Scrierea si caligrafia araba – 2
Scrierea arabă provine din alfabetul siriac sau nabatean şi existenţa sa precede deci Islamul, 
dar ea poseda în zorii Islamului, nu mai mult decât un caracter rudimentar; mare parte din litere aveau aceeaşi înfăţişare şi, având în vedere că vocalele nu erau indicate, înţelesul multor cuvinte era dat doar prin context. Evoluţia scrierii a trebuit astfel să se dezvolte în mod necesar în direcţia unei mai mari diferenţieri. În acelaşi timp a integrat schema simbolică pe care am descris-o mai sus. Tendinţa ‘hieratică’ care accentuează fără greutate formele distinctive ale fiecărei litere este echilibrată de tendinţa naturală inerentă a scrierii de a contopi totul într-un ritm continuu.
Două stiluri de scriere au existat împreună încă din primele secole ale Islamului: Kûfî, care se distinge prin natura statică a literelor şi Naskhî, un tip de scriere cursivă, cu forme de o fluiditate variabilă. Kûfî, numită după oraşul Kufa, unul din centrele principale de cultură arabă în perioada Umayyadă, a fost foarte des utilizat pentru caligrafia Coranului[1]. Combină o mare precizie a liniilor cu dragostea de sinteză geometrică, care nu îl face uşor de citit. Ar trebui să notăm că este posibil în arabă să adunăm grupuri de litere şi să le re-formăm dându-le aparenţa unui singur semn.
Kûfî a dat naştere mai multor variante care sunt utilizate în principal în decoraţia arhitecturală: Kûfî rectangular care poate fi ‘construit’ în unităţi precum cărămizile, Kûfî înflorat, care se regăseşte în arta cărţilor, în special în 
pagina de titlu şi Kûfî cu forme împletite, care a devenit unul din motivele ornamentale favorite în arta magrebină, şi mai precis în arta tencuirii sculptate.
Opoziţia între cele două tendinţe ale caligrafiei – una accentuând forma statică a literelor şi cealaltă combinându-le într-o curgere continuă – nu este niciodată de ordin absolut; în fiecare fază a dezvoltării au fost făcute sinteze, precum Muhaqqaq a cărui întreagă frumuseţe rezidă în faptul că polarizarea celor două tendinţe este dusă la extrem, fără ca să distrugă însă unitatea întregului; repetiţia incisivă a verticalelor, rezultată mai ales din lungirea corpului de literă pentru alif şi lâm, se oglindeşte, în curgerea orizontală, de melodia curbelor ample şi variate. Transpusă în ordinul monumental şi utilizată pentru epigrafia Coranului, această scriere este precum o atestare neobosită a divinei Unităţi însoţită de expansiunea bucuroasă şi senină a sufletului.
Caligrafii recunosc anumite reguli de proporţie pentru fiecare stil. Unitatea de măsură este ‘punctul’ care este egal cu punctul diacritic de sub litera bâ’. Cea mai mare extindere verticală este cea a literei alif, compusă dintr-un anumit număr de puncte. Cea mai mare extindere orizontală este determinată de semicercul inferior a cărui diametru este egal cu lungimea unui alif.
Diferitele medii etnice şi-au pus amprenta şi în scriere. Astfel, persanii au dezvoltat un fel de scriere cursiv-perlat, de o fluiditate aproape aeriană cu care şi-au pus în arabă propria lor limbă. La extrema opusă, în ordinea grafică, este Magrebul, a cărui arie de difuzare se extinde de la Spania musulmană până în Sahelul african şi care a păstrat o sinteză aproape antică dintre Kûfî şi Naskhî. Stilul său este atât viril cât şi generos cu extremităţi unghiulare, atât orizontale cât şi verticale, bine puse în evidenţă şi însoţite de curbe largi deschise la vârf.
Caligrafia turcească, care este una foarte bogată, nu diferă esenţial de cea arabă a Orientului Mijlociu, dar îi place să compună un fel de „noduri magice” şi embleme grafice, prin reduplicare simetrică, care aduc aminte, într-un anumit fel, de arta mongolă.
Trebuie spus în paranteză că nu putem să uităm foarte curioasa fuziune între scrierea arabă şi stilul caligrafiei chineze, care poate fi găsit printre musulmanii din Sinkiang; în acel loc se întâlnesc cele două extreme.
În decoraţia arhitecturală şi chiar în arta cărţii, caligrafia este însoţită în mod frecvent de arabesc. Una din cele mai fericite combinaţii de acest fel este cea Kûfî cu linii verticale şi cârcei de viţă de vie împletindu-se într-o curgere continuă. Cârceii curg câteodată direct din litere şi aceasta este fără îndoială originea stilul Kûfî floral.
Aducerea împreună a scrierii cu vegetaţia stilizată evocă analogia care există între ‘cartea lumii’ şi ‘copacul lumii’, două simboluri care sunt binecunoscute în ezoterismul islamic. Primul dintre ele îşi are originea în Coran, în timp ce cel de-al doilea este comun pentru diferite tradiţii asiatice. În plus de aceasta izvorăşte din însuşi natura lucrurilor.
Universul este atât o carte revelată cât şi un copac a cărui frunze şi ramuri se dezvoltă dintr-un singur trunchi. Literele cărţii revelate sunt precum frunzele copacului şi tot ca acestea, ele sunt legat de crengi şi în cele din urmă de trunchi, şi astfel literele sunt legate de asemenea de cuvinte, apoi de propoziţii şi în fine de adevărul total şi unic al cărţii.
Trebuie menţionat, în această ordine de idei, simbolul coranic al ‘Kalam-ului Suprem’ care înscrie destinele tuturor fiinţelor pe ‘Tabla Păzită’; Kalamul nu este altceva decât Duhul Divin sau Duhul Universal şi cel mai mare titlu de nobleţe acordat artei scrierii este faptul că este precum umbra îndepărtată a Actului Divin.
***
*Text tradus şi adaptat din Titus Burckhardt – Arta Islamului, Limbaj şi Semnificaţie
Note:
[1] A se vedea Martin Lings, The Quranic Art of Caligraphy and Illumination (London: World of Islam Festival Publishing Co., 1976)
sursa: stiintasacraislamica.wordpress.comSource Link
Views: 8
