Shinto

Shinto ( japonez :神道, romanizat :  Shintō ) sau Shintoism , este o religie care își are originea în Japonia . Clasificată drept religie est-asiatică de oamenii de știință în religie , practicanții ei o consideră adesea religia indigenă a Japoniei și ca o religie a naturii . Savanții îi numesc uneori pe practicanții șintoiști , deși adepții folosesc rar acest termen ei înșiși. Shinto nu are o autoritate centrală în control și există multă diversitate între practicanți.

Poarta torii către Altarul Itsukushima din prefectura Hiroshima, Japonia, unul dintre cele mai faimoase exemple de torii din țară. [1] Torii marchează intrarea în sanctuarele șintoiste și sunt simboluri recunoscute ale religiei.

Shinto este politeist și se învârte în jurul kami , entități supranaturale despre care se crede că locuiesc toate lucrurile. Legătura dintre kami și lumea naturală a făcut ca Shinto să fie considerat animist . Kami sunt adorați la sanctuarele casnice kamidana , la sanctuarele de familie și la sanctuarele publice jinja . Aceștia din urmă sunt ocupați de preoți, cunoscuți sub numele de kannushi , care supraveghează ofertele de mâncare și băutură către specificul kami consacrat în acea locație. Acest lucru se face pentru a cultiva armonia dintre oameni și kami și pentru a solicita binecuvântarea acestuia din urmă. Alte ritualuri comune includdansuri kagura , rituri de trecereși festivaluri sezoniere. Altarele publice facilitează forme dedivinațieși furnizează obiecte religioase, cum ar fiamulete, adepților religiei. Shinto pune un accent conceptual major pe asigurarea purității, în mare parte prin practici de curățare, cum ar fi spălarea și îmbăierea rituală, în special înainte de închinare. Puțin accent este pus pe anumite coduri morale sau anumite convingeri ale vieții de apoi, deși morții sunt considerați capabili să devină kami . Religia nu are un singur creator sau doctrină specifică și, în schimb, există într-o gamă diversă de forme locale și regionale.

Deși istoricii dezbat în ce moment este potrivit să ne referim la Shinto ca fiind o religie distinctă, venerația kami a fost urmărită din perioada Yayoi a Japoniei (300 î.Hr. până la 300 EC), deși s-a sugerat că conceptul ar putea fi mai vechi decât atât. Budismul a intrat în Japonia la sfârșitul perioadei Kofun (300-538 d.Hr.) și s-a răspândit rapid. Sincretizarea religioasă a făcut ca adorarea kami și budismul să fie inseparabile din punct de vedere funcțional, un proces numit shinbutsu-shūgō . Kami au ajuns să fie priviți ca parte a cosmologiei budiste și au fost reprezentați din ce în ce mai mult antropomorf. Cea mai veche tradiţie scrisă referitoare laÎnchinarea kami a fost înregistrată în Kojiki și Nihon Shoki din secolul al VIII-lea . În secolele următoare, shinbutsu-shūgō a fost adoptat de casa imperială a Japoniei. În timpul erei Meiji (1868-1912), conducerea naționalistă a Japoniei a expulzat influența budistă dincultul kami și a format stat Shinto , pe care unii istorici îl consideră originea șintoismului ca o religie distinctă. Altarele au ajuns sub influența guvernamentală din ce în ce mai mare, iar cetățenii au fost încurajați să se închine împăratului ca un kami . Odată cu formarea Imperiului Japonezla începutul secolului al XX-lea, Shinto a fost exportat în alte zone din Asia de Est. După înfrângerea Japoniei în al Doilea Război Mondial , Shinto a fost separat oficial de stat .

Shinto se găsește în principal în Japonia, unde există aproximativ 100.000 de altare publice, deși practicanții se găsesc și în străinătate. Din punct de vedere numeric, este cea mai mare religie a Japoniei, a doua fiind budismul. Cea mai mare parte a populației țării participă atât la activități șintoiste, cât și la activități budiste, în special la festivaluri, reflectând o viziune comună în cultura japoneză că credințele și practicile diferitelor religii nu trebuie să fie exclusive. Aspecte din Shinto au fost încorporate în diferite mișcări religioase noi japoneze .

DefinițieEditați | ×

O poartă torii către Altarul Yobito ( Yobito-jinja ) din orașul Abashiri, Hokkaido

Nu există o definiție universal acceptată pentru Shinto. [2] Cu toate acestea, autorii Joseph Cali și John Dougill au declarat că, dacă ar exista „o singură definiție amplă a Shinto” care ar putea fi prezentată, ar fi aceea că „Shinto este o credință în kami ”, entitățile supranaturale de la centru al religiei. [3] Japonologul Helen Hardacre a declarat că „Shintoul cuprinde doctrine, instituții, ritualuri și viața comunală bazate pe cultul kami ”, [4] în timp ce savantul religiei, Inoue Nobutaka, a observat că termenul a fost „deseori folosit” în „referință”. la închinarea kami și teologiile, ritualurile și practicile aferente”. [5]Diferiți savanți s-au referit la practicanții șintoistilor ca fiind șintoiști , deși acest termen nu are o traducere directă în limba japoneză . [6]

Cercetătorii au dezbătut în ce moment al istoriei este legitim să începem să vorbim despre Shinto ca un fenomen specific. Savantul în religie, Ninian Smart , a sugerat că s-ar putea „vorbi despre religia kami a Japoniei, care a trăit simbiotic cu budismul organizat și abia mai târziu a fost instituționalizată ca Shinto”. [7] În timp ce diverse instituții și practici asociate acum cu Shinto existau în Japonia până în secolul al VIII-lea, [8] diverși savanți au susținut că Shinto, ca religie distinctă, a fost în esență „inventată” în timpul secolului al XIX-lea, în epoca Meiji a Japoniei . [9]Savantul în religie, Brian Bocking, a subliniat că, mai ales când se ocupă de perioadele dinaintea erei Meiji, termenul Shinto ar trebui „abordat cu prudență”. [10] Inoue Nobutaka a afirmat că „Shinto nu poate fi considerat ca un singur sistem religios care a existat din perioada antică până în perioada modernă”, [11] în timp ce istoricul, Kuroda Toshio , a remarcat că „înainte de vremurile moderne Shinto nu exista ca un religie independentă”. [12]

CategorizareEditați | ×

Mulți savanți descriu Shinto ca pe o religie . [13] Cu toate acestea, unii practicanți preferă să vadă Shinto ca pe o „mode”, [14] caracterizându-l astfel mai mult ca obicei sau tradiție decât religie, [15] parțial ca o pretenție pentru încercarea de a ocoli separarea japoneză modernă a religiei și a statului. și restabilirea legăturilor istorice ale Shinto cu statul japonez. [16] Mai mult, religia ca concept a apărut în Europa și multe dintre conotațiile pe care termenul le are în cultura occidentală „nu se aplică cu ușurință” șintoismului. [17] Spre deosebire de religiile cunoscute în țările occidentale, precum creștinismul șiIslamul , Shinto nu are un singur fondator [18] și nici un singur text canonic. [19] Religiile occidentale tind să accentueze exclusivitatea, dar în Japonia, de mult timp a fost considerat acceptabil să se practice diferite tradiții religioase simultan. [20] Religia japoneză este prin urmare extrem de pluralistă . [21] Shinto este adesea citat alături de budism ca fiind una dintre cele două religii principale ale Japoniei, [22] și cele două diferă adesea în focalizare, budismul subliniind ideea de transcendere a cosmosului, pe care îl consideră plin de suferință, în timp ce Shinto se concentrează. pe adaptarea la cerinţele pragmatice ale vieţii. [23]Shinto a integrat elemente din tradițiile religioase importate în Japonia din Asia continentală, cum ar fi budismul, confucianismul , taoismul și practicile de divinație chineză . [24] Are multe asemănări cu alte religii din Asia de Est , în special prin credința sa în multe zeități. [25]

Unii cercetători sugerează să vorbim despre tipuri de Shintō, cum ar fi șintito populare, Shintō populare, Shintō domestice, Shintō sectari, Casa imperială Shintō, altarul Shintō, Shintō de stat, noile religii Shintō etc., în loc să privim Shintō ca o singură entitate. Această abordare poate fi utilă, dar ridică întrebarea ce se înțelege prin „Shinto” în fiecare caz, mai ales că fiecare categorie încorporează sau a încorporat elemente budiste, confucianiste, taoiste, religioase populare și alte elemente.

— Savant în religie Brian Bocking [26]

Savanții religiei au dezbătut cum să clasifice Shinto. Inoue o considera parte din „familia religiilor din Asia de Est”. [27] Filosoful Stuart DB Picken a sugerat ca șintoismul să fie clasificat drept religie mondială , [28] în timp ce istoricul H. Byron Earhart a numit-o „religie majoră”. [29] La începutul secolului 21, a devenit din ce în ce mai comun ca practicanții să numească Shinto o religie a naturii . [30] De asemenea, este adesea descrisă ca o religie indigenă , [31] deși acest lucru generează dezbateri asupra diferitelor definiții diferite ale „indigenilor” în contextul japonez.[32] Noțiunea de Shinto ca „religie indigenă” a Japoniei a apărut din creșterea naționalismului modern din perioada Edo până în epoca Meiji; [33] această viziune a promovat ideea că originile Shinto au fost preistorice și că a reprezentat ceva de genul „voinței de bază a culturii japoneze”. [34] Proeminentul teolog șintoist Sokyo Ono, de exemplu, a spus că închinarea kami este „o expresie” a „credinței rasiale native” japoneze care a apărut în zilele mistice ale antichității îndepărtate” și că este „la fel de indigenă ca și oamenii care au adus națiunea japoneză în existență”. [35]Mulți savanți consideră această clasificare ca fiind inexactă. Earhart a remarcat că Shinto, absorbind multă influență chineză și budistă, a fost „prea complex pentru a fi etichetat pur și simplu [ca o] religie indigenă”. [29]

Există variații locale substanțiale în modul în care este practicat Shinto; [36] antropologul John K. Nelson a remarcat că „nu este o entitate unificată, monolitică, care are un singur centru și sistem propriu”. [32] Au fost identificate diferite tipuri de Shinto . „Hrine Shinto” se referă la practicile centrate în jurul altarelor [37] , iar „Shinto domestic” se referă la modurile în care kami sunt venerati în casă. [38] Unii savanți au folosit termenul „Folk Shinto” pentru a desemna practicile Shinto localizate, [39] sau practici în afara unui cadru instituționalizat. [32] În diferite epoci ale trecutului, a existat și un „ Sintoism de stat“, în care credințele și practicile șintoiste au fost strâns legate de statul japonez. [37] Reprezentând „un termen mixt” pentru multe tradiții variate din Japonia, termenul „shinto” este similar cu termenul „ hinduism ”, folosit pentru a descrie tradiții variate în Asia de Sud. [40]

EtimologieEditați | ×

O poartă torii de la altarul Takachiho-gawara de lângă Kirishima , prefectura Kagoshima , care este asociată cu povestea mitologică despre coborârea lui Ninigi -no-Mikoto pe pământ .

Termenul Shinto este adesea tradus în engleză ca „calea kami ”, [41] deși sensul său a variat de-a lungul istoriei japoneze. [42] Alți termeni sunt uneori folosiți sinonim cu „shinto”; acestea includ kami no michi (神の道, „calea kami ”), kannagara no michi (神ながらの道, scris și随神の道sau惟神の道, „calea kami din timpuri imemoriale”) , Kodō (古道, „calea antică”), Daidō (大道, „calea cea mare”Teidō (帝道, „calea imperială”). [43]

Termenul Shinto derivă din combinația a două caractere chinezești: shen (神), care înseamnă „spirit” și dao ( 道), care înseamnă „cale”, „drum” sau „cale”. [44] „Shendao” ( chineză :神道; pinyin : shéndào ; lit. „Calea Zeilor”) a fost un termen deja folosit în Yijing referindu-se la ordinea divină a naturii. [45] În perioada răspândirii budismului în perioada Han (206 î.Hr. – 220 î.Hr.), a fost folosit pentru a distingereligii chineze indigene din religia importată. Ge Hong l-a folosit în Baopuzi ca sinonim pentru taoism . [46]

Termenul chinezesc Shendao a fost adoptat inițial în japoneză ca Jindō ; [47] acesta a fost probabil folosit pentru prima dată ca termen budist pentru a se referi la zeități non-budiste. [48] ​​Printre cele mai timpurii apariții cunoscute ale termenului Shinto în Japonia se află în textul din secolul al VIII-lea, Nihon Shoki . [49] Aici, poate fi un termen generic pentru credința populară, [50] sau, alternativ, referire la taoism, deoarece multe practici taoiste au fost recent importate din Asia continentală. [51] În aceste utilizări timpurii japoneze, cuvântul Shintonu s-a aplicat unei tradiții religioase distincte și nici la nimic unic japonez; [52] Konjaku monogatarishui din secolul al XI-lea, de exemplu, se referă la o femeie din China care practică Shinto și, de asemenea, la oamenii din India care se închină la kami , indicând că acești termeni erau folosiți pentru a descrie religiile din afara Japoniei. [53]

În Japonia medievală, închinarea kami era în general văzută ca făcând parte din budismul japonez , kami înșiși fiind adesea interpretați ca Buddha . [54] În acest moment, termenul Shinto se referă din ce în ce mai mult la „autoritatea, puterea sau activitatea unui kami , fiind un kami sau, pe scurt, starea sau atributele unui kami ”. [55] Apare sub această formă în texte precum Nakatomi no harai kunge și povești Shintōshū . [55] În Dicționarul japonez portughez din 1603, Shintoeste definit ca referindu-se la ” kami sau chestiuni legate de kami “. [56] Termenul Shinto a devenit comun în secolul al XV-lea. [57] În timpul perioadei Edo târzii, savanții kokugaku au început să folosească termenul Shinto pentru a descrie ceea ce ei credeau că este o tradiție japoneză străveche, de durată și indigenă, care a precedat budismul; ei au susținut că șintoismul ar trebui folosit pentru a distinge cultul kami de tradiții precum budismul, taoismul și confucianismul. [58] Această utilizare a termenului Shinto a devenit din ce în ce mai populară începând cu secolul al XVIII-lea. [10]Termenul Shinto a fost folosit în mod obișnuit abia de la începutul secolului al XX-lea, când a înlocuit termenul taikyō („marea religie”) ca nume pentru religia de stat japoneză. [40]

ConvingerileEditați | ×

KamiEditați | ×

Articolul principal: Kami

O reprezentare artistică de Utagawa Kuniyoshi a kami Inari care se arată unui bărbat

Shinto este politeist , implicând venerarea multor zeități cunoscute sub numele de kami , [59] sau uneori ca jingi . [60] Așa cum se întâmplă adesea în japoneză, aici nu se face distincție între singular și plural și, prin urmare, termenul kami se referă atât la kami individual, cât și la grupul colectiv de kami . [61] Deși lipsește o traducere directă în engleză, [62] termenul kami a fost uneori redat ca „zeu” sau „spirit”; [63] istoricul religiei Joseph Kitagawaa declarat că aceste traduceri în engleză au fost „destul de nesatisfăcătoare și înșelătoare”, [64] și diverși savanți îndeamnă împotriva traducerii kami în engleză. [65] În japoneză, se spune adesea că există opt milioane de kami , termen care conotă un număr infinit, [66] iar practicanții Shinto cred că sunt prezenți peste tot. [4] Ei nu sunt priviți ca fiind omnipotenți , omniscient sau neapărat nemuritori . [67]

Termenul kami este „fluid din punct de vedere conceptual”, [68] și „vag și imprecis”. [69] În japoneză se aplică adesea puterii fenomenelor care inspiră un sentiment de uimire și uimire în privitor. [70] Kitagawa s-a referit la aceasta ca „ natura kami ”, afirmând că el o crede „oarecum analogă” cu ideile occidentale despre numinos și sacru . [64] Se vede că Kami locuiește atât în ​​vii, cât și în morți, în materie organică și anorganică și în dezastre naturale precum cutremure, secete și ciumă; [3] prezența lor este observată în forțele naturale, cum ar fi vântul, ploaia, focul și soarele.În consecință, Nelson a comentat că Shinto consideră „ fenomenele reale ale lumii în sine” ca fiind „divine”. [71] Înțelegerea șintoistă a kami a fost, de asemenea, caracterizată ca fiind animistă . [72]

În Japonia, kami au fost venerați încă din preistorie [4] , iar în perioada Yayoi erau priviți ca fiind fără formă și invizibili. [73] Numai sub influența budismului au fost reprezentați antropomorf; [74] statuile kami sunt cunoscute sub numele de shinzo . [75] Kami sunt de obicei asociate cu un loc specific, adesea unul care este remarcat ca o caracteristică proeminentă în peisaj, cum ar fi o cascadă, un munte, o stâncă mare sau un copac distinctiv. [76] Obiectele sau locurile fizice în care se crede că kami au o prezență sunt denumite shintai ;[77] obiectele locuite de kami care sunt plasate în altar sunt cunoscute ca go-shintai . [78] Obiectele alese în mod obișnuit în acest scop includ oglinzi, săbii, pietre, mărgele și tăblițe inscripționate. [79] Aceste go-shintai sunt ascunse de vederea vizitatorilor, [80] și pot fi ascunse în cutii, astfel încât nici măcar preoții nu știu cum arată. [77]

Se crede că Kami sunt capabili atât de fapte binevoitoare, cât și distructive; [81] dacă avertismentele despre buna conduită sunt ignorate, kami poate aplica pedeapsa numită shinbatsu , adesea sub formă de boală sau moarte subită. [82] Unii kami , denumiti magatsuhi-no-kami sau araburu kami , sunt priviți ca fiind în esență răuvoitori și distructivi. [83] Kami – ului le sunt oferite ofrande și rugăciuni pentru a-și câștiga binecuvântările și pentru a-i descuraja să se angajeze în acțiuni distructive. [3] Shinto caută să cultive și să asigure o relație armonioasă între oameni șikami și astfel cu lumea naturală. [84] Kami mai localizațipot fi supuși unor sentimente de intimitate și familiaritate din partea membrilor comunității locale care nu sunt îndreptate către kami mai răspândiți precum Amaterasu. [85] Kamiulunei anumite comunități este denumit ujigami-ul lor , [ 86 ] în timp ce cel al unei anumite case este yashikigami . [87]

Kami nu sunt considerați metafizic diferiți de umanitate, [68] fiind posibil ca oamenii să devină kami . [62] Oamenii morți sunt uneori venerați ca kami, fiind priviți ca protectori sau figuri ancestrale. [88] Unul dintre cele mai proeminente exemple este cel al împăratului Ōjin , care la moartea sa a fost consacrat ca kami Hachiman , considerat a fi un protector al Japoniei și un kami al războiului. [89] În cultura japoneză, strămoșii pot fi priviți ca o formă de kami . [90] În vestul Japoniei, termenul jigamieste folosit pentru a descrie kami -ul consacrat al unui fondator de sat. [91] În unele cazuri, ființele umane vii au fost, de asemenea, privite ca kami ; [3] acestea au fost numite akitsumi kami [92] sau arahito-gami . [93] În sistemul Shinto de stat din epoca Meiji, împăratul Japoniei a fost declarat a fi kami , [62] în timp ce mai multe secte șintoiste și-au considerat liderii cami vii . [62]

Un copac sacru vechi de 3000 de ani ( shintai ) din Altarul Takeo

Deși unii kami sunt venerați doar într-o singură locație, alții au sanctuare dedicate lor în multe zone ale Japoniei. [94] Hachiman, de exemplu, are în jur de 25.000 de altare dedicate lui. [39] Actul de a înființa un nou altar pentru un kami care are deja unul se numește bunrei („împărțirea spiritului”). [95] Ca parte a acestui lucru, kami este invitat să intre într-un loc nou, unde poate fi venerat, cu ceremonia de plată cunoscută sub numele de kanjo . [94] Noul altar subsidiar este cunoscut sub numele de bunsha . [96] Kami individualnu se crede că puterea lor este diminuată din cauza reședinței în mai multe locații și nu există o limită a numărului de locuri în care un kami poate fi consacrat. [94] În unele perioade, au fost percepute taxe pentru dreptul de a consacra un anumit kami într-un loc nou. [94] Altarele nu sunt întotdeauna concepute ca structuri permanente. [4]

Se crede că mulți kami au mesageri, cunoscuți sub numele de kami no tsukai sau tsuka washime , iar aceștia sunt în general descriși ca având forme animale. [94] Mesagerul lui Inari, de exemplu, este descris ca o vulpe ( kitsune ), [97] în timp ce mesagerul lui Hachiman este un porumbel. [94] Cosmologia șintoistă include și bakemono , spirite care provoacă acte răuvoitoare. [98] Bakemono includ oni , tengu , kappa , mononoke și yamanba . [98] Folclorul japonez include, de asemenea, credința îngoryō sau onryō , spirite neliniștite sau răzbunătoare, în special ale celor care au murit violent și fără rituri funerare adecvate. [99] Se crede că acestea provoacă suferință celor vii, ceea ce înseamnă că trebuie să fie liniștite, de obicei prin rituri budiste, dar uneori prin consacrarea lor ca kami . [99] Alte figuri supranaturale japoneze includ tanuki , creaturi asemănătoare animalelor care pot lua formă umană. [100]

CosmogonieEditați | ×

Articole principale: Amenominakanushi și mitul creației japoneze

Izanami -no-Mikoto și Izanagi -no-Mikoto, de Kobayashi Eitaku, sfârșitul secolului al XIX-lea

Originea kami -ului și a Japoniei însăși sunt descrise în două texte din secolul al VIII-lea, Kojiki și Nihon Shoki [101] , deși relatările pe care le furnizează diferă parțial. [102] Bazându-se în mare parte pe influența chineză, [103] aceste texte au fost comandate de elitele conducătoare pentru a-și legitima și consolida conducerea. [104] Deși nu a avut niciodată o importanță deosebită pentru viața religioasă japoneză [105] , la începutul secolului al XX-lea, guvernul a proclamat că relatările lor erau faptice. [106]

Kojiki povestește că universul a început cu ame -tsuchi , separarea elementelor luminoase și pure ( ame , „rai”) de elementele grele ( tsuchi , „pământ”). [107] Au apărut apoi trei kami: Amenominakanushi , Takamimusuhi no Mikoto și Kamimusuhi no Mikoto . Au urmat și alți kami, inclusiv un frate și o soră, Izanagi și Izanami . [108] Kami i – a instruit pe Izanagi și Izanami să creeze pământ pe pământ. În acest scop, frații au agitat marea sărată cu o suliță cu bijuterii, din care insula Onogoroa fost format. [109] Izanagi și Izanami au coborât apoi pe Pământ, unde acesta din urmă a dat naștere altor kami . Unul dintre aceștia a fost un kami de foc , a cărui naștere a ucis Izanami. [110] Izanagi a coborât apoi în lumea de jos ( yomi ) pentru a-și recupera sora, dar acolo i-a văzut corpul putrezindu-se. Rușinată să fie văzută în această stare, ea l-a alungat din yomi , iar el i-a închis intrarea cu un bolovan. [111]

Izanagi s-a scăldat în mare pentru a scăpa de poluarea provocată de asistarea la putrefacția lui Izanami. Prin acest act, mai mult kami a apărut din corpul său: Amaterasu ( kami -ul soarelui ) s-a născut din ochiul său stâng, Tsukuyomi ( kami -ul lunii ) din ochiul său drept și Susanoo ( kami -ul furtunii ) din nasul său. [112] Susanoo s-a comportat într-un mod distructiv și, pentru a scăpa de el, Amaterasu s-a ascuns într-o peșteră, cufundând pământul în întuneric. Celălalt kami a reușit în cele din urmă să o convingă să iasă. [113] Susanoo a fost apoi alungat pe pământ, unde s-a căsătorit și a avut copii. [114]Potrivit Kojiki , Amaterasu și-a trimis apoi nepotul, Ninigi , să conducă Japonia, dându-i mărgele curbate, o oglindă și o sabie: simbolurile autorității imperiale japoneze. [115] Amaterasu rămâne probabil cel mai venerat kami din Japonia . [116]

Cosmologie și viața de apoiEditați | ×

În Shinto, principiul creativ care pătrunde toată viața este cunoscut sub numele de musubi și este asociat cu propriul său kami . [117] În gândirea tradițională japoneză, nu există un concept de dualitate globală între bine și rău. [118] Conceptul de aki cuprinde nenorocirea, nefericirea și dezastrul, deși nu corespunde tocmai cu conceptul occidental de rău. [119] Nu există escatologie în Shinto. [120] Texte precum Kojiki și Nihon Shoki descriu mai multe tărâmuri în cosmologia Shinto. [121]Acestea prezintă un univers împărțit în trei părți: Câmpia Înaltului Cer ( Takama-no-hara ), unde locuiesc kami ; Lumea Fenomenală sau Manifestată ( Utsushi-yo ), în care locuiesc oamenii; și Lumea Inferioară ( Yomotsu-kuni ), unde locuiesc spiritele necurate. [122] Cu toate acestea, textele mitologice nu trasează demarcații ferme între aceste tărâmuri. [123]

Shinto include credința într-un spirit sau suflet uman, numită mitama sau tamashii , care conține patru aspecte. [124] Deși ideile indigene despre viața de apoi au fost probabil bine dezvoltate înainte de sosirea budismului, [125] japonezii contemporani adoptă adesea concepte budiste despre viața de apoi. [126] Shinto-ul modern pune mai mult accent pe această viață decât pe orice viață de apoi. [127] Poveștile mitologice precum Kojiki descriu yomi sau yomi-no-kuni ca pe un tărâm al morților, [128] deși acest lucru nu joacă niciun rol în Shinto-ul modern. [125]Ideile moderne șintoiste despre viața de apoi se învârt în mare parte în jurul ideii că spiritul supraviețuiește morții corporale și continuă să ajute cei vii. După 33 de ani, devine apoi parte a familiei kami . [129] Se crede uneori că aceste spirite ancestrale locuiesc în munți, [130] de unde coboară pentru a lua parte la evenimente agricole. [131] Credințele șintoismului din viața de apoi includ și obake , spirite nelinistite care au murit în circumstanțe nefavorabile și adesea caută răzbunare. [132]

Puritate și impuritateEditați | ×

O temă cheie în Shinto este evitarea kegare (“poluarea” sau “impuritatea”), [133] asigurând în același timp harae (“puritatea”). [134] În gândirea japoneză, oamenii sunt văzuți ca fundamental puri. [135] Prin urmare, Kegare este văzută ca fiind o condiție temporară care poate fi corectată prin realizarea harae . [136] Riturile de purificare sunt conduse astfel încât să restabilească un individ la sănătatea „spirituală” și să le facă utile societății. [137]

Rit de purificare șintoist după un turneu ceremonial de sumo pentru copii la Kamigamo Jinja din Kyoto

Această noțiune de puritate este prezentă în multe fațete ale culturii japoneze, cum ar fi accentul pe care îl pune pe scăldat. [138] De exemplu, purificarea este considerată importantă în pregătirea sezonului de plantare, [139] în timp ce artiștii teatrului noh sunt supuși unui rit de purificare înainte de a-și desfășura spectacolele. [140] Printre lucrurile considerate poluanți speciali în Shinto se numără moartea, boala, vrăjitoria, jupuirea în viață a unui animal, incestul, bestialitatea, excrementele și sângele asociat fie cu menstruația, fie cu nașterea. [141] Pentru a evita kegare , preoții și alți practicanți se pot angaja în abstinență și pot evita diverse activități înaintea unui festival sau ritual. [136]Diverse cuvinte, numite imi-kotoba , sunt, de asemenea, considerate tabu, iar oamenii evită să le rostească atunci când se află la un altar; acestea includ shi (moarte), byō (boală) și shishi (carne). [142]

O ceremonie de purificare cunoscută sub numele de misogi implică utilizarea apei proaspete, a apei sărate sau a sării pentru a îndepărta kegare . [143] Scufundarea completă în mare este adesea considerată cea mai veche și mai eficientă formă de purificare. [144] Acest act se leagă de povestea mitologică în care Izanagi s-a scufundat în mare pentru a se purifica după ce și-a descoperit soția decedată; din acest act au izvorât din corpul lui alți kami. [145] O alternativă este scufundarea sub o cascadă. [146] Sarea este adesea privită ca o substanță purificatoare; [147] unii practicanți Shinto se vor stropi de exemplu sare pe ei înșiși după o înmormântare, [148]în timp ce restaurantele care administrează pot pune o grămadă mică de sare afară înainte de începerea afacerilor în fiecare zi. [149] Focul, de asemenea, este perceput ca o sursă de purificare. [150] Yaku-barai este o formă de harae concepută pentru a preveni nenorocirea, [ 151] în timp ce oharae , sau „ceremonia marii purificări”, este adesea folosită pentru ritualurile de purificare de sfârșit de an și se desfășoară de două ori pe an. la multe sanctuare. [152] Înainte de perioada Meiji, riturile de purificare erau în general îndeplinite de onmyōji , un tip de ghicitor ale cărui practici derivau din filozofia chinezească yin și yang . [153]

Kannagara , moralitate și eticăEditați | ×

În Shinto, kannagara („calea kami”) descrie legea ordinii naturale , [154] cu wa („armonie benignă”) fiind inerentă tuturor lucrurilor. [155] Perturbarea wa este considerată rea, contribuția la aceasta este considerată bună; [156] ca atare, subordonarea individului față de unitatea socială mai mare a fost mult timp o caracteristică a religiei. [157] Shinto încorporează povești și mituri morale, dar nu o doctrină etică globală, codificată; [3] Offner a remarcat că Shinto nu a specificat niciun „cod de comportament unificat și sistematizat”. [19] Vederile sale despre kannagarainfluențează anumite opinii etice, concentrate pe sinceritate ( makoto ) și onestitate ( tadashii ). [154] Makoto este privit ca o virtute cardinală în religia japoneză în sens mai larg. [158] Shinto include uneori referire la patru virtuți cunoscute sub numele de akaki kiyoki kokoro sau sei-mei-shin , adică „puritatea și veselia inimii”, care sunt legate de starea harae. [159] Offner credea că în Shinto, ideile despre bunătate sunt legate de „ceea ce posedă sau se referă la, frumusețe, strălucire, excelență, noroc, noblețe, puritate, adecvare, armonie, conformitate [și] productivitate”. [160] Shojikieste privită ca o virtute, care cuprinde onestitatea, corectitudinea, veridicitatea și sinceritatea. [161] Flexibilitatea lui Shinto în ceea ce privește moralitatea și etica a fost o sursă de critici frecvente, în special din partea celor care susțin că religia poate deveni cu ușurință un pion pentru cei care doresc să o folosească pentru a-și legitima autoritatea și puterea. [162]

De-a lungul istoriei japoneze, noțiunea de saisei-itchi , sau uniunea dintre autoritatea religioasă și autoritatea politică, a fost mult timp proeminentă. [163] Cali și Dougill au remarcat că Shinto a fost mult timp asociat cu „o viziune insulară și protectoare” a societății japoneze. [164] Ei au adăugat că în lumea modernă, Shinto tinde spre conservatorism și naționalism. [164] La sfârșitul anilor 1990, Bocking a remarcat că „un naționalism aparent regresiv pare încă aliatul natural al unor elemente centrale” din Shinto. [165] Ca urmare a acestor asocieri, Shinto este încă privit cu suspiciune de către diverse grupuri de libertăți civile din Japonia și de mulți dintre vecinii Japoniei. [165]

Acțiunile preoților de la Altarul Yasukuni din Tokyo au generat controverse în Asia de Est

Preoții șintoisti se pot confrunta cu diverse dificultăți etice. În anii 1980, de exemplu, preoții de la Altarul Suwa din Nagasaki au dezbătut dacă să invite echipajul unei nave ale marinei americane acostate în orașul port la sărbătorile festivalului lor, având în vedere sensibilitățile legate de utilizarea bombei atomice în oraș în 1945. . [166] În alte cazuri, preoții s-au opus proiectelor de construcție pe terenuri deținute de altar, uneori punându-le în contradicție cu alte grupuri de interese. [167] La ​​Kaminoseki , la începutul anilor 2000, un preot s-a opus vânzării terenurilor din altar pentru a construi o centrală nucleară ; în cele din urmă a fost presat să demisioneze din cauza acestei probleme. [168]O altă problemă de dezbatere considerabilă a fost activitățile Altarului Yasukuni din Tokyo. Altarul este dedicat morților de război din Japonia, iar în 1979 a consacrat 14 bărbați, inclusiv Hideki Tojo , care fuseseră declarați inculpați de clasa A la Procesele pentru crime de război din 1946 de la Tokyo . Acest lucru a generat condamnări atât interne, cât și internaționale, în special din partea Chinei și Coreei. [169]

În secolul 21, Shinto a fost din ce în ce mai descris ca o spiritualitate centrată pe natură, cu acreditări ecologiste . [170] Altarele șintoiste au subliniat din ce în ce mai mult conservarea pădurilor care înconjoară multe dintre ele, [171] și mai multe sanctuare au colaborat cu campanii locale de mediu. [172] În 2014, la altarul Ise a avut loc o conferință internațională interreligioasă privind sustenabilitatea mediului, la care au participat reprezentanți ai Națiunilor Unite și aproximativ 700 de preoți șintoisti. [173]Comentatorii critici au caracterizat prezentarea Shinto ca o mișcare ecologistă mai degrabă ca un stratagem retoric decât un efort concertat al instituțiilor șintoiste de a deveni durabil din punct de vedere ecologic. [174] Savantul Aike P. Rots a sugerat că repoziționarea Shinto ca „religie naturală” ar fi putut crește în popularitate ca mijloc de a disocia religia de problemele controversate „legate de memoria războiului și patronajul imperial”. [30]

PracticăEditați | ×

Shinto tinde să se concentreze mai degrabă pe comportamentul ritual decât pe doctrină. [175] Filosofii James W. Boyd și Ron G. Williams au declarat că Shinto este „în primul rând o tradiție rituală”, [176] în timp ce Picken a observat că „Shinto este interesat nu de credenda , ci de agendă , nu de lucruri care ar trebui fi crezut, ci în lucrurile care ar trebui făcute”. [177] Savantul în religie Clark B. Offner a declarat că concentrarea lui Shinto era pe „menținerea tradițiilor comunale, ceremoniale în scopul bunăstării umane (comunale)”. [160] Este adesea dificil să distingem practicile Shinto de obiceiurile japoneze mai larg, [178]cu Picken observând că „viziunea asupra lumii despre Shinto” a oferit „sursa principală a înțelegerii de sine în stilul de viață japonez”. [177] Nelson a afirmat că „Orientările și valorile bazate pe shinto[…] se află la baza culturii, societății și caracterului japonez”. [179]

AltareEditați | ×

Articolul principal: Altarul Shinto

Poarta principală către Fushimi Inari-taisha din Kyoto, unul dintre cele mai vechi altare din Japonia

Spațiile publice în care sunt adorați kami sunt adesea cunoscute sub termenul generic jinja (“kami-loc”); [180] acest termen se aplică mai degrabă locației decât unei anumite clădiri. [181] Jinja este de obicei tradus ca „altar” în engleză, [182] deși în literatura anterioară a fost uneori tradus ca „templu”, [6] un termen acum rezervat mai frecvent structurilor budiste din Japonia. [183] ​​Există aproximativ 100.000 de sanctuare publice în Japonia; [184] aproximativ 80.000 sunt afiliați la Asociația Altarelor Shinto, [185] alți 20.000 fiind neafiliați. [186]Se găsesc în toată țara, de la zone rurale izolate până la cele metropolitane dense. [187] Termeni mai specifici sunt uneori folosiți pentru anumite sanctuare, în funcție de funcția lor; unele dintre marile sanctuare cu asociații imperiale sunt denumite jingū , [188] cele dedicate morților de război sunt denumite shokonsha , [161] iar cele legate de munți considerați a fi locuiți de kami sunt yama-miya . [189]

Jinja consta de obicei din complexe de clădiri multiple [190] , stilurile arhitecturale ale altarelor s-au dezvoltat în mare parte în perioada Heian . [191] Sanctuarul interior în care trăiește kami este hondenul . [192] În interiorul hondenului poate fi depozitat material aparținând kami-ului; cunoscut sub numele de shinpo , acesta poate include lucrări de artă, îmbrăcăminte, arme, instrumente muzicale, clopoței și oglinzi. [193] De obicei, închinătorii își desfășoară actele în afara hondenului. [22] Lângă honden poate fi găsit uneori un altar subsidiar, bekkū, la un alt kami; kami-ul care locuiește în acest altar nu este neapărat perceput ca fiind inferior celui din honden. [194] În unele locuri, au fost ridicate săli de cult, numite haiden . [195] La un nivel inferior poate fi găsită sala ofrandelor, cunoscută sub numele de heiden . [196] Împreună, clădirea care găzduiește honden, haiden și heiden este numită hongū . [197] În unele sanctuare, există o clădire separată în care să se desfășoare ceremonii suplimentare, cum ar fi nunți, cunoscută sub numele de gishikiden , [198] sau o clădire specifică în care se efectuează dansul kagura , cunoscut sub numele dekagura-den . [199] În mod colectiv, clădirile centrale ale unui altar sunt cunoscute sub numele de umbră , [200] în timp ce incintele sale sunt cunoscute ca keidaichi [201] sau shin’en . [202] Această incintă este înconjurată de gardul tamagaki , [203] cu intrare printr-o poartă shinmon , care poate fi închisă noaptea. [204]

Reprezentări ale torii la altarul Fushimi Inari-taisha din Kyoto

Intrările la altar sunt marcate de o poartă cu două stâlpi, cu una sau două traverse deasupra, cunoscută sub numele de torii . [205] Detaliile exacte ale acestor torii variază și există cel puțin douăzeci de stiluri diferite. [206] Acestea sunt considerate ca delimitând zona în care locuiește kami; [22] trecerea pe sub ele este adesea privită ca o formă de purificare. [207] Mai larg, torii sunt simboluri recunoscute internațional ale Japoniei. [22] Forma lor arhitecturală este clar japoneză, deși decizia de a picta majoritatea în vermilion reflectă o influență chineză care datează din perioada Nara . [208]De asemenea, la intrările în multe sanctuare se află komainu , statui de leu sau câine asemănător animalelor percepute pentru a speria spiritele răuvoitoare; [209] de obicei, acestea vor veni ca o pereche, unul cu gura deschisă, celălalt cu gura închisă. [210]

Altarele sunt adesea amplasate în grădini [211] sau în plantații împădurite numite chinju no mori („pădurea kamiului tutelar”) [212] , care variază ca mărime de la doar câțiva copaci la zone mari de pădure. [213] Lanterne mari, cunoscute sub numele de tōrō , sunt adesea găsite în aceste incinte. [214] Altarele au adesea un birou, cunoscut sub numele de shamusho , [215] un saikan în care preoții sunt supuși formelor de abstinență și purificare înainte de a desfășura ritualuri [216] și alte clădiri, cum ar fi cartierul preoților și un depozit. [207] Diverse chioșcuri vând adesea amulete vizitatorilor.[217] De la sfârșitul anilor 1940, sanctuarele au trebuit să fie autosuficiente financiar, bazându-se pe donațiile închinătorilor și vizitatorilor. Aceste fonduri sunt folosite pentru a plăti salariile preoților, pentru a finanța întreținerea clădirilor, pentru a acoperi cotizațiile de membru al sanctuarului la diferite grupuri șintoiste regionale și naționale și pentru a contribui la fondurile de ajutor pentru dezastre. [218]

În Shinto, este văzut ca fiind important ca locurile în care sunt venerati kami să fie păstrate curate și nu neglijate. [219] Până în perioada Edo, era obișnuit ca sanctuarele kami să fie demolate și reconstruite într-o locație din apropiere pentru a elimina orice poluanți și pentru a asigura puritatea. [220] Acest lucru a continuat în vremurile recente în anumite locuri, cum ar fi Marele Altar Ise, care este mutat într-un site adiacent la fiecare două decenii. [221] Altarele separate pot fi, de asemenea, fuzionate într-un proces cunoscut sub numele de jinja gappei , [222] în timp ce actul de a transfera kami dintr-o clădire în alta se numește sengu . [223] Altarele pot avea legende despre întemeierea lor, care sunt cunoscute caen-gi . Acestea înregistrează uneori și miracole asociate cu altarul. [224] Începând cu perioada Heian, en-gi- urile au fost adesea repovestite pe suluri cu imagini cunoscute sub numele de emakimono . [225]

Preoția și mikoEditați | ×

Ceremonia Yutateshinji susținută de preoții Shinto la Altarul Miwa din Sakurai, Nara

Altarele pot fi îngrijite de preoți, de comunitățile locale sau de familiile pe a căror proprietate se află altarul. [22] Preoții șintoisti sunt cunoscuți în japoneză ca kannushi , însemnând „proprietorul kami ”, [226] sau alternativ ca shinshoku sau shinkan . [227] Mulți kannushi își asumă rolul într-o linie de succesiune ereditară trasată în anumite familii. [228] În Japonia contemporană, există două universități principale de formare pentru cei care doresc să devină kannushi , la Universitatea Kokugakuin din Tokyo și la Universitatea Kogakkan din Prefectura Mie .[229] Preoții pot crește treptat pe parcursul carierei lor. [230] Numărul de preoți dintr-un anumit altar poate varia; unele sanctuare pot avea zeci, iar altele nu au niciunul, fiind în schimb administrate de voluntari laici locali. [231] Unii preoți administrează mai multe altare mici, uneori peste zece. [232]

Costumul preotesc se bazează în mare parte pe hainele purtate la curtea imperială în perioada Heian. [233] Include o pălărie înaltă, rotunjită, cunoscută sub numele de eboshi , [234] și saboți din lemn lăcuți negru, cunoscuți sub numele de asagutsu . [235] Îmbrăcămintea exterioară purtată de un preot, de obicei colorată în negru, roșu sau albastru deschis, este hō , [236] sau ikan . [142] O versiune de mătase albă a ikanului , folosită pentru ocazii formale, este cunoscută sub numele de saifuku . [237] O altă haină preoțească este kariginu, care este modelat după hainele de vânătoare în stil Heian. [238] De asemenea, o parte din ținuta preoțească standard este un evantai hiōgi , [239] în timp ce în timpul ritualurilor, preoții poartă o bucată plată de lemn cunoscută sub numele de shaku . [240] Acest costum este în general mai ornamentat decât hainele sumbre purtate de călugării budiști japonezi. [233]

Miko efectuează o ceremonie Shinto lângă râul Kamo

Preotul principal la un altar este gūji . [241] Altarele mai mari pot avea, de asemenea, un preot principal asistent, gon-gūji . [242] Ca și în cazul profesorilor, instructorilor și clerului budist, preoții șintoisti sunt adesea denumiți sensei de către practicanții laici. [243] Din punct de vedere istoric, au existat preoți de sex feminin, deși au fost în mare parte împinși din pozițiile lor în 1868. [244] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, femeilor li sa permis din nou să devină preoți pentru a umple golul cauzat de un număr mare de bărbați înrolați în armata. [245] Până la sfârșitul anilor 1990, aproximativ 90% dintre preoți erau bărbați, 10% femei. [116]Preoții sunt liberi să se căsătorească și să aibă copii. [245] La sanctuarele mai mici, preoții au adesea alte locuri de muncă cu normă întreagă și servesc doar ca preoți în ocazii speciale. [242] Înainte de anumite sărbători majore, preoții pot trece printr-o perioadă de abstinență de la relațiile sexuale. [246] Unii dintre cei implicați în festivaluri se abțin de la o serie de alte lucruri, cum ar fi consumul de ceai, cafea sau alcool, imediat înainte de evenimente. [247]

Preoții sunt asistați de jinja miko , uneori denumite „fecioare-altar” în engleză. [248] Aceste miko sunt de obicei necăsătorite, [249] deși nu neapărat virgine. [250] În multe cazuri, acestea sunt fiicele unui preot sau ale unui practicant. [248] Ei sunt subordonați preoților din ierarhia altarului. [251] Rolul lor cel mai important este în dansul kagura , cunoscut sub numele de otome-mai . [252] Mikoprimesc doar un salariu mic, dar câștigă respect de la membrii comunității locale și învață abilități precum gătit, caligrafie, pictură și etichetă, care îi pot beneficia atunci când își caută mai târziu un loc de muncă sau un partener de căsătorie. [252] În general, ei nu locuiesc la altare. [252] Uneori ocupă și alte roluri, cum ar fi secretari în birourile altarului sau funcționari la birourile de informare sau ca chelnerițe la sărbătorile naorai . De asemenea, ei asistă kannushi în riturile ceremoniale. [252]

Vizite la sanctuareEditați | ×

Un preot purifică zona din fața reședinței unui kami .

Vizitele la altar sunt numite sankei , [253] sau jinja mairi . [254] Unii indivizi vizitează sanctuarele zilnic, adesea pe drumul lor de dimineață către serviciu; [254] de obicei durează doar câteva minute. [254] De obicei, un adorator se va apropia de honden, punând o ofrandă monetară într-o cutie și apoi sună un clopoțel pentru a atrage atenția kami -ului. [255] Apoi, ei se închină, bat din palme și stau în picioare în timp ce aduc în tăcere o rugăciune. [256] Aplaudatul este cunoscut ca kashiwade sau hakushu ; [257] rugăciunile sau cererile ca kigan .[258] Această închinare individuală este cunoscută sub numele de hairei . [259] Mai larg, rugăciunile rituale către kami sunt numite norito , [260] în timp ce monedele oferite sunt saisen . [261] La altar, persoanele care fac rugăciuni nu se roagă neapărat unui anumit kami . [254] Este posibil ca un adorator să nu știe numele unui kami care locuiește la altar și nici câți kami se crede că locuiesc acolo. [262] Spre deosebire de anumite alte religii, sanctuarele Shinto nu au slujbe săptămânale la care practicanții sunt așteptați să participe. [263]

Unii practicanți Shinto nu își oferă direct rugăciunile kami -ului , ci mai degrabă cer ca un preot să le ofere în numele lor; aceste rugăciuni sunt cunoscute sub numele de kitō . [264] Mulți indivizi se apropie de kami cerând cereri pragmatice. [265] Solicitări de ploaie, cunoscute sub numele de amagoi („solicitarea ploii”) au fost găsite în toată Japonia, Inari fiind o alegere populară pentru astfel de solicitări. [266] Alte rugăciuni reflectă preocupări mai contemporane. De exemplu, oamenii pot cere ca preotul să se apropie de kami pentru a-și purifica mașina în speranța că acest lucru îl va împiedica să fie implicat într-un accident. [267]În mod similar, companiile de transport solicită adesea rituri de purificare pentru autobuzele sau avioanele noi care urmează să intre în funcțiune. [268] Înainte ca o clădire să fie construită, este obișnuit ca fie persoane private, fie ca firma de construcții să angajeze un preot șintoist să vină pe terenul în curs de dezvoltare și să efectueze jichinsai , sau ritualul de sfințire a pământului. Acest lucru purifică site-ul și îi cere kami -ului să-l binecuvânteze. [269]

O Toyota Previa binecuvântată la Altarul Hokkaidō

Oamenii îi cer adesea kami -ului să ajute la compensarea evenimentelor nefavorabile care îi pot afecta. De exemplu, în cultura japoneză, vârsta de 33 de ani este văzută ca fiind un ghinion pentru femei și 42 de ani pentru bărbați și, astfel, oamenii pot cere kami să compenseze orice ghinion asociată cu această vârstă. [270] Anumite direcții pot fi, de asemenea, văzute ca fiind nefavorabile pentru anumite persoane în anumite momente și astfel oamenii se pot apropia de kami cerându-le să compenseze această problemă dacă trebuie să călătorească într-una dintre aceste direcții nefericite. [270]

Pelerinajul a fost mult timp important în religia japoneză, [271] cu pelerinaje la sanctuarele șintoiste numite junrei . [272] O rundă de pelerinaje, prin care indivizii vizitează o serie de altare și alte locuri sacre care fac parte dintr-un circuit stabilit, este cunoscută sub numele de junpai . [272] Un individ care conduce acești pelerini este uneori numit sendatsu . [223] Timp de multe secole, oamenii au vizitat și altarele din motive în primul rând culturale și recreative, spre deosebire de cele spirituale. [254] Multe dintre sanctuare sunt recunoscute ca situri de importanță istorică, iar unele sunt clasificate ca UNESCO . Situri ale Patrimoniului Mondial . [254] Altare precum Shimogamo Jinja și Fushimi Inari Taisha din Kyoto, Meiji Jingū din Tokyo și Atsuta Jingū din Nagoya sunt printre cele mai populare locuri turistice din Japonia. [168] Multe sanctuare au un sigiliu unic de ștampilă de cauciuc pe care vizitatorii îl pot imprima în cartea lor de sutanpu bukku sau de ștampile, demonstrând diferitele sanctuare pe care le-au vizitat. [273]

Harae și hōbeiEditați | ×

Articolul principal: Harae

Ritualurile Shinto încep cu un proces de purificare, care implică adesea spălarea mâinilor și a gurii la bazinul temizu ; acest exemplu este la Itsukushima Jinja.

Ritualurile Shinto încep cu un proces de purificare sau harae . [274] Folosind apă dulce sau apă sărată, aceasta este cunoscută sub numele de misogi . [143] La altare, aceasta presupune stropirea acestei ape pe față și pe mâini, o procedură cunoscută sub numele de temizu , [275] folosind un font cunoscut sub numele de temizuya . [276] O altă formă de purificare la începutul unui ritual șintoist implică fluturarea unui streamer de hârtie albă sau a baghetei cunoscute sub numele de haraigushi . [277] Când nu este folosit, haraigushi este de obicei ținut într-un suport. [275] Preotul flutură haraigushiorizontal peste o persoană sau un obiect care este purificat într-o mișcare cunoscută sub numele de sa-yu-sa (“stânga-dreapta-stânga”). [275] Uneori, în locul unui haraigushi , purificarea se realizează cu o o-nusa , o ramură de veșnic verde de care au fost atașate benzi de hârtie. [275] Fluturarea haraigushi – ului este adesea urmată de un act suplimentar de purificare, shubatsu , în care preotul stropește apă, sare sau saramură peste cele asamblate dintr-o cutie de lemn numită ‘en-to-oke sau magemono . [278]

Actele de purificare realizate, petițiile cunoscute sub numele de norito sunt adresate kami . [279] Aceasta este urmată de o apariție a miko , care încep într-o mișcare circulară lentă înaintea altarului principal. [279] Ofertele sunt apoi prezentate kami , fiind așezate pe o masă. [279] Acest act este cunoscut sub numele de hōbei ; [236] darurile în sine ca saimotsu [216] sau sonae-mono . [280] Din punct de vedere istoric, ofrandele oferite kami -ului includeau hrană, pânză, săbii și cai. [281]În perioada contemporană, închinătorii laici oferă de obicei cadouri în bani kami , în timp ce preoții le oferă, în general, mâncare, băutură și crenguțe din arborele sakaki sacru. [39] Jertfele de animale nu sunt considerate ofrande adecvate, deoarece vărsarea sângelui este văzută ca un act poluant care necesită purificare. [282] Ofertele prezentate sunt uneori simple și alteori mai elaborate; la Marele Altar din Ise, de exemplu, 100 de stiluri de mâncare sunt așezate ca ofrande. [279] Alegerea ofertelor va fi adesea adaptată la kami și ocazie specifice. [193]

Ofertele de mâncare și băutură sunt denumite în mod specific shinsen . [193] Sake , sau vinul de orez, este o ofrandă foarte comună pentru kami . [283] După ce au fost oferite ofrande, oamenii soarb adesea vin de orez cunoscut sub numele de o-miki . [279] Băutul vinului o-miki este văzut ca o formă de comuniune cu kami . [284] La ocazii importante, se ține apoi o sărbătoare, cunoscută sub numele de naorai , în interiorul unei săli de banchet atașată complexului altar. [285]

Se crede că kami le place muzica. [286] Un stil de muzică interpretat la altare este gagaku . [287] Instrumentele folosite includ trei trestii ( fue , sho și hichiriki ), yamato -koto și „trei tobe” ( taiko , kakko și shōko ). [288] Alte stiluri muzicale interpretate la altare pot avea un accent mai limitat. La sanctuare precum Ōharano Shrine din Kyoto, muzică azuma-asobi („divertisment estic”) este interpretată pe 8 aprilie. [98]De asemenea, în Kyoto, diferite festivaluri folosesc stilul de muzică și dans dengaku , care provine din cântecele de plantare a orezului. [289] În timpul ritualurilor, oamenii care vizitează altarul sunt așteptați să stea în stil seiza , cu picioarele ascunse sub fund. [290] Pentru a evita crampele, persoanele care dețin această poziție pentru o perioadă lungă de timp își pot mișca periodic picioarele și își pot flexa călcâiele. [291]

Altare de acasăEditați | ×

O kamidana afișând un shimenawa și shide

După ce și-au văzut popularitatea crescând în epoca Meiji, [292] mulți practicanți Shinto au și un altar de familie, sau kamidana („raftul kami”), în casa lor. [293] Acestea constau de obicei din rafturi plasate într-o poziție ridicată în camera de zi. [294] Kamidana poate fi găsită și în locurile de muncă, restaurante, magazine și nave maritime. [295] Unele sanctuare publice vând kamidana întreg . [296]

Alături de kamidana , multe gospodării japoneze au și butsudan , altare budiste care consacră strămoșii familiei; [297] reverența ancestrală rămâne un aspect important al tradiției religioase japoneze. [131] În rarele cazuri în care indivizilor japonezi li se oferă o înmormântare șintoistă mai degrabă decât una budistă, un altar tama- ya , mitama-ya sau sorei-sha poate fi ridicat în casă în locul unui butsudan . Acesta va fi de obicei plasat sub kamidana și include simboluri ale spiritului ancestral rezident, de exemplu o oglindă sau un sul. [298]

Kamidana consacră adesea kami-ul unui altar public din apropiere, precum și un kami tutelar asociat cu ocupanții casei sau cu profesia lor. [292] Pot fi decorate cu torii și shimenawa în miniatură și includ amulete obținute din sanctuarele publice. [292] Ele conțin adesea un suport pe care să așeze ofrande; [207] Acolo sunt puse oferte zilnice de orez, sare și apă, cu sake și alte articole oferite și în zilele speciale. [299] Aceste ritualuri domestice au loc adesea dimineața devreme [300] și înainte de a le desfășura, practicanții adesea se scaldă, își clătesc gura sau se spală pe mâini ca o formă de purificare. [301]

Shinto-ul casnic poate concentra atenția asupra dōzoku-shin , kami care sunt percepuți a fi ancestrali dōzoku sau grupului de rudenie extinsă. [302] Un mic altar pentru strămoșii unei gospodării este cunoscut sub numele de soreisha . [280] Altarele mici din sate care conțin kami tutelar al unei familii extinse sunt cunoscute sub numele de iwai-den . [303] În plus față de sanctuarele templului și altarele casnice, Shinto are și mici altare de pe marginea drumului, cunoscute sub numele de hokora . [197] Alte spații deschise folosite pentru închinarea kami sunt iwasaka , o zonă înconjurată de stânci sacre. [304]

Ema, divinație și amuleteEditați | ×

O selecție de ema din lemn agățată la un altar șintoist

O caracteristică comună a altarelor Shinto este furnizarea de ema , plăci mici de lemn pe care practicanții vor scrie o dorință sau o dorință pe care și-ar dori să o vadă îndeplinită. Mesajul practicantului este scris pe o parte a plăcii, în timp ce pe cealaltă este de obicei o imagine sau un model tipărit legat de altarul însuși. [305] Ema sunt furnizate atât la sanctuarele Shinto, cât și la templele budiste din Japonia; [234] Spre deosebire de majoritatea amuletelor, care sunt luate din altar, ema sunt de obicei lăsate acolo ca mesaj pentru kami rezident . [224] Cei care administrează altarul vor arde apoi deseori toate ema colectate în noul an. [224]

Divinația este punctul central al multor ritualuri șintoiste, [306] cu diverse forme de divinație folosite de practicanții săi, unele introduse din China. [307] Printre formele antice de divinație găsite în Japonia se numără rokuboku și kiboku . [308] Mai multe forme de divinație care implică tir cu arcul sunt, de asemenea, practicate în Shintō, cunoscute sub numele de yabusame , omato-shinji și mato-i . [309] Kitagawa a afirmat că nu ar putea exista „fără îndoială” că diferite tipuri de „ghicitori șamani” au jucat un rol în religia japoneză timpurie. [310] O formă de divinație comună anterior în Japonia a fostbokusen sau uranai , care foloseau adesea carapace de broasca testoasa; este încă folosit în unele locuri. [311]

O formă de divinație care este populară la altarele șintoiste sunt omikuji . [312] Acestea sunt mici bucăți de hârtie care sunt obținute de la altar (pentru o donație) și care sunt apoi citite pentru a dezvălui o predicție pentru viitor. [313] Cei care primesc o predicție proastă leagă apoi omikuji -ul de un copac din apropiere sau de un cadru amenajat în acest scop. Acest act este văzut ca respingerea predicției, un proces numit sute-mikuji , și astfel evitând nenorocirea pe care a prezis-o. [314]

Un cadru la un altar unde sunt legați omikuji

Utilizarea amuletei este sancționată pe scară largă și populară în Japonia.[263] Acestea pot fi făcute din hârtie, lemn, pânză, metal sau plastic. [263] Ofuda acționează ca amulete pentru a împiedica nenorocirea și servește și ca talismane pentru a aduce beneficii și noroc. [260] Acestea cuprind de obicei o bucată de lemn conică pe care sunt scrise sau tipăritenumele altarului și kami -ul său consacrat. Ofuda este apoi înfășurată în hârtie albă și legată cu un fir colorat. [315] Ofuda sunt furnizate atât la sanctuarele șintoiste, cât și la templele budiste. [260] Un alt tip de amulete furnizate la altare și temple sunt omamori, care sunt în mod tradițional niște pungi mici, viu colorate cu șnur, pe care scrie numele altarului. [316] Omamori și ofuda sunt uneori plasate într-o geantă de farmec cunoscută sub numele de kinchaku , purtată de obicei de copiii mici. [258]

De Anul Nou, multe sanctuare vând hamaya (o „săgeți care distrug răul”), pe care oamenii o pot cumpăra și păstra în casa lor în anul care vine pentru a aduce noroc. [317] O daruma este o păpușă rotundă, de hârtie, a călugărului indian, Bodhidharma . Destinatarul își pune o dorință și își pictează un ochi; când scopul este îndeplinit, destinatarul pictează celălalt ochi. Deși aceasta este o practică budistă, darumas pot fi găsite și la altare. Aceste păpuși sunt foarte comune. [318] Alte articole de protecție includ dorei , care sunt clopote de lut care sunt folosite pentru a se ruga pentru noroc. Aceste clopote au, de obicei, formele animalelor zodiacale. [318] Inuharikosunt câini de hârtie care sunt folosiți pentru a induce și a binecuvânta nașterile bune. [318] În mod colectiv, aceste talismane prin care se pot manipula evenimentele și influența spiritele, precum și mantrele și riturile înrudite în același scop, sunt cunoscute sub numele de majinai . [319]

KaguraEditați | ×

Un dans tradițional kagura interpretat la altarul Yamanashi-oka

Kagura descrie muzica și dansul interpretat pentru kami ; [320] termenul poate fi derivat inițial din kami no kura („sediul kami ”).[321] De-a lungul istoriei japoneze, dansul a jucat un rol important în cultură și în Shinto este considerat ca având capacitatea de a pacifica kami . [322] Există opoveste mitologică despre cum a apărut dansul kagura . Potrivit Kojiki și Nihon Shoki , Ame-no-Uzume a executat un dans pentru a atrage Amaterasu să iasă din peștera în care se ascunsese.[323]

Există două tipuri largi de kagura. [324] Unul este Imperial kagura, cunoscut și sub numele de mikagura . Acest stil a fost dezvoltat la curtea imperială și este încă interpretat pe terenuri imperiale în fiecare decembrie. [325] De asemenea, este interpretată la festivalul recoltei imperiale și la sanctuare majore precum Ise, Kamo și Iwashimizu Hachiman-gū . Este interpretat de cântăreți și muzicieni folosind clape de lemn shakubyoshi , un hichiriki , un flaut kagura-bue și o citră cu șase coarde. [199] Celălalt tip principal este sato-kagura , descendent din mikagurași a jucat la sanctuarele din Japonia. În funcție de stil, este interpretat de miko sau de actori care poartă măști pentru a înfățișa diverse figuri mitologice. [326] Acești actori sunt însoțiți de o trupă hayashi care folosește flaut și tobe. [199] Există și alte tipuri regionale de kagura. [199]

Muzica joacă un rol foarte important în spectacolul kagura . Totul, de la configurarea instrumentelor la cele mai subtile sunete și aranjamentul muzicii este crucial pentru a-i încuraja pe kami să coboare și să danseze. Cântecele sunt folosite ca dispozitive magice pentru a chema kami și ca rugăciuni pentru binecuvântări. Modelele de ritm de cinci și șapte sunt comune, posibil legate de credința șintoistă a celor douăsprezece generații de zeități cerești și pământești. Există, de asemenea, un acompaniament vocal numit kami uta în care toboșarul îi cântă melodii sacre pentru kami . Adesea, acompaniamentul vocal este umbrit de tobe și instrumente, întărind faptul că aspectul vocal al muzicii este mai mult pentruincantatie mai degraba decat estetica . [327]

FestivaluriEditați | ×

Participanții la o procesiune pentru Aoi Matsuri din Kyoto

Sărbătorile publice sunt denumite în mod obișnuit matsuri [328] , deși acest termen are înțelesuri variate – „sărbătoare”, „închinare”, „sărbătoare”, „rit” sau „rugăciune” – și nicio traducere directă în engleză. [329] Picken a sugerat că festivalul era „actul central al venerării Shinto”, deoarece Shinto era o religie „bazată pe comunitate și familie”. [330] Cele mai multe marchează anotimpurile anului agricol și implică ofrande îndreptate către kami în semn de mulțumire. [331] Conform unui calendar lunar tradițional , sanctuarele șintoiste ar trebui să-și țină sărbătorile festivalului în zilele „ hare-no-hi ” sau „senine””, [332] . Alte zile, cunoscute sub numele de ke-no-hi , au fost în general evitate pentru festivități. [332] Cu toate acestea, de la sfârșitul secolului al XX-lea, multe sanctuare și-au ținut sărbătorile festivalului în sâmbăta sau duminica cea mai apropiată de această dată, astfel încât mai puține persoane vor lucra și vor putea participa. [333] Fiecare oraș sau sat are adesea propriul festival, centrat pe un altar local. [300] De exemplu, festivalul Aoi Matsuri , ținut pe 15 mai pentru a se ruga pentru o recoltă abundentă de cereale, are loc la sanctuarele din Kyoto , [334] în timp ce Chichibu Yo-Matsuri are loc în perioada 2-3 decembrie în Chichibu . [335]

Festivalurile de primăvară sunt numite haru-matsuri și adesea încorporează rugăciuni pentru o recoltă bună. [332] Acestea implică uneori ceremonii ta-asobi , în care orezul este plantat ritual. [332] Festivalurile de vară sunt denumite natsu-matsuri și sunt de obicei concentrate pe protejarea culturilor împotriva dăunătorilor și a altor amenințări. [336] Festivalurile de toamnă sunt cunoscute sub numele de aki-matsuri și se concentrează în primul rând pe mulțumirea kami -ului pentru orez sau alte recolte. [337] Niiname -sai , sau festivalul orezului nou, are loc în multe sanctuare șintoiste pe 23 noiembrie. [338]Împăratul organizează și o ceremonie pentru a marca acest festival, la care prezintă primele roade ale recoltei kami -ului la miezul nopții. [339] Festivalurile de iarnă, numite fuyu no matsuri[340]Adesea, sunt prezente în primirea primăverii, alungarea răului și apelarea la influențe bune pentru viitor. [340] Există o mică diferență între festivalurile de iarnă și festivalurile specifice de Anul Nou.

Procesiunea kami ca parte a festivalului Fukagawa Matsuri din Tokyo

Sezonul noului an se numește shogatsu . [341] În ultima zi a anului (31 decembrie), omisoka , practicanții își curăță de obicei sanctuarele casnice, în pregătirea pentru Ziua de Anul Nou (1 ianuarie), ganjitsu . [342] Mulți oameni vizitează sanctuarele publice pentru a sărbători Anul Nou; [343] această „prima vizită” a anului este cunoscută sub numele de hatsumōde sau hatsumairi . [344] Acolo cumpără amulete și talismane pentru a le aduce noroc în anul care vine. [345] Pentru a sărbători acest festival, mulți japonezi au pus o frânghie cunoscută sub numele de shimenawa în casele și locurile lor de afaceri. [346] Unii au pus și kadomatsu („pin de intrare”), un aranjament de ramuri de pin, prun și bețe de bambus. [347] De asemenea, sunt afișate kazari , care sunt mai mici și mai colorate; scopul lor este să țină departe nenorocirea și să atragă norocul. [136] În multe locuri, sărbătorile de Anul Nou încorporează hadaka matsuri („festivaluri goale”) în care bărbații îmbrăcați doar într-o pânză fundoshi se angajează într-o anumită activitate, cum ar fi lupta pentru un anumit obiect sau scufundarea într-un râu. [348]

O caracteristică comună a festivalurilor sunt procesiunile sau paradele cunoscute sub numele de gyōretsu . [349] Acestea pot fi zgomotoase, mulți participanți fiind beți; [350] Breen și Teeuwen i-au caracterizat ca având o „atmosferă de carnaval”. [351] Ele sunt adesea înțelese ca având un efect regenerativ atât asupra participanților, cât și asupra comunității. [352] În timpul acestor procesiuni, kami călătoresc în sanctuare portabile cunoscute sub numele de mikoshi . [353] În diferite cazuri, mikoshii suferă hamaori(„coborârea la plajă”), proces prin care sunt duși la malul mării și uneori în mare, fie de purtători, fie de o barcă. [354] De exemplu, în festivalul Okunchi desfășurat în orașul de sud-vest din Altarul Suwa sunt defilați până la Ohato, unde sunt plasați într-un altar acolo timp de câteva zile înainte de a fi defilați înapoi la Suwa. [355] Acest tip de sărbători sunt adesea organizate în mare parte de membrii comunității locale, mai degrabă decât de preoții înșiși. [351]Nagasaki , kami

Ritualuri de trecereEditați | ×

Recunoașterea formală a evenimentelor primește o mare importanță în cultura japoneză. [356] Un ritual comun, hatsumiyamairi , presupune prima vizită a unui copil la un altar Shinto. [357] O tradiție spune că, dacă este un băiat, el trebuie adus la altar în a treizeci și doua zi după naștere, iar dacă este fată, ea trebuie adusă în a treizeci și treia zi. [358] Din punct de vedere istoric, copilul a fost adus în mod obișnuit la altar nu de către mamă, care era considerată impură după naștere, ci de o altă rudă de sex feminin; de la sfârșitul secolului al XX-lea a fost mai frecvent ca mama să facă acest lucru. [358] Un alt rit de trecere, saiten-sai sau seijin shiki, este un ritual de maturizare care marchează trecerea la vârsta adultă și are loc atunci când o persoană are în jur de douăzeci de ani. [359] Ceremoniile de nuntă se desfășoară adesea la sanctuarele șintoiste. [360] Acestea sunt numite shinzen kekkon („o nuntă înainte de kami ”) și au fost popularizate în perioada Meiji; înainte de aceasta, nuntile se făceau în mod obișnuit în casă. [361]

În Japonia, înmormântările tind să aibă loc la templele budiste și implică incinerație, [362] funeraliile șintoiste fiind rare. [131] Bocking a remarcat că majoritatea japonezilor sunt „încă „născuți șintoist”, dar „mor budist”. [165] În gândirea șintoistă, contactul cu moartea este văzut ca dând impurități ( kegare ); perioada care urmează acestui contact este cunoscută sub numele de kibuku și este asociată cu diverse tabuuri. [363] În cazurile în care oamenii morți sunt consacrați ca kami , rămășițele fizice ale morților nu sunt depozitate la altar. [364]Deși nu sunt obișnuite, au existat exemple de înmormântări desfășurate prin rituri șintoiste. Cele mai vechi exemple sunt cunoscute de la mijlocul secolului al XVII-lea; acestea au avut loc în anumite zone ale Japoniei și au avut sprijinul autorităților locale. [365] După restaurarea Meiji, în 1868, guvernul a recunoscut în mod specific funeraliile Shinto pentru preoții Shinto. [366] Cinci ani mai târziu, aceasta a fost extinsă pentru a acoperi întreaga populație japoneză. [367] În ciuda acestei promovări Meiji a funeraliilor șintoiste, majoritatea populației a continuat să aibă rituri funerare budiste. [365] În ultimele decenii, funeraliile șintoiste au fost de obicei rezervate preoților șintoisti și membrilor anumitor secte șintoiste. [368] Dupăincinerarea , procesul funerar normal din Japonia, cenușa unui preot poate fi îngropată lângă altar, dar nu în incinta acestuia. [120]

Evlavia ancestrală rămâne o parte importantă a obiceiurilor religioase japoneze. [131] Invocarea morților, și mai ales a morților de război, este cunoscută sub numele de shо̄kon . [161] Diverse rituri fac referire la aceasta. De exemplu, la festivalul în mare parte budist de la Bon , se crede că sufletele strămoșilor îi vizitează pe cei vii și sunt apoi trimise într-un ritual numit shо̄rо̄ nagashi , prin care felinarele sunt introduse în bărci mici, adesea făcute din hârtie, și plasat într-un râu pentru a pluti în aval. [369]

Mediumnia spirituală și vindecareaEditați | ×

Un itako la festivalul de toamnă Inako Taisai la Muntele Osore , prefectura Aomori, Japonia

Practicanții Shinto cred că kami pot poseda o ființă umană și apoi vorbesc prin ei, un proces cunoscut sub numele de kami-gakari . [370] Mai multe mișcări religioase noi care se bazează pe Shinto, cum ar fi Tenrikyo și Oomoto , au fost fondate de indivizi care pretindeau că sunt ghidați de un kami posesor. [371] Takusen este un oracol care este transmis de la kami prin intermediul mediumului.[203]

Itako și ichiko sunt femei oarbe care se antrenează pentru a deveni mediumi spirituali , în mod tradițional în regiunea Tohoku din nordul Japoniei . [372] Itako se antrenează sub alții Într-o ceremonie de inițiere, se crede că un kami o posedă pe tânăra, iar cei doi sunt apoi „căsătoriți”. După aceasta, kami devine spiritul ei tutelar și de acum înainte va putea apela la el și la o serie de alte spirite, în viitor. Prin contactarea acestor spirite, ea este capabilă să transmită mesajele lor celor vii. [372] Itako își desfășoară de obicei ritualurile independent de sistemul altarului. [373] itako din copilărie, amintind textele sacre și rugăciunile, postind și întreprinzând acte de asceză severă, prin care se crede că cultivă puteri supranaturale. [372] Cultura japoneză include, de asemenea, vindecători spirituali cunoscuți sub numele de ogamiya-san a căror activitate implică invocarea atât a kami, cât și a lui Buddha. [152]

IstorieEditați | ×

Articolul principal: Istoria Shinto

Dezvoltare timpurieEditați | ×

Un clopot dotaku din perioada Yayoi ; acestea au jucat probabil un rol cheie în riturile kami la acea vreme. [73]

Earhart a comentat că Shinto-ul „a apărut în cele din urmă din credințele și practicile Japoniei preistorice”, [374] deși Kitagawa a remarcat că era îndoielnic dacă religiile preistorice japoneze ar putea fi denumite cu exactitate „shinto timpuriu”. [310] A fost perioada Yayoi a preistoriei japoneze care a lăsat pentru prima dată urme de material și iconografie prefigurate care mai târziu au fost incluse în Shinto. [375] Kami au fost adorați la diferite caracteristici ale peisajului în această perioadă; în acest moment, închinarea lor a constat în mare parte în a-i implora și a-i liniști, cu puține dovezi că erau priviți ca entități pline de compasiune. [73] Dovezile arheologice sugerează că dotakuClopotele de bronz, armele de bronz și oglinzile metalice au jucat un rol important în ritualul bazat pe kami în timpul perioadei Yayoi . [376]

În această perioadă timpurie, Japonia nu era un stat unificat; în perioada Kofun a fost împărțit între Uji (clanuri), fiecare având propriul kami tutelar , ujigami . [377] Migrația coreeană în timpul perioadei Kofun a adus confucianismul și budismul în Japonia. [378] Budismul a avut un impact deosebit asupra cultelor kami . [379] Grupuri de migranți și japonezi care s-au aliniat din ce în ce mai mult la aceste influențe străine au construit temple budiste în diferite părți ale insulelor japoneze. [379] Mai multe clanuri rivale care erau mai ostile acestor influențe străine au început să adapteze altarele kami -urilor lor.pentru a se asemăna mai mult cu noile structuri budiste. [379] La sfârșitul secolului al V-lea, liderul clanului Yamato Yūryaku s -a declarat daiō („marele rege”) și a stabilit hegemonie asupra unei mari părți a Japoniei. [380] De la începutul secolului al VI-lea d.Hr., stilul de ritual favorizat de Yamato a început să se răspândească în alte sanctuare kami din jurul Japoniei, pe măsură ce Yamato și-au extins influența teritorială. [381] Budismul era și el în creștere. Potrivit Nihon Shoki , în 587, împăratul Yōmei s-a convertit la budism și, sub sponsorizarea sa, budismul s-a răspândit. [382]

O pagină din manuscrisul Shinpukuji al Kojiki din secolul al XIV-lea , el însuși scris în secolul al VIII-lea

La mijlocul secolului al VII-lea, a fost adoptat un cod legal numit Ritsuryō pentru a stabili un guvern centralizat în stil chinezesc. [383] Ca parte a acestuia, Jingikan („Consiliul Kami ”) a fost creat pentru a conduce rituri de stat și a coordona ritualul provincial cu cel din capitală. [384] Acest lucru a fost făcut în conformitate cu un cod al legii kami numit Jingiryō , [384] însuși modelat după Cartea chineză a ritualurilor . [385] Jingikan era situat în incinta palatului și ținea un registru de altare și preoți. [386]Un calendar anual de rituri de stat a fost introdus pentru a ajuta la unificarea Japoniei prin închinarea kami . [8] Aceste rituri obligatorii legal au fost conturate în Codul Yōrō din 718, [385] și extinse în Jogan Gishiki din circa 872 și Engi Shiki din 927. [385] Sub Jingikan, unele sanctuare au fost desemnate drept kansha (” altare oficiale”) și li s-au acordat privilegii și responsabilități specifice. [387] Hardacre a văzut Jingikan ca „originea instituțională a Shinto”. [8]

La începutul secolului al VIII-lea, împăratul Tenmu a comandat o compilație a legendelor și genealogiilor clanurilor Japoniei, ducând la finalizarea Kojiki în 712. Conceput pentru a legitima dinastia conducătoare, acest text a creat o versiune fixă ​​a diferitelor povești care circulau anterior în tradiție orală. [ 388] Kojiki omite orice referire la budism, [389] în parte pentru că a căutat să ignore influențele străine și să sublinieze o narațiune care subliniază elementele indigene ale culturii japoneze. [390] Câțiva ani mai târziu, a fost scris Nihon shoki . Spre deosebire de Kojiki , acesta a făcut diferite referiri la budism, [389]și era destinat unui public străin. [391] Ambele texte au căutat să stabilească descendența clanului imperial de la soarele kami Amaterasu, [389] deși existau multe diferențe în narațiunea cosmogonica pe care o furnizau. [392] Rapid, Nihon shoki l -a eclipsat pe Kojiki în ceea ce privește influența sa. [391] Alte texte scrise în acest moment s-au bazat și pe tradițiile orale referitoare la kami . Sendari kuji hongi, de exemplu, a fost compus probabil de clanul Mononobe în timp ce Kogoshui a fost probabil creat pentru clanul Imbe, iar în ambele cazuri au fost concepute pentru a evidenția originile divine ale acestor descendențe respective. [393] Un ordin guvernamental din 713 a cerut fiecărei regiuni să producă fudoki , înregistrări ale geografiei, produselor și poveștilor locale, acestea din urmă dezvăluind mai multe tradiții despre kami care erau prezente în acest moment. [394]

Începând cu secolul al VIII-lea, cultul kami și budismul s-au împletit în întregime în societatea japoneză. [178] În timp ce împăratul și curtea au îndeplinit rituri budiste, ei au îndeplinit și altele pentru a onora kami . [395] Tenmu, de exemplu, a numit o prințesă imperială virginală pentru a servi ca saiō , o formă de preoteasă, la Altarul Ise în numele său, o tradiție continuată de împărații următori. [396] Din secolul al VIII-lea până în epoca Meiji , kami -urile au fost încorporate într-o cosmologie budistă în diferite moduri. [397] Un punct de vedere este că kamiși-au dat seama că, la fel ca toate celelalte forme de viață, și ele au fost prinse în ciclul samsara (renaștere) și că pentru a scăpa de aceasta au trebuit să urmeze învățăturile budiste. [397] Abordările alternative considerau kami ca entități binevoitoare care protejează budismul sau că kami erau ei înșiși Buddha , sau ființe care atinseseră iluminarea. În acest sens, ei ar putea fi fie hongaku , spiritele pure ale Buddha, fie honji suijaku , transformări ale lui Buddha în încercarea lor de a ajuta toate ființele simțitoare. [397]

perioada NaraEditați | ×

Această perioadă a găzduit multe schimbări în țară, guvern și religie. Capitala este mutată din nou la Heijō-kyō ( actuala Nara ), în 710 d.Hr. de către împărăteasa Genmei , din cauza morții împăratului. Această practică a fost necesară datorită credinței șintoiste în impuritatea morții și a necesității de a evita această poluare. Cu toate acestea, această practică de mutare a capitalului din cauza „impurității morții” este apoi abolită de Codul Taihō și crește influența budistă.[398]Înființarea orașului imperial în parteneriat cu Codul Taihō este importantă pentru Shinto, deoarece biroul ritului șintoist devine mai puternic în asimilarea sanctuarelor clanurilor locale în stâlpul imperial. Noi altare sunt construite și asimilate de fiecare dată când orașul este mutat. Toate sanctuarele mărețe sunt reglementate de Taihō și sunt obligate să contabilizeze veniturile, preoții și practicile datorită contribuțiilor lor naționale. [398]

Era Meiji și Imperiul JaponieiEditați | ×

Articolul principal: Shinto de stat

Chōsen Jingū din Seul , Coreea, stabilit în timpul ocupației japoneze a peninsulei

Breen și Teeuwen caracterizează perioada dintre 1868 și 1915, în timpul erei Meiji, ca fiind „anii formativi” ai Shintoului modern. [9] În această perioadă, diverși savanți au susținut că Shinto a fost în esență „inventat”. [9] Fridell susține că oamenii de știință numesc perioada 1868-1945 „perioada șintoistă de stat” deoarece „în timpul acestor decenii, elementele șintoiste au intrat sub o influență și control deschis de stat, deoarece guvernul japonez a folosit în mod sistematic cultul altar ca un forță majoră pentru mobilizarea loialităților imperiale în numele construcției națiunii moderne”. [399] Cu toate acestea, guvernul deja tratase sanctuarele ca pe o extensie a guvernului înainte de Meiji; vezi de exemplu Reformele Tenpō. În plus, potrivit savantului Jason Ānanda Josephson, Este inexact să descriem altarele ca fiind o „religie de stat” sau o „teocrație” în această perioadă, deoarece nu aveau nici organizare, nici doctrină și nu erau interesați de convertire. [400]

Restaurarea Meiji din 1868 a fost alimentată de o reînnoire a eticii confucianiste și a patriotismului imperial în rândul clasei conducătoare a Japoniei. [401] Printre acești reformatori, budismul a fost văzut ca o influență corupătoare care a subminat ceea ce ei au imaginat ca fiind puritatea și măreția originală a Japoniei. [401] Au vrut să pună un accent reînnoit pe închinarea kami ca formă indigenă de ritual, o atitudine care a fost alimentată și de anxietăți cu privire la expansionismul occidental și teama că creștinismul ar avea loc în Japonia. [401]

1868, toți preoții de la altar au fost puși sub autoritatea noului Jingikan , sau Consiliu al Afacerilor Kami. [402] Un proiect de separare forțată a cultului kami de budism, așa cum a fost implementat, călugării budiști, zeități, clădiri și ritualuri fiind interzise din altarele kami . [401] Imaginile budiste, scripturile și echipamentele rituale au fost arse, acoperite cu excremente sau distruse în alt mod. [401] În 1871, a fost introdusă o nouă ierarhie a sanctuarelor, cu sanctuare imperiale și naționale în vârf. [403] Preoții ereditare au fost desființate și a fost introdus un nou sistem sancționat de stat pentru numirea preoților.[403]În 1872, Jingikan a fost închis și înlocuit cu Kyobusho , sau Ministerul Edificării. [404] Aceasta a coordonat o campanie prin care kyodoshoku („evangheliști naționali”) au fost trimiși prin țară pentru a promova „Marea Învățătură” a Japoniei, care a inclus respectul pentru kami și ascultarea față de împărat. [404] Această campanie a fost întreruptă în 1884. [404] În 1906, mii de sanctuare satelor au fost comasate, astfel încât majoritatea comunităților mici aveau doar un singur altar, unde se puteau ține rituri în cinstea împăratului. [405] Shinto a devenit efectiv cultul de stat, unul promovat cu zel tot mai mare în pregătirea celui de-al Doilea Război Mondial.[405]

În 1882, guvernul Meiji a desemnat 13 mișcări religioase care nu erau nici budiste, nici creștine ca forme de „ Sect Shinto ”. [36] Numărul și numele sectelor cărora li sa acordat această denumire formală variau; [406] adesea au fuzionat ideile șintoiste din tradițiile budism, creștine, confucianiste, daoiste și ezoterice occidentale . [407] În perioada Meiji, multe tradiții locale s-au stins și au fost înlocuite cu practici standardizate la nivel național încurajate de la Tokyo. [153]

Deși sponsorizarea guvernului pentru sanctuare a scăzut, naționalismul japonez a rămas strâns legat de legendele fundației și ale împăraților, așa cum au fost dezvoltate de savanții kokugaku . În 1890, a fost emis Rescriptul Imperial privind Educația , iar studenții au fost obligați să recite ritualic jurământul de „a vă oferi cu curaj statului”, precum și de a proteja familia imperială. Astfel de procese au continuat să se aprofundeze pe parcursul erei Shōwa timpurii , ajungând la un sfârșit brusc în august 1945, când Japonia a pierdut războiul din Pacific . La 1 ianuarie 1946, împăratul Shōwa a emis Ningen-sengen , în care a citat Jurământul din Cinci Carte . Jurământul dinÎmpăratul Meiji și a declarat că nu era un akitsumikami (o zeitate în formă umană). [408]

După războiEditați | ×

Sediul Asociației Altarelor Shinto din Shibuya , Tokyo .

În timpul ocupației SUA, a fost elaborată o nouă constituție japoneză . Aceasta a consacrat libertatea religioasă și a separat religia de stat , o măsură menită să eradică Shinto-ul de stat . [409] Ca parte a acestui fapt, împăratul a declarat oficial că nu era un kami ; [410] orice ritual Shinto realizat de familia imperială a devenit propria lor afacere privată. [411] Această desființare a pus capăt subvențiilor guvernamentale pentru sanctuare și le-a dat libertatea reînnoită de a-și organiza propriile afaceri. [410] În 1946 multe sanctuare au format o organizație voluntară, Asociația Altarelor Shinto (Jinja Honchō ). [412] În 1956, asociația a emis o declarație de credință, keishin seikatsu no kōryō („caracteristicile generale ale unei vieți trăite în respect pentru kami ”), pentru a rezuma ceea ce ei considerau drept principiile șintoismului. [201] Până la sfârșitul anilor 1990, aproximativ 80% din sanctuarele șintoiste din Japonia făceau parte din această asociație. [413]

În deceniile postbelice, mulți japonezi l-au acuzat pe Shinto pentru încurajarea militarismului care a dus la înfrângere și ocupație. [410] Alții au rămas nostalgici pentru Shinto de stat [414] și au fost exprimate în mod repetat îngrijorarea că sectoare ale societății japoneze conspirau pentru a-l restaura. [415] Diverse dezbateri juridice s-au învârtit în jurul implicării funcționarilor publici în Shinto. [416] În 1965, de exemplu, orașul Tsu, Prefectura Mie a plătit patru preoți șintoisti pentru a purifica locul unde urma să fie construită sala municipală de atletism. Criticii au adus cazul în instanță, susținând că a încălcat separarea constituțională între religie și stat; în 1971, înalta instanță a decis că actul administrației orașului a fost neconstituțional, deși acesta a fost anulat de Curtea Supremă în 1977. [417]

În perioada postbelică, temele șintoiste s-au amestecat adesea în noile mișcări religioase japoneze ; [418] dintre grupurile din secta Shinto, Tenrikyo a fost probabil cel mai de succes în deceniile postbelice, [414] deși în 1970 și-a repudiat identitatea Shinto. [419] Perspectivele șintoiste au influențat și cultura populară japoneză. Regizorul de film Hayao Miyazaki de la Studio Ghibli a recunoscut, de exemplu, influențele Shinto în filmele sale, cum ar fi Spirited Away . [420] Shinto-ul s-a răspândit și în străinătate atât prin intermediul migranților japonezi, cât și prin convertirea de către non-japonezi. [421] Cel Altar Tsubakiîn Suzuka, Prefectura Mie, a fost primul care a înființat o filială în străinătate: Tsubaki Grand Shrine of America , situat inițial în California și apoi mutat la Granite Falls, Washington . [232]

În cursul secolului al XX-lea, majoritatea cercetărilor academice despre Shinto au fost conduse de teologi șintoisti, adesea preoți, [422] aducând acuzații că adesea a estompat teologia cu analiza istorică. [423] Începând cu anii 1980, a existat un reînnoit interes academic pentru Shinto atât în ​​Japonia, cât și în străinătate. [424]

DemografieEditați | ×

Un rit șintoist desfășurat la un jinja din San Marino , sudul Europei

Majoritatea japonezilor participă la mai multe tradiții religioase, [425] Breen și Teeuwen notând că, „cu puține excepții”, nu este posibil să se facă diferența între șintoiști și budiști din Japonia. [426] Principalele excepții sunt membrii grupurilor religioase minoritare, inclusiv creștinismul, care promovează viziuni exclusiviste asupra lumii. [427] Determinarea proporțiilor populației țării care se angajează în activități Shinto este împiedicată de faptul că, dacă sunt întrebați, japonezii vor spune adesea „Nu am religie”. [427] Mulți japonezi evită termenul „religie”, în parte pentru că nu le plac conotațiile cuvântului care se potrivește cel mai mult cu el în limba japoneză, shūkyō .shū („sectă”) și kyō („doctrină”). [428]

Statisticile oficiale arată că Shinto este cea mai mare religie a Japoniei, cu peste 80% din populația țării identificată ca fiind implicată în activități Shinto. [184] [429] În schimb, în ​​chestionare, doar o mică minoritate de japonezi se descriu drept „șintoiști”. [184] Acest lucru indică faptul că un număr mult mai mare de oameni se angajează în activități Shinto decât citează Shinto drept identitatea lor religioasă. [184] Nu există ritualuri formale pentru a deveni un practicant al „shintoului popular”. Astfel, „afiliația șintoistă” este adesea estimată luând în considerare doar cei care se alătură sectelor șintoiste organizate. [430] Shinto are aproximativ 81.000 de altare și aproximativ 85.000 de preoți în țară.[431] și 2008 [432] mai puțin de 40% din populația Japoniei se identifică cu o religie organizată: aproximativ 35% sunt budiști , 30% până la 40% sunt membri ai sectelor șintoiste și religiilor derivate . În 2008, 26% dintre participanți au raportat că au vizitat adesea sanctuarele șintoiste, în timp ce doar 16,2% și-au exprimat credința în existența kami în general. [432]

În afara JaponieiEditați | ×

O statuie de vulpe care păzește altarul Inari de la Tsurugaoka Hachiman-gū din Kamakura

Shinto se găsește în primul rând în Japonia, deși în perioada imperiului a fost introdus în diferite colonii japoneze și în prezent este practicat și de membrii diasporei japoneze. [29] Jinja din afara Japoniei sunt denumite kaigai jinja (“altare de peste mări”), un termen inventat de Ogasawara Shōzō. [433] Acestea au fost stabilite atât în ​​teritoriile cucerite de japonezi, cât și în zonele în care s-au stabilit migranții japonezi. [433] Când Imperiul Japonez sa prăbușit în anii 1940, în teritoriile cucerite ale Japoniei existau peste 600 de altare publice și peste 1.000 de altare mai mici. Multe dintre acestea au fost apoi desființate. [433]Shinto a atras interesul în afara Japoniei, în parte pentru că îi lipsește focalizarea doctrinară a religiilor majore găsite în alte părți ale lumii. [434] Shinto a fost introdus în Statele Unite în mare parte de către americanii europeni interesați , mai degrabă decât de către migranții japonezi. [434] Migranții japonezi au stabilit mai multe sanctuare în Brazilia. [435]

Vezi siEditați | ×

ReferințeEditați | ×

CitateEditați | ×

 

  1. Suga 2010 , pp. 59–60.

SurseEditați | ×

Lectură în continuareEditați | ×

linkuri externeEditați | ×

 

Views: 19

0Shares

Related Posts:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *