Legatura corecta este vitala

  Dificultăţile întâlnite de teoria evoluţiei şi pe care aceasta nu este capabilă să le depăşească, în ceea ce priveşte dezvoltarea unei singure proteine, nu se limitează doar la cele pe care le-am expus până acum. Căci nu este suficient ca aminoacizii să se aranjeze în numărul corect, în succesiunea corectă şi în structurile tridimensionale […]

 

peptide bond Legatura corecta este vitalaDificultăţile întâlnite de teoria evoluţiei şi pe care aceasta nu este capabilă să le depăşească, în ceea ce priveşte dezvoltarea unei singure proteine, nu se limitează doar la cele pe care le-am expus până acum. Căci nu este suficient ca aminoacizii să se aranjeze în numărul corect, în succesiunea corectă şi în structurile tridimensionale adecvate. Formarea proteinelor mai necesită şi ca aminoacizii ce pot forma mai mult de o legătură să fie legaţi între ei într-un anumit fel. O asemenea legătură se numeşte „legătură peptidică“. Aminoacizii pot să realizeze diferite legături între ei; dar proteinele sunt alcătuite din – şi numai din – aminoacizi care sunt legaţi între ei prin legături „peptidice“.

Şi vom face acum o comparaţie pentru a clarifica acest punct. Să presupunem că toate părţile componente ale unei maşini au fost asamblate corect şi complet, cu excepţia faptului că una dintre roţi nu a fost fixată în locul ei prin intermediul obişnuitelor şuruburi şi piuliţe, ci cu o bucată de sârmă şi în aşa fel încât butucul ei este cu faţa spre sol. Pentru o asemenea maşină va fi pur şi simplu imposibil să se deplaseze chiar şi pe o distanţă scurtă, şi aceasta indiferent de cât de complexă este tehnologia folosită sau cât de puternic este motorul ei. La prima vedere, totul ar părea că este la locul său, dar amplasarea nepotrivită chiar şi doar a unei simple roţi, va face ca întreaga maşină să fie nefolositoare. În acelaşi mod, într-o moleculă de proteină ataşarea fie şi doar a unui singur aminoacid cu o alt fel de legătură decât cea peptidică, va face ca întreaga moleculă să fie nefolositoare.

Cercetările au arătat că aminoacizii care se combină aleator aleg legătura peptidică doar în 50% din cazuri, şi că în restul cazurilor apar legături diverse ce nu sunt prezente în formarea proteinelor. Pentru a funcţiona corect, fiecare aminoacid ce formează o proteină trebuie să fie legat de ceilalţi doar prin legături peptidice, în acelaşi fel în care ei trebuie să fie aleşi doar dintre aminoacizii levogiri.

Probabilitatea apariţiei acestor legături este aceeaşi cu probabilitatea ca fiecare proteină să fie alcătuită doar din aminoacizi levogiri. Iar atunci când luăm în considerare o proteină formată din 400 de aminoacizi, probabilitatea ca toţi aceşti aminoacizi să se lege între ei doar prin legături peptidice este de 1 la 2399.

 

sursa: Harun Yahya

Source Link

Views: 6

Probabilitate zero

  Aşa cum s-a văzut anterior, probabilitatea formării unei molecule de proteină alcătuite din 500 de aminoacizi este de 1 la un număr format din adăugarea a 950 de zerouri după cifra 1, care este un număr incomprehensibil pentru mintea umană. Şi probabil că această probabilitate există doar pe hârtie. Căci aşa cum am văzut […]

 

Aşa cum s-a văzut anterior, probabilitatea formării unei molecule de proteină alcătuite din 500 de aminoacizi este de 1 la un număr format din adăugarea a 950 de zerouri după cifra 1, care este un număr incomprehensibil pentru mintea umană. Şi probabil că această probabilitate există doar pe hârtie. Căci aşa cum am văzut mai devreme, în matematică, o probabilitate mai mică de 1 la 1050 este considerată, din punct de vedere statistic, a avea o probabilitate de apariţie „0“.

Iar o probabilitate de „1 la mai mult de 10950“ este cu mult dincolo de această definiţie.

main qimg 3bf4e4c40ab2efbee3ffe26d5982c9b7 Probabilitate zeroÎn timp ce improbabilitatea formării unei molecule de proteină alcătuită din 500 de aminoacizi atinge asemenea proporţii, am putea să continuăm să împingem limitele minţii până la niveluri şi mai înalte ale improbabilităţii. În molecula de „hemoglobină“, care este o proteină vitală, există 574 de aminoacizi, un număr mai mare decât cel al proteinei menţionate anterior. Şi acum, luaţi în considerare faptul că într-o singură globulă roşie din sânge sau hematie (una din miliardele de hematii din trupul nostru), există 280000000 (280 de milioane) de molecule de hemoglobină.

Presupusa vârstă a Pământului nu este suficientă pentru a permite formarea unei singure proteine prin metoda „încercare şi eroare“, ca să nu mai spunem despre formarea unei singure hematii din sânge. Chiar dacă am presupune că aminoacizii s-au combinat şi s-au descompus prin metoda „încercare şi eroare“ pentru a forma o singură moleculă de proteină, fără a pierde deloc timpul, încă de la formarea Pământului, perioada de timp necesară pentru ca o probabilitate de 1 la 10950 să se petreacă ar fi în continuare enorm de mult mai lungă decât vârsta estimată a Pământului.

Concluzia care poate fi trasă din această expunere este că, chiar şi atunci când este vorba de formarea unei singure proteine, teoria evoluţiei cade într-un abis teribil al improbabilităţii.

Source Link

Views: 5

Agitaţia evoluţionistă în jurul originii vieţii

  Problema „modului în care au apărut primele vieţuitoare pe pământ“ este un impas atât de critic pentru evoluţionişti, încât ei nici măcar nu încearcă să abordeze acest subiect. Ei încearcă să sară peste acest subiect, spunând că „primele vieţuitoare au apărut ca rezultat al unor evenimente aleatorii ce au avut loc în apă“. Acesta […]

 

Problema „modului în care au apărut primele vieţuitoare pe pământ“ este un impas atât de critic pentru evoluţionişti, încât ei nici măcar nu încearcă să abordeze acest subiect. Ei încearcă să sară peste acest subiect, spunând că „primele vieţuitoare au apărut ca rezultat al unor evenimente aleatorii ce au avut loc în apă“. Acesta este pentru ei un obstacol pe care sub nicio formă nu pot să-l ocolească. În ciuda argumentelor paleoantropologice evoluţioniste, nu pot fi găsite fosile adecvate acestui subiect, pe care să le distorsioneze şi să le interpreteze greşit în aşa fel încât să susţină revendicările lor. Prin urmare, teoria evoluţiei este desfiinţată categoric încă de la început.

Deasupra tuturor, mai există încă un punct important ce ar trebui luat în considerare: dacă în procesul evoluţionist există fie şi doar un singur pas care se dovedeşte a fi imposibil, atunci aceasta este suficient pentru a demonstra că întreaga teorie este falsă şi lipsită de valabilitate. Spre exemplu, dacă se dovedeşte că formarea proteinelor la voia întâmplării este imposibilă, toate celelalte afirmaţii privind paşii ulteriori ai evoluţiei rezultă a fi de asemenea falşi. Iar după aceasta, devine lipsit de sens să se mai ia cranii de maimuţe şi să înceapă să se facă speculaţii în ceea ce le priveşte.

Cum anume au apărut organismele vii din sânul materiei lipsite de viaţă a fost un subiect pe care multă vreme materialiştii nici măcar nu au vrut să-l menţioneze. În cele din urmă, această problemă, care a fost evitată în mod constant, a trebuit totuşi să fie abordată, iar tentativele realizate în al doilea sfert al secolului al XX-lea, au avut drept scop clarificarea acestor aspecte.

Întrebarea principală era: „Cum anume a apărut prima celulă vie în atmosfera primordială de pe Pământ?“ Cu alte cuvinte, ce fel de explicaţie vor oferi evoluţioniştii?

88 87 Agitaţia evoluţionistă în jurul originii vieţiiRăspunsurile la aceste întrebări au fost căutate prin intermediul unor experimente. Oamenii de ştiinţă şi cercetătorii evoluţionişti au realizat experimente de laborator orientate către găsirea răspunsurilor la aceste întrebări, însă acestea nu au suscitat un interes prea mare. În general, cel mai respectat studiu referitor la originea vieţii este experimentul lui Miller, realizat de către cercetătorul american Stanley Miller în anul 1953. (Experimentul mai este cunoscut şi sub numele de „Experimentul Urey-Miller“, datorită contribuţiei unuia dintre îndrumătorii lui Miller de la Universitatea din Chicago, pe nume Harold Urey.)

Aceste experiment este singura „dovadă“ pe care o au evoluţioniştii şi cu care ei pretind că demonstrează „teza evoluţiei moleculare“; însă acesta este doar primul pas al presupusului proces evoluţionist ce ar duce la apariţia vieţii. Şi, deşi a trecut mai bine de o jumătate de veac, şi au fost realizate multe progrese tehnologice uluitoare, cu toate acestea, nimeni nu a mai continuat teza începută de Miller. În ciuda acestor lucruri, experimentul lui Miller este în continuare predat în manualele şcolare drept explicaţia evoluţionistă a generării primelor vieţuitoare. Fiind conştienţi că, de fapt, asemenea studii nu susţin, ci mai degrabă demontează tezele lor, cercetătorii evoluţionişti evită în deplină cunoştinţă de cauză angrenarea în asemenea experimente.

Source Link

Views: 1