Day: April 30, 2022

Australopithecus: o specie de maimuţe

Australopithecus: o specie de maimuţe   Prima categorie, genul Australopithecus înseamnă „maimuţa din sud“, aşa cum am spus anterior. Se presupune că aceste creaturi au apărut mai întâi în Africa, în urmă cu circa 4 milioane de ani şi au trăit până acum 1 milion de ani. În rândul australopithecinelor există mai multe specii. Evoluţioniştii […]

0Shares

Australopithecus: o specie de maimuţe

 
Prima categorie, genul Australopithecus înseamnă „maimuţa din sud“, aşa cum am spus anterior. Se presupune că aceste creaturi au apărut mai întâi în Africa, în urmă cu circa 4 milioane de ani şi au trăit până acum 1 milion de ani. În rândul australopithecinelor există mai multe specii. Evoluţioniştii presupun că cea mai veche specie de Australopithecus ar fi Australopithecus afarensis. După aceasta urmează Australopithecus africanus şi apoi Australopithecus robustus, care are oase ceva mai mari. În ceea ce priveşte Australopithecus boisei, unii cercetători o acceptă ca fiind o altă specie, iar alţii ca fiind o subspecie al lui Australopithecus robustus.
 
Toate speciile din genul Australopithecus sunt maimuţe dispărute, care se aseamănă cu maimuţele din zilele noastre. Capacitatea craniilor lor este la fel sau mai mică decât cele ale cimpanzeilor de astăzi. Ele aveau părţi alungite la nivelul mâinilor şi picioarelor cu care obişnuiau să se urce în copaci, exact ca cimpanzeii din zilele noastre, iar picioarele lor erau alcătuite în aşa fel încât să poată să apuce şi să se susţină pe ramuri. Aveau o înălţime mică (maxim 130 cm) şi, exact ca şi cimpanzeii de astăzi, masculul Australopithecus era mai mare decât femela. Multe alte caracteristici – cum ar fi detalii ale craniului, apropierea poziţiei ochilor, molarii de formă ascuţită, structura mandibulei, mâinile lungi şi picioarele scurte – constituie dovezi clare că aceste creaturi nu erau deloc diferite de maimuţele din zilele noastre.
australopithecus Australopithecus: o specie de maimuţe
Cu toate acestea, evoluţioniştii susţin că, deşi australopithecinele posedă anatomia maimuţelor, totuşi, spre deosebire de maimuţe, ele aveau mersul vertical, asemeni oamenilor.
Afirmaţia că australopithecinele aveau mersul vertical a fost susţinută decenii întregi de paleoantropologi precum Richard Leakey şi Donald C. Johanson. Dar mulţi oameni de ştiinţă care au efectuat studii îndelungate asupra structurii scheletului australopithecinelor, au dovedit invaliditatea acestui argument. Cercetări extinse realizate asupra diferitelor specimene de Australopithecus de către doi anatomişti de renume mondial din Anglia şi SUA, Lord Solly Zuckerman şi prof. Charles Oxnard au demonstrat că aceste creaturi nu au mers deloc asemenea oamenilor. După ce a studiat oasele acestor fosile de-a lungul a 15 ani, mulţumită permisiunii guvernului britanic, lordul Zuckerman şi echipa sa formată din cinci specialişti au ajuns la concluzia că australopithecinele erau doar nişte maimuţe obişnuite care nu au fost deloc bipede, deşi Zuckerman era şi el un adept al evoluţionismului. În mod corespunzător, Charles E. Oxnard, care este un alt evoluţionist faimos pentru cercetările sale asupra acestui subiect, a comparat structura scheletului australopithecinelor cu cel al urangutanilor din zilele noastre.
 
Faptul că Australopithecus nu poate fi considerat strămoşul omului este de asemenea acceptat de către sursele evoluţioniste. Cunoscuta revistă franţuzească Science et vie a pus acest subiect pe coperta numărului ei din mai 1999. Articolul expunea povestea Lucy, cel mai cunoscut specimen fosil al lui Australopithecus afarensis, sub titlul „Adieu Lucy“(Adio Lucy), şi vorbea despre necesitatea îndepărtării lui Australopithecus din arborele genealogic al familiei umane. Articolul, ce se baza pe descoperirea unui nou Australopithecus, având numărul de cod St W573, susţinea:
 
„O nouă teorie afirmă că genul Australopithecus nu se află la rădăcina rasei umane… Rezultatele obţinute de la singura femelă a cărei examinare este autorizată, St W573, sunt diferite faţă de teoriile obişnuite privind strămoşii omului: ele distrug arborele genealogic al hominizilor. Primatele mari, comsiderate a fi strămoşii omului, au fost înlăturate din ecuaţia acestui arbore genealogic… Australopithecus şi speciile Homo (umane) nu fac parte din aceeaşi ramură. Strămoşii direcţi ai omului încă mai aşteaptă să fie descoperiţi.“
Source Link

Views: 2

0Shares

Ota Benga: africanul din cuşcă

Ota Benga: africanul din cuşcă   După ce Darwin a mers mai departe cu presupunerile sale în cartea „Originea omului“(The Descent of Man), spunând că omul ar fi evoluat din fiinţe cu aparenţa maimuţelor, el a început să caute fosile pentru a-şi susţine această afirmaţie. Cu toate acestea, unii evoluţionişti au crezul că creaturile „jumătate […]

0Shares

Ota Benga: africanul din cuşcă

 
300px Louisiana Purchase pygmies Ota Benga: africanul din cuşcăDupă ce Darwin a mers mai departe cu presupunerile sale în cartea „Originea omului“(The Descent of Man), spunând că omul ar fi evoluat din fiinţe cu aparenţa maimuţelor, el a început să caute fosile pentru a-şi susţine această afirmaţie. Cu toate acestea, unii evoluţionişti au crezul că creaturile „jumătate om-jumătate maimuţă“ ar putea fi găsite nu numai în arhivele fosilifere, dar şi în viaţă, în diferite părţi ale lumii. La începuturile secolului al XX-lea, aceste preocupări pentru „verigi tranziţionale în viaţă“ au dus la incidente nefericite, unul dintre cele mai pline de cruzime fiind povestea unui pigmeu pe nume Ota Benga.
 
Ota Benga a fost capturat în anul 1904, în Congo, de către un cercetător evoluţionist. În limba sa nativă, numele său însemna „prieten“. El avea o soţie şi doi copii. Pus în lanţuri şi închis într-o cuşcă, asemeni unui animal, el a fost dus în SUA, acolo unde oamenii de ştiinţă evoluţionişti l-au expus în faţa publicului, în St. Louis World Fair, împreună cu alte specii de maimuţe, şi l-au prezentat drept „cea mai apropiată verigă tranziţională de om“. Doi ani mai târziu, ei l-au dus la Grădina Zoologică din Bronx, în New York, iar acolo ei l-au expus sub numele de „străvechiul strămoş al omului“, împreună cu câţiva cimpanzei, o gorilă numită Dinah şi un orangutan numit Dohung. Dr. William T. Hornaday, directorul evoluţionist al grădinii zoologice a ţinut multe discursuri despre cât de mândru era să aibă această excepţională „formă tranziţională“ în grădina sa zoologică, ţinându-l pe Ota Benga în cuşcă şi tratându-l ca pe un animal obişnuit. Incapabil să mai suporte tratamentul la care era supus, în final, Ota Benga s-a sinucis.
 
Omul din Piltdown, Omul din Nebraska, Ota Benga… Aceste scandaluri demonstrează faptul că oamenii de ştiinţă evoluţionişti nu au ezitat să folosească orice fel de metode neştiinţifice pentru a-şi dovedi teoriile. Având acest lucru în minte, atunci când ne uităm la aşa-numitul mit al „evoluţiei umane“, ne confruntăm cu o situaţie similară. Şi aici există poveşti fictive şi o armată de voluntari gata să încerce orice pentru a confirma această poveste.
Source Link

Views: 2

0Shares

Omul din Piltdown

Omul din Piltdown: un maxilar de urangutan şi un craniu de om!   În 1912, un cunoscut doctor şi paleoantropolog amator pe nume Charles Dawson a apărut cu revendicarea că ar fi găsit un maxilar şi un fragment de craniu într-o groapă/mină din Piltdown, Anglia. Deşi maxilarul părea a fi de maimuţă, dinţii şi craniul […]

0Shares

Omul din Piltdown: un maxilar de urangutan şi un craniu de om!

 
Piltdown man Omul din PiltdownÎn 1912, un cunoscut doctor şi paleoantropolog amator pe nume Charles Dawson a apărut cu revendicarea că ar fi găsit un maxilar şi un fragment de craniu într-o groapă/mină din Piltdown, Anglia. Deşi maxilarul părea a fi de maimuţă, dinţii şi craniul erau foarte asemănătoare cu cele umane. Aceste eşantioane au fost etichetate drept „Omul din Piltdown“. Atribuindu-li-se o vârstă de 500.000 de ani, ele au fost prezentate în mai multe muzee ca fiind o dovadă absolută a evoluţiei omului. Timp de mai bine de 40 de ani, au fost scrise multe articole ştiinţifice despre „Omul din Piltdown“, au fost făcute multe desene şi multe interpretări, iar fosilele au fost prezentate drept dovezi importante pentru evoluţia umană. Pe aceste subiect, au fost scrise nu mai puţin de 500 de teze de doctorat.64 În 1921, în timp ce vizita British Museum (Muzeul Britanic), paleoantropologul american de frunte, Henry Fairfield Osborn a spus: „Trebuie să ne aducem aminte mereu şi mereu că natura este plină de paradoxuri“, proclamând Omul din Piltdown drept „o descoperire de o importanţă transcendentă pentru preistoria omului“.
 
În anul 1949, Kenneth Oakley de la Departamentul de Paleontologie al British Museum, a îndrăznit să folosească „testul fluorinei“, o metodă nouă de testare folosită pentru datarea fosilelor. S-a făcut astfel o încercare pe fosila Omului din Piltdown. Rezultatul a fost uluitor. În timpul testului, s-a descoperit că mandibula Omului din Piltdown nu conţinea deloc fluorină. Aceasta indica faptul că aceasta nu fusese îngropată în pământ mai mult de câţiva ani. Craniul, care conţinea doar un mic procent de fluorină, arăta de asemenea că acesta nu era mai vechi de câteva mii de ani.
 
S-a mai determinat atunci faptul că dinţii din mandibulă aparţineau unui urangutan, şi că fuseseră lipiţi acolo artificial; de asemenea, uneltele „primitive“ ce fuseseră descoperite împreună cu fosilele erau doar nişte simple imitaţii ce fuseseră ascuţite cu nişte instrumente din oţel. Această contrafacere a fost făcută publică în anul 1953, împreună cu analiza detaliată realizată de Joseph Weiner. Craniul aparţinea unui om şi avea o vârstă de 500 de ani, iar mandibula aparţinea unei maimuţe ce decedase de curând! Dinţii fuseseră aranjaţi special iar apoi fuseseră lipiţi de mandibulă, suprafeţele molarilor fuseseră umplute pentru a le da aparenţa umană. Apoi, toate aceste piese fuseseră pătate cu dicromat de potasiu pentru a le da aspectul vetust. Atunci când au fost introduse în acid, aceste pete au început să dispară. Sir Wilfred Le Gros Clark, ce a făcut parte din echipa ce a dezvăluit înşelătoria, nu şi-a putut ascunde uimirea în faţa acestei situaţii şi a spus: „Dovezile abraziunii artificiale au sărit imediat în ochi. Şi într-adevăr, ele erau atât de evidente încât putem să ne întrebăm – cum se face că ele au scăpat şi nu au fost observate înainte?“ Imediat după aceasta, „Omul din Piltdown“ a fost îndepărtat în mare grabă din British Museum, unde fusese expus timp de mai bine de 40 de ani.
Nu există nicio dovadă fosilă concretă care să susţină imaginea „omului-maimuţă“, cel care este propagat fără încetare de mass-media şi de cercurile academice evoluţioniste. Înarmaţi cu pensule, evoluţioniştii produc aceste creaturi imaginare, dar, cu toate acestea, faptul că aceste desene nu se potrivesc niciunei fosile constituie o problemă serioasă pentru ei. Una dintre metodele interesante folosite de ei pentru depăşi această problemă este „fabricarea“ fosilelor pe care nu le pot găsi. Omul din Piltdown, care reprezintă probabil cel mai mare scandal din istoria ştiinţei, este un exemplu tipic de folosire a acestei metode.
Source Link

Views: 2

0Shares