

Teoria evoluţiei susţine că acest sistem – pe care umanitatea, cu toată inteligenţa, cunoaşterea şi tehnologia pe care o are la dispoziţia sa, nu a reuşit să îl reproducă – a apărut „din întâmplare“ în condiţiile primordiale de pe pământ. Şi pentru a da un alt exemplu, probabilitatea formării celulei din întâmplare este aceeaşi cu cea a formării copiei perfecte a unei cărţi în urma unei explozii dintr-o tipografie.

Matematicianul şi astronomul englez Sir Fred Hoyle a făcut o comparaţie asemănătoare în interviul său publicat în revista Nature din 12 noiembrie, 1981. Deşi el însuşi un evoluţionist, Hoyle a susţinut că şansa ca forme superioare de viaţă să fi apărut în acest mod este comparabilă cu şansa ca o tornadă ce se abate asupra unui cimitir de vechituri să asambleze un Boeing 747 din materialele aflate acolo. Aceasta înseamnă că este complet exclus ca formarea celulei să fie rodul întâmplării, iar atunci, rămâne doar posibilitatea ca ea să fi fost „creată“.

20120803125952 0 0 Miracolul din interiorul celuleiUnul dintre motivele fundamentale pentru care teoria evoluţiei nu poate explica modul în care a apărut celula este „complexitatea ireductibilă“ a acesteia. O celulă vie se poate menţine prin cooperarea armonioasă ce există între diferitele ei organite. Dacă doar unul dintre aceste organite ar înceta să mai funcţioneze, celula nu ar mai putea să rămână în viaţă. Este imposibil pentru o celulă să aştepte ca mecanisme inconştiente precum selecţia naturală sau mutaţia să îi permită să se dezvolte. Astfel, prima celulă ce a apărut pe pământ a fost în mod necesar o celulă completă, ce avea toate organitele necesare şi în stare de funcţionare, iar aceasta înseamnă fără dar şi poate că ea a fost creată.

Source Link

Views: 3