Termenul Homo rudolfensis este numele dat câtorva fragmente de fosile dezgropate în anul 1972. Această specie ce se presupune că ar fi reprezentată prin aceste fragmente fosile, a fost denumită Homo rudolfensis, deoarece fosilele au fost găsite în apropierea Lacului Rudolf din Kenya. Majoritatea paleoantropologilor acceptă că aceste fosile nu aparţin unei specii distincte, şi […]
Termenul Homo rudolfensis este numele dat câtorva fragmente de fosile dezgropate în anul 1972. Această specie ce se presupune că ar fi reprezentată prin aceste fragmente fosile, a fost denumită Homo rudolfensis, deoarece fosilele au fost găsite în apropierea Lacului Rudolf din Kenya. Majoritatea paleoantropologilor acceptă că aceste fosile nu aparţin unei specii distincte, şi că de fapt, creatura denumită Homo rudolfensis este una şi aceeaşi cu Homo habilis.
Richard Leakey, cel care a dezgropat fosilele, a prezentat craniul desemnat prin „KNM-ER 1470“, presupus a avea 2,8 milioane de ani, drept cea mai mare descoperire din istoria antropologiei. Conform lui Leakey, această creatură, care avea o capacitate a craniului foarte mică, asemeni lui Australopithecus, şi un chip asemănător oamenilor din zilele noastre, era veriga lipsă dintre Australopithecus şi oameni. Totuşi, după o vreme, s-a descoperit că faţa aproape umană a craniului KNM-ER 1470, ce apare adesea pe coperţile revistelor de ştiinţă şi ale renumitelor ziare ştiinţifice, a fost rezultatul unei reasamblări greşite a fragmentelor craniului, care se pare că ar fi fost deliberată. Profesorul Tim Bromage, care conduce studii despre anatomia facială umană, a descoperit acest lucru cu ajutorul simulării computerizate, în anul 1992:
“Atunci când [KNM-ER 1470] a fost reconstruită pentru prima oară, chipul a fost suprapus peste craniu într-o poziţie aproape verticală, foarte asemănătoare cu chipurile oamenilor din zilele noastre. Totuşi, studii recente ale relaţiilor anatomice arată că în realitate, faţa avea o ieşitură proeminentă, ceea ce îi crea un aspect asemănător maimuţelor, cam cum era cel al lui Australopithecus.”
Paleoantropologul evoluţionist J.E. Cronin afirmă următoarele referitor la acest subiect:
„… construcţia feţei sale relativ robuste, unghiul nazal-alveolar aplatizat (ceea ce aminteşte de faţa plată a australopithecinelor), cu o lăţime cranială maximă mică (la nivelul temporal), juga canină puternică şi molari mari (aşa cum este indicat de rădăcinile rămase) sunt toate trăsături relativ primitive, care alătură specimenul membrilor din clasa Australopithecus africanus.“
C. Loring Brace de la Universitatea din Michigan a ajuns şi el la aceeaşi concluzie. În urma rezultatelor studiilor pe care le-a realizat asupra structurii mandibulei şi dinţilor craniului 1470, el a anunţat că „plecând de la mărimea palatului şi expansiunea zonei destinate rădăcinilor molarilor, se pare că ER 1470 avea un chip şi o dentiţie în întregime asemănătoare lui Australopithecus.“
Profesorul Alan Walker, un paleoantropolog de la Universitatea John Hopkins şi care a realizat studii intensive asupra lui KNM-ER 1470, la fel ca şi Leakey, susţine aceeaşi afirmaţie, că această creatură nu ar trebui clasificată drept membru al genului Homo – cu alte cuvinte, ca aparţinând speciei umane, ci mai degrabă ar trebui plasată în genul Australopithecus.80
În concluzie, clasificări precum Homo habilis sau Homo rudolfensis ce sunt prezentate drept verigi tranziţionale între australopithecine şi Homo erectus sunt în întregime imaginare. S-a confirmat deja de către mulţi cercetători din zilele noastre, că aceste fiinţe sunt membri ai seriei Australopithecus. Toate caracteristicile lor anatomice indică faptul că ele sunt o specie de maimuţe.
This fact has been further established by two evolutionist anthropologists, Bernard Wood and Mark Collard, whose research was published in 1999 in Science magazine. Wood and Collard explained that the Homo habilis and Homo rudolfensis (Skull 1470) taxa are imaginary, and that the fossils assigned to these categories should be attributed to the genus Australopithecus:
Acest fapt a fost stabilit ulterior de către doi antropologi evoluţionişti, Bernard Wood şi Mark Collard, ale căror cercetări au fost publicate în anul 1999, în revista Science. Wood şi Collard au explicat faptul că diviziunea taxonomică Homo habilis şi Homo rudolfensis (craniul 1470) este imaginară, şi că fosilele repartizate acestor categorii ar trebui atribuite genului Australopithecus:
„Ceva mai recent, speciile fosile au fost asociate lui Homo, pe baza mărimii absolute a craniului, a deducţiilor legate de abilitatea lor de a folosi un limbaj şi de funcţiile mâinii, cât şi a discuţiilor referitoare la capacitatea lor de a construi unelte din piatră. Cu doar câteva excepţii, definirea şi folosirea genurilor în cadrul evoluţiei umane, şi a demarcaţiilor lui Homo, au fost tratate ca şi cum nu ar fi ridicat nicio problemă. Dar… date recente, noi interpretări ale dovezilor deja existente şi limitările înregistrărilor paleoantropologice invalidează criteriile existente de atribuire a acestui grup taxonomic lui Homo.
… în practică, speciile hominide fosile sunt repartizate lui Homo pe baza unuia sau mai multe dintr-un număr de patru criterii… Acum este totuşi evident că niciunul dintre aceste criterii nu este satisfăcător. Rubiconul cerebral este problematic întrucât capacitatea absolută a craniului are o semnificaţie biologică discutabilă. În acelaşi fel, există o dovadă convingătoare că funcţia limbajului nu poate fi indicată cu certitudine doar prin aparenţa brută a creierului, şi că părţile creierului aflate în legătură cu limbajul nu sunt chiar atât de strict localizate precum o indicau studiile anterioare…
… Cu alte cuvinte, dacă se atribuie toate materialele lui Homo habilis şi Homo rudolfensis valabile din punct de vedere taxonomic genului Homo, atunci acest gen nu mai este corespunzător terminologiei sale iniţiale. Prin urmare, Homo habilis şi Homo rudolfensis (sau Homo habilis sensu lato – în sens mai larg – pentru cei care nu sunt de acord cu subdiviziunea taxonomică a ‚omului timpuriu’) ar trebui excluşi din genul Homo. Alternativa taxonomică evidentă, care este aceea de a transfera una sau ambele aceste subdiviziuni taxonomice unei categorii taxonomice de hominizi deja existente, nu se poate face fără probleme, dar noi recomandăm ca, pentru moment, atât Homo habilis cât şi Homo rudolfensis, să fie transferate genului Australopithecus.81
Concluzia lui Wood şi Collard confirmă concluzia pe care o susţinem aici: „Strămoşii ancestrali umani“ nu există de-a lungul istoriei. Fiinţele care sunt considerate ca fiind aşa ceva, sunt de fapt maimuţe care ar trebui să fie atribuite genului Australopithecus. Arhivele fosilifere arată că nu există nicio verigă evoluţionistă între aceste maimuţe dispărute şi genul Homo, cu alte cuvinte speciile umane care apar brusc în datele fosile.
Source Link
Views: 3
Când Darwin şi-a elaborat teoria despre originea speciilor şi a pus-o pe seama evoluţiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, diverse ramuri ale ştiinţelor materiale, ştiinţelor biologiei şi regulile cercetării ştiinţifice se aflau încă în faşă. Dacă vom şti că numărul speciilor de fiinţe vii, care au fost studiate şi clasificate până la scrierea acestor rânduri, este de aproximativ un milion şi jumătate de specii şi că tot cam atâtea sau poate chiar mai multe nu au fost studiate, vom înţelege dificultatea problemei originii speciilor pe care încearcă să o rezolve cercetătorii. În faţa unei astfel de difilcutăţi, s-a aflat şi Darwin şi a încercat să o rezolve prin teoria selecţiei naturale. Odată cu descoperirea geneticii, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu progresele înregistrate de biochimia organică, de embriologia comparată, de paleontologie şi de ştiinţa despre comportamentul animalelor, în secolul al XX-le, teoria lui Darwin referitoare la evoluţie şi alte teorii asemănătoare au primit lovituri zdrobitoare din partea tuturor acestora.
